Canada e o tara calma. Somnolenta, spunea cândva Soljenitân. Nimic n-o tulbura profund. Nimic nu o abate de la destinul sau de tara nordica prospera unde, în pofida neoliberalismului acceptat fara complexe, subzista o relativa si, din ce în ce mai fragila, justitie sociala. În anii ’60, Canada îsi trimitea soldatii sa mentina pacea în zonele agitate ale lumii.
Terorismul n-a transformat-o într-o tara razboinica asemenea vecinului din sudul continentului. A transformat-o doar într-o tara oarecare occidentala care exporta si încearca sa impuna unde trebuie si nu trebuie, cu dezinvoltura si cel mai adesea cu pusca în mâna, democratia si valorile unei societati individualiste si de o moralitate îndoielnica, cum era exportat si impus în vremuri îndepartate catolicismul. Una din consecintele acestui nou mesianism este glorificarea monarhiei si a faptelor de arme din trecut si alinierea fidela la politica belicoasa a Statelor Unite, la manevrele ei internationale si la masurile de supraveghere si de spionare a populatiei si ale lumii. Dupa unii istorici si critici sfiosi, faptele razboinice ale trecutului nu sunt nici prea numeroase si nici prea semnificative, iar subordonarea politica s-ar datora conservatorilor aflati la guvernare de opt ani. E de presupus ca, datorita acestei amicitii ideologice, în situatia nefericita în care vor avea loc atacuri teroriste în timpul Olimpiadei de la Soci, atletii canadieni vor fi evacuati odata cu atletii americani pe cele doua vase de razboi americane stationate în Marea Neagra.
În Canada iarna e lunga, nesfârsita, deseori ninge mult si, în general si în particular în Québec, e frig. Foarte frig, cum s-a întâmplat în acest an. De îndata ce s-a oprit ninsoarea, strazile si trotuarele sunt curatate pâna la asfalt. Costa milioane si milioane de dolari, dar altfel nu se poate, nu se poate nici mãcar imagina. Se mai închid si drumuri, si autostrazi. Se mai întâmpla si tragedii. Un tren cu cisterne încarcate cu petrol a deraiat, a explodat în mijlocul unui orasel si au murit 42 de persoane. O cladire de doua etaje ocupate de batrâni handicapati a luat foc si nu a supravietuit nimeni. Presa, televiziunea si-au cam dat în petec cu reportaje, fotografii, interviuri si confesiuni senzationale, dar n-a inventat vinovati, nu le-a indicat anchetatorilor si politiei ce au de facut si cum. Cu rare si frivole exceptii si explicatii, toata lumea se plânge de iarna, dar nimeni nu-si pierde cu adevarat firea pentru ca într-o zi, poate într-o joi sau vineri, va veni primavara, ceea ce de obicei se si întâmpla.
Motivele de enervare ale politicienilor si putinilor intelectuali care se mai simt datori sa se pronunte asupra chestiunilor publice tin de convulsiile nationalismului Québecului francofon în raport cu restul anglofon al federatiei canadiene. Mai bine de o suta de ani, acest nationalism al minoritatii francofone a fost în esenta cultural, catolic, apolitic si mai mult etnic decât teritorial. Dupa doua referendumuri pierdute, singurul recurs la suveranitate pare sa fi ramas falimentul, putin probabil de altfel, al federalismului canadian. Din lipsa de alta perspectiva politica si din dorinta unei particularitati mai pronuntate în raport cu multiculturalismul din restul Canadei, o anumita nervozitate a fost stârnita si e întretinuta în Québec de proiectul unei legi care interzice functionarilor statului, profesorilor, politistilor si judecatorilor purtarea însemnelor religioase ostentative. Sunt vizati îndeosebi imigrantii musulmani, din ce în ce mai numerosi.
Chiar si cea mai marunta si aparent nevinovata comparatie între Canada, Québec si România e stupida. Antropologii si sociologii ar gasi totusi un subiect interesant de cercetare si de dizertatie în subita schimbare de umoare si de comportament social a imigrantilor nostri economici de cum au pus piciorul în Canada cu hârtiuta de rezident permanent platita cu bani grei în buzunar. Nervozitatea, hartagul, nerabdarea, placerea viscerala a vociferarii, tupeul, mitocania, viciul indiscretiei sunt camuflate, ascunse ca o boala rusinoasa. Mai revin la suprafata, alterate de ranchiuni si de frustrari, doar între compatrioti, în aeroporturile de tranzit, în avioanele în drum spre Bucuresti si în pubelele Internetului, si-si regasesc pe deplin vigoarea de altadata în patrie.
Ah, Patria! Cu sau fara aceste vizite triumfale, România e, de la începutul anului, un pachet de nervi. Scrâsnitul din dinti si suitul neputincios pe ziduri au redevenit sporturi nationale. A nins mult, a fost si e frig, s-au închis drumuri, câteva localitati au ramas izolate, telefoanele mobile ale satenilor înzapeziti n-au mai mers, a cazut un avion, nu l-a gasit Serviciul care se ocupa cu ascultatul, cu cautatul si cu supravegheatul, a murit pilotul si o tânara care nu voia sa plece din tara, s-au închis scolile, milioanele de euro pentru deszapeziri ar fi ajuns la cumetrii de jaf si nu la cei de idei. Imprecatii, înjuraturi, banuieli, acuzatii, comentarii dezabuzate, filozofari de batrânei cu dureri de sale, fatalism, presa si-a iesit din fire si nu da semne ca-si va reveni prea curând.
Traversati de o enervare subita, ravasitoare si justitiara si hotarâti sa elimine fie si fizic câtiva colegi mai rai de gura, mai priviti si mai ascultati, cei cinci-sase sute de jurnalisti racolati de-a lungul si de-a latul tarii sub flamura puritatii sufletesti, a adevarului si a exemplaritatii ocupatiei au adresat, nu se stie prea bine cui, o petitie. Inculpatiile, arestarile si condamnarile politicienilor delincventi dovediti sau pe cale de a fi s-au înmultit, nu trece o zi fara. S-ar zice sau ca, bântuita de frenezia datoriei, justitia functioneaza din plin si nu i se mai poate reprosa decât timpul lung pierdut pâna sa iasa din letargie, sau ca exista o graba furibunda de a trimite dupa gratii cât mai multi adversari politici înainte de a veni rândul celor aflati azi în opozitie sa ajunga la racoare. Opozitie care, dupa numeroase sfâsieri, tradari, delimitari, si-a trântit un nou partid sub înalta obladuire si protectie. O „miscare“. Iar cum amintirea unei alte „miscari“ din istoria tarii e înca proaspata si suparatoare, aceasta noua „miscare“ se vrea „populara“. Se adreseaza, adica, poporului, e decisa sa-l miste, sa-l smulga din lehamite, sa-l scuture, sa-l isterizeze, sa-l faca sa-i dea votul cu ochii închisi si cu bucuria nervoasa de a-si fi facut datoria de cetatean turmentat.
Autor: CONSTANTIN STOICIUApărut în nr. 456