CEZAR IVANESCU în dialog cu NICOLAE COANDE
Dialogul cu poetul Cezar Ivanescu a fost realizat în toamna anului 2003. Eram, de un an, redactor la un ziar craiovean si faceam saptamânal o pagina de cultura, LAMA (Literatura, Arta, Mentalitati, Atitudini), unde, între altele, publicam interviuri cu oameni de cultura, în special scriitori. Asa a iesit mai târziu un volum cu peste treizeci de intervievati, „Celalalt capat“ (Ed. Curtea Veche, 2007). Însa dialogul cu Cezar Ivanescu nu a intrat în cuprinsul acelei carti, din motive asupra carora nu insist acum. Cititorii sagaci îsi vor putea, poate, da seama dupa ce vor citi raspunsurile poetului, însa cred ca nu e cazul vreunei recriminari. Pur si simplu asa a fost sa fie. Poate ca a venit vremea sa citim raspunsurile poetului fara încrâncenarea pe care omul însusi, dar mai ales adversarii sai o puneau în duelurile verbale de care nu duce lipsa
literatura noastra.N. red.: Publicam acest interviu strict ca document de istorie literara,fara sa ne asumam opiniile
si stilistica intervievatului.
Nicolae Coande: Domnule Cezar Ivanescu, va apropiati de senectute, însa va pastrati foarte bine spiritul tânar. Lumea în care traim pare devastata de bolile materialismului si nu-si regaseste prospetimea de odinioara. Ce poate face poetul pentru a rezista la aceasta „dez-vrajire“ a lumii din care face, totusi, parte?
Cezar Ivanescu: Prin 1993, când am reînceput sa merg la Iasi, invitat de prietenul si discipolul meu, poetul Lucian Vasiliu, directorul Muzeului Literaturii Române din Iasi, am avut o întâlnire cu studentii de la Filologie, în cadrul catedrei de Literatura, întâlnire patronata de profesorul Nicolae Cretu… Eliberat de orice constrângere didactica, le-am tinut studentilor un curs de poezie, asa cum înteleg eu ca ar trebui sa arate un curs de poezie în ziua de azi si cum, dupa stiinta mea, înca nu se preda nicaieri în lume. Am citit mai întâi un poem de-al meu, „Maithuna“, pentru a familiariza auditoriul cu textul, am cântat apoi poemul a carui muzica e compusa de mine si apoi l-am analizat în orizontul gândirii indiene din care poemul se inspira, dar nu numai, pentru ca epigraful poemului e din „Evanghelia dupa Matei“, 22,30; efortul meu de o viata a fost sa urmez calea de întelegere deschisa de un Mare Maestru, Ananda K. Coomaraswamy, si sa primesc budhismul cu mintea si inima unui crestin. Dupa acel prim curs spontan de poezie, la insistentele lui Lucian Vasiliu, am scris si am sustinut la „Casa Pogor“ mai multe cursuri de poezie traditionala în care am expus mai pe larg ceea ce voi încerca sa rezum aici: ceea ce numim lume moderna, desacralizata, tine de la Renastere încoace, ceea ce numim poezie moderna în Europa tine de la trubaduri si pâna la noi; timpul scurs e infim daca îl comparam cu mileniile în care a functionat poezia traditionala (de la „Vede“ la trubaduri), o mare arta, aliata cu muzica si celebrând sacrul. Nu putem sti daca aceste câteva secole de poezie moderna nu vor fi puse între paranteze de o viitoare istorie universala a poeziei… Sigur, vor supravietui Dante, Baudelaire, Eminescu… Dar ei tin mai degraba de tipul de poet traditional. Confreria poetilor nu se poate salva scufundându-se în lume, pactizând cu aceasta lume diabolizata (cum facea raposatul Marin Sorescu, olteanul dumitale, a carui mustata se zarea mereu în ceafa lui Ion Iliescu, la Cotroceni), ci încercând sa-si redescopere adevarata identitate: ca mostenitori ai unei Mari Traditii si detinatori ai unei Mari Arte (ca si alchimia), poetii trebuie sa se schimbe ei însisi si, daca în aceste vremuri de Kali-Yuga nu mai e posibila practicarea pura a unei Mari Arte, macar sa încerce sa reimagineze acel „Carmen Saeculare ce-l visai si eu odata.“
Nu cred deloc în gargara postmoderna. Mi se pare de un fals evident, mai întâi printr-o carenta de logica interna: toata poezia moderna traieste din delir existential si o acuta constiinta a unui pacat originar, pierderea secretului marii arte: de la Hölderlin la Eminescu, de la T.S. Eliot la Blaga, poetii moderni suspina dupa o tara pierduta, o limba pierduta, o arta pierduta si, în loc sa fie redescoperita arta traditionala, toate babele filosoafe si nelipsitul Rica Venturiano al poeziei românesti, Mircea Cartarescu, intoneaza în cor lauda postmodernismului, libertatea absoluta a plagiatului…
Poetul face parte din lume, dar si din cer si nu stiu sa fi argumentat cineva vreodata ca toata aceasta lume ar valora mai mult decât sufletul Celui Crucificat strigând: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit?“. Textele fundamentale ale lumii s-au scris si unele s-au pierdut, Caile, virgine, ca la începutul lumii, ne asteapta sa le pasim. Oare le pasim? Te ridici în clipa asta de la masa de scris sa pasesti pe Cale, fratioare?
N.C.: De câtava vreme faceti naveta între Iasi si Bucuresti. În orasul „Junimii“ conduceti chiar editura cu acest nume. Este Iasiul dornic sa revina la cotele exigente ale unei vieti culturale pe care a impus-o definitiv în constiinta românilor la sfârsitul secolului al XIX-lea?
C.I.: M-am reîntors în Iasi invitat de poetul Lucian Vasiliu si de universitarul, omul politic, scriitorul si primarul Constantin Simirad, chiar de Sfânta Parascheva, la prima editie a Sarbatorilor Iasiului si pentru câteva zile am trait în atmosfera Europei medievale de la 1200, cu târgoveti veniti din toata tara si împânzind tot orasul si misunând spre Catedrala Mitropolitana… Cum eu însumi traiam ca un înviat din morti (dupa mineriada) tot spectacolul mi se parea a tine de miracol… Apoi am retrait miracolul în fiecare toamna… Pâna la a fi directorul Editurii Junimea, am mai fost directorul unei edituri particulare si am candidat, fara succes, la obtinerea postului de redactor-sef al revistei „Convorbiri literare“ (nu m-au vrut colegii din comitetul de conducere al Asociatiei Scriitorilor din Iasi).
Si asa se împlini deceniul de când fac naveta între Bucuresti si Iasi…
Acum, ca sa raspund onest la întrebarea dumitale, trebuie sa reamintesc ce a însemnat pentru Iasi mutarea la Bucuresti a „Junimii“, a „Convorbirilor literare“; si gruparea si revista s-au impus deopotriva si la Iasi, si la Bucuresti. Era imposibil ca Iasiul sa-si revina asa usor. În perioada interbelica exodul a continuat, dar e destul sa amintesc doua lucruri, aparent disparate, pentru a întelege greutatea spirituala a Iasiului interbelic:
1. acest oras a generat, prin cuzism mai întâi, si apoi prin legionarism, singura miscare politica autentic româneasca din toata epoca moderna (fascinându-i pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, pâna la Ion Negoitescu si Mihai Sora, care la batrânete au executat repetate canose) si 2. unchiul meu, G. Ivanescu, autorul singurei „Istorii a limbii române“ în patruzeci si cinci de ani de comunism, îmi povestea ca el si cu Eugen Coseriu, studentii lui Iorgu Iordan, prin anul al II-lea sau al III-lea de facultate s-au gândit sa revolutioneze lingvistica mondiala… „Ei, si ati facut-o?“ l-am întrebat eu în 1980, la Iasi, unchiul meu aflându-se la Spitalul de urgenta, bolnav de osteoporoza… „Cred ca am facut-o, pe deasupra eu am ajuns si Papa!“… Ce se întâmplase, Iorgu Iordan, magistrul unchiului meu, scrisese în revista „Limba româna“ un articol cu titlul „Habemus Papam“, în care elogia „Istoria limbii române“… Tot în Iasiul interbelic traia un Stefan Procopiu (caruia Niels Bohr i-a cam furat Nobelul) care întretinea o asidua corespondenta cu Einstein…
Generatia noastra s-a trezit într-un Iasi vandalizat de comunisti, dupa ce generatia marelul istoric Al. Zub intrase deja în puscarie, într-un Iasi în care tovarasii din conducerea comunista a Iasiului priveau mai mult spre Moscova decât spre Bucuresti (si mare noroc am avut ca dupa Cernauti si Chisinau nu am pierdut si Iasiul!), într-un Iasi care pierduse totul în afara de onoare; pentru noi, aceasta onoare însemna calea regala a poeziei românesti, Conachi, Alecsandri, Eminescu, Bacovia, Labis; eram alaturi Adi Cusin, poet rimbauldian de geniu (atunci, nu acum), Petru Arustei, pictor si poet de geniu, Laurentiu Ciobanu (Dan Laurentiu), Mircea Ciobanu, Cristian Simionescu, Constantin-Liviu Rusu, Ioanid Romanescu, Margareta Moldoveanu, Stelian Baboi, Tudorel Ghideanu, Richard Regwald, N.V. Turcu, Octavian Stoica, Dan Ravaru, Ion Constantinescu, Mihai Ursachi (înca în puscarie), Emil Brumaru, mai traiau George Margarit (la Sanatoriul Bârnova) si rafinatul Cretescu; când a dat de noi, într-o vizita în Iasi însotindu-l pe George Ivascu, A.E. Baconsky a ramas socat si nu a avut ce sa recite la recitalul nostru, desi noi am insistat; a scris un articol în „Contemporanul“ „Papa“ Baconsky, cum îi zicea Dan Laurentiu; toti eram la acea ora mai buni decât cei care aveau sa debuteze în iarna lui 1960 în proaspat înfiintata colectie „Luceafarul“, Ilie Constantin, Cezar Baltag, Nichita Stanescu (reprezentând Capitala Republicii), Leonida Neamtu (Cluj), Anghel Dumbraveanu (Timisoara), Florin Mihai Petrescu (Iasi)…
Bietul Florin Mihai Petrescu, deja alcoolizat, dar nu idiotit, reprezenta Iasiul… Noi toti am mai asteptat aproape un deceniu pâna sa debutam, unii n-au mai debutat niciodata în timpul vietii; desi numara cei mai multi morti, Magda Isanos, George Margarit, Nicolae Labis, A.E. Baconsky, Petru Arustei, Dan Laurentiu, Mircea Ciobanu, Ioanid Romanescu, nobila falanga moldava si-a facut datoria… Când, prin 1968, multi moldavi am venit în Bucuresti, Ilie Constantin a remarcat „un masiv transport de creiere dinspre Iasi spre Bucuresti“.
La Editura Junimea am initiat o colectie, „Dictatura si scriitura“ (sau daca vrei, „sicriitura“) în care intentionez sa tiparesc tot ce s-a scris si rezista timpului în poezia româneasca de dupa razboi, de la Magda Isanos si Nicolae Labis, pâna la Lucian Vasiliu si Daniel Corbu, de la George Margarit si A.E. Baconsky, pâna la Gabriela Cretan si Vasilian Dobos, de la Teohar Mihadas si Gelu Naum, pâna la Gellu Dorian si Nichita Danilov… Se va vedea ca Nichita Stanescu nu are o opera mai importanta decât Mihai Ursachi sau Vasile Vlad si se va vedea, de asemenea, ponderea poeziei scrise de moldavi… Eu cred ca Iasiul, prin artistii sai si prin învatâmântul universitar, a redevenit o capitala spirituala a românismului… În ce alt oras din România mai traiesc azi patru poeti ca Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Cristian Simionescu (vietuitor numai cu trupul în Bârlad, în rest apartinând în totalitate Iasiului) si Cezar Ivanescu?
N.C.: Poezia pe care o scrieti poarta amprenta tragicului si a aristocratiei care nu-si uita panasul într-o vreme când chiar poezia a decazut si face cu ochiul vanitatii unui public neinstruit pentru asa ceva. Cum poate fi poetul postmodern un Orfeu fara sa nu para ridicol în ochii celor care se amagesc la spiritul –de turma -, al reclamei si al violentei lexicale…
C.I.: Cu poetul postmodern (sintagma nesuferita) nu sunt de acord, asa ca o sa-i spun poetul de azi; poetul de azi, mai înainte de a judeca relatia artei sale cu un ipotetic public, trebuie sa mediteze asupra istoriei artei sale, de ce de la cuvintele de forta, mantra, de la cuvintele magice, incantatorii, limba s-a degradat pâna la bavardajul inconsistent al omului modern? Si de asemenea trebuie sa se întrebe daca mai exista cai de acces catre limba adamica…
Un exemplu de delir recuperator, printr-un fel de tehnica a vârtejului, a dat James Joyce în „Finnegan’s Wake“, un fel de resorbtie apocaliptica… L.F. Céline, un alt autor magistral, a descoperit ca scriem de sute de ani în niste limbi moarte care nu exista decât în manuale si în operele literare si de aceea el a inventat o limba vie, aparent asemanatoare cu cea vorbita, dar, în fapt, neavând nimic în comun cu expresia banala, cotidiana, si fiind în ultima instanta delirul compact si subteran al umanitatii: vehementa ei speciala vine din credinta ca totul trebuie spus: e un anti-climax înspaimântator evocând practicile magiei negre… Ar mai fi Samuel Beckett care ,în piesele sale de teatru, a ajuns la o expresie atât de purificata încât cuvântul pare a avea forta unei mantre.
Exemple de artisti magistrali mai sunt; nenorocirea e ca societatea în care traim i-a convins pe multi ca autorul trebuie sa aiba succes, fie printr-o democratizare a artei sale (Adrian Paunescu e înteles de toata lumea, de la Adrian Nastase pâna la Ilie Nastase), fie prin practicarea unui stil elitist gen Umberto Eco, stil care poate salva cele mai stupide istorii, stil dupa care snobii se omoara si dupa ei si poporul… Literatura si în special poezia din ziua de azi ar trebui sa fie atât de inadmisibile încât tiparirea unei carti ar trebui sa determine automat condamnarea la moarte a autorului, întru atât de abjecta e lumea în care traim si merita pe deplin sa i se arate adevarata ei fata. Ce mai conteaza ridicolul când pe noi ne mânca ciuma… Si apoi, cum sta scris în „Imitatio Christi“, daca vrei sa fii un adevarat crestin, asteapta-te ca lumea sa te creada nebun…
N.C.: Ati marturisit în prefata cartii pe care i-ati editat-o acum câtiva ani, ca Petru Arustei a fost singurul geniu pe care l-ati cunoscut în viata dumneavoastra. A scris putin, a pictat putin – credeti ca daca ar fi trait ar fi devenit un mare poet, respectiv un mare pictor?
C.I.: „Moarte si renastere. Supravietuire“, cartea postuma semnata de Petru Arustei a aparuta în 1994 la Iasi, la Institutul European, editor i-a fost Silviu Lupescu, eu si cu Lucian Vasiliu doar am îngrijit editia. Am scris ca Petru Arustei a fost „cel mai nedreptatit si, poate, cel mai mare artist pe care l-am cunoscut“, dar nu singurul geniu; geniu a avut si Adi Cusin pâna la nouasprezece ani, geniu a avut si Marin Preda si m-a convins nu prin cartile lui, ci prin felul în care vorbea, în nenumaratele nopti petrecute împreuna la Casa de Creatie de la Mogosoaia. Ca si conu’ Petrache Tutea, Marin Preda era genial în oralitatea lui si mai putin în carti. Si Nichita Stanescu avea un anume geniu si cred ca si Virgil Mazilescu, el avea geniul prostiei, ca sa spun asa… Pe Luca Pitu l-am recunoscut ca genial din prima… când publicase doua-trei eseuri doar… Cu Petru Arustei, Prietenul meu, unicul în eternitate, lucrurile stateau cu totul altfel. Maestrul sau în pictura, Dan Hatmanu, i-a recunoscut din prima geniul de pictor, noi toti poetii din Iasi eram coplesiti când Petru Arustei ne recita un poem, George Balan, profesorul de la Conservator, era uluit sa descopere în Petru Arustei un meloman de geniu, pentru ca, vedeti, exista prejudecata ca au geniu numai creatorii. Eu cred ca exista si melomani de geniu, si iubitori de literatura de geniu… Nu a scris putin, a scris mult, numai ca unele dintre caietele sale cu poeme s-au pierdut… Dar ceea ce a ramas sustine opinia noastra ca Petru Arustei e un Lautréamont al românilor, cel mai mare autor de poeme în proza si bineînteles nu e de gasit în cartea d-lui Mihai Zamfir dedicata poemului în proza românesc. Probabil si de acum înainte, decenii întregi, istorii ale poeziei românesti, lista lui Popescu, lista lui Ionescu, îl vor mentine ca autor de baza pe Dan Desliu, dar nu îl vor pomeni pe Petru Arustei… Literatura franceza nu-si permite sa-i excluda pe Lautréamont sau pe Raymond Radiguet, literatura româna îsi permite sa nu tina cont de un Petru Arustei… Vezi dumneata cum se explica greata pe care mi-o provoaca acesti ciocoi scoliti, de la Marian Popa pâna la Mihai Zamfir? Hienele literaturii române care citesc putin si scriu mult si prost, si uneori si pe dolari… Petru Arustei este un mare poet si sper ca editia a doua a poemelor sale, pe care o pregatesc si care va aparea la Editura Junimea în seria „Dictatura si scriitura“, sa ajunga în mâinile adevaratilor iubitori de poezie româneasca.
Si de pictat a pictat mult Petru Arustei, numai ca o parte din lucrari i-au fost distruse sau pierdute chiar de pe vremea când era în viata (si aici trebuie sa remarc ceva îngrozitor, o coincidenta stranie: de mult sunt pasionat de pictura unui expresionist german, Karl Beckmann, am vazut putine reproduceri dupa picturile sale si în vara aceasta, la Berlin, stând de vorba cu un poet german, acesta mi-a spus ca în timpul razboiului, atelierul lui Beckmann, în care se aflau multe din lucrarile sale, a fost distrus), multe altele aflându-se în colectii particulare iesene si bucurestene… Visez sa pot face într-o zi o carte album care sa contina toate poemele si reproduceri dupa toate lucrarile lui Petru Arustei…
II.
„O personalitate se masoara prin câta suferinta poate îndura“
N.C.: Care au fost scriitorii care v-au influentat în edificarea operei dumneavoastra? Dar modelele morale?
C.I.: Pentru un scriitor sunt importanti scriitorii pe care-i citeste în perioada de „crestere“, dupa aceea se mai pot învata trucuri, dar astea înfrumuseteaza doar epiderma. Pe lânga cartile scriitorilor, conteaza enorm anturajul scriitorilor vii, cei care întrupeaza, pentru fiecare clipa a vietii noastre, modelul scriitorului ideal… În ceea ce ma priveste, ma pot considera un privilegiat, pentru ca în tinerete am avut norocul sa întâlnesc în târgul Bârladului oameni speciali cu experiente decisive si în existenta si în literatura si fiecare autor fundamental pe care l-am citit în adolescenta si în tinerete e legat de chipul unui prieten… Platon poarta masca prietenului meu Dan Ravaru, filosoful grupului nostru, Eminescu, Cosbuc, Goga îmi apar în recitarea inspirata a unui preafrumos barbat, Dumitru Hânceanu, purtator de mândre plete si de costum popular românesc prin Bârladul anilor ’50 si cântator de „Desteapta-te române“, Octavian Stoica, incorigibilul boem bucurestean, era în Bârlad mostenitorul unei fabuloase biblioteci a unor prefecti de Tutova pe care-i continua în linie paterna (taica-sau, fost jurist, puscarias politic, muncea la pavaj), de la el ne procuram tot ce era mai intruvabil pe piata, de la Plotin la P.P. Negulescu. În mod special, însa, el ne îmbia cu autori licentiosi, de la Petronius la Damian Stanoiu, Hasek si Eugen Barbu…
Dumitru Grigoras, fiu de preot, un dandy, iubitor de Baudelaire, Stefan Petica, Pillat, scria putin si riguros si mi-a impus un cult al formei… Alexandru Tacu, un român verde, fost puscarias politic (care traieste si azi în Iasi, în plina catastrofa!) ne preda lectia clandestinitatii (ne plimbam pe bulevardul Karl Marx, fost si redevenit Costache Epureanu, prin mijlocul strazii, sa nu ne auda securistii pitulati prin boscheti) si ne pomenea de „autorii reactionari“ despre care auzise si el în puscarie… Si ca orice moldav de baza, ne evoca figura legendara a Capitanului… Mai aveam un prieten Roymiser, un evreu solitar, sionist, matrasit de prin Bucuresti, descarcator de vagoane în Bârlad, pâna la plecarea definitiva în Israel, fost coleg cu Labis la Scoala de literatura, si de la acest evreu am aflat ce e si cu literatura realist-socialista… Nu în ultimul rând ar fi trebuit sa pomenesc de Harry Zupperman, profesorul meu de limba româna, fost coleg de facultate cu Eugen Ionescu… Si cât am fost elev, si apoi student, întâlnirile mele cu Zupperman erau ca niste partide de box (amândoi practicaseram acest sport), el ma întreba de un autor, daca aveam cea mai mica ezitare, lovea necrutator. Sa nu mai spun cum a receptionat loviturile mele, într-o vara când, venit în vacanta, la Bârlad, i-am vorbit de Lautréamont, Jarry si Saint John-Perse… Ma emancipasem… Cred ca singurul autor pe care l-am adaugat pe lista în cinci ani de studentie în Iasi a fost Beckett… Circulau prin Iasi câteva carti, proza si teatru de Beckett, cartile erau ale lui Ion Omescu, pe atunci actor la Teatrul National din Iasi, si mi-au parvenit prin amicul Mircea Daneliuc…
Mai târziu, sotia mea, Maria Ivanescu avea sa-i traduca lui Ion Omescu din franceza cartea „Hamlet sau ispita posibilului“, carte premiata în 1988 de Academia Franceza… Am mai afirmat-o de câteva ori pâna acum ca Beckett e ultimul autor pe care îl consider închizatorul listei de maestri care m-au influentat… Cu timpul ramânem la tot mai putini autori pe care-i citim cu adevarat cu folos si, daca e sa fiu riguros ca la un examen, în afara de textele sacre care înseamna Traditia, decisiv m-au influentat liricii si tragicii greci, trubadurii, simbolismul francez si toti marii lirici italieni ai veacului douazeci.
Cu modelele morale pot spune ca m-am întâlnit de timpuriu în viata, mama Xantipa, bunica Zoe, apoi frumosii prieteni pe care i-am avut, Dumitru Hânceanu, Teohar Mihadas, Petru Arustei… iar modele ideale mi-au ramas Domnul Nostru Iisus Hristos, Buddha si Eminescu… Nietzsche spunea ca o personalitate se masoara prin câta singuratate poate suporta, noi, rasaritenii isihasmului suportam mai usor singuratatea, de aceea eu as spune ca o personalitate se masoara prin câta suferinta poate îndura…
N.C.: Credeti ca asertiunea lui Ion Simut, cum ca poezia a ajuns într-o fundatura, este veridica? Cât este adevar si cât calcul în pozitia sa reiterata constant în ultima vreme?
C.I.: Danemarca e o închisoare, toata lumea e o închisoare… Daca poezia a ajuns într-o fundatura e pentru ca toata lumea a ajuns într-o în-fundatura, „e peste tot întuneric ca-n cur“ ca sa-l citez pe Céline… e normal, suntem pe faza terminala din Kali-Yuga, luat în general, enuntul e valabil… Numai ca eu aveam pe vremuri o metoda clara de depistat cretinologii, cautam cu atentie sa descopar în scriitura ipochimenului una dintre expresiile favorite, „moartea artei“, „moartea poeziei“, „moartea prozei“, „moartea teatrului“, „moartea muzicii“, „moartea picturii“, „moartea filosofiei“, „moartea omului“, „moartea porcului“, „moartea lui Dumnezeu“… fa si dumneata la fel si vei vedea ce mândrete de europeni si de ce calibru s-au dedat la aceasta perversiune taxonomica… Indienii au clarificat cu câteva mii de ani înaintea noastra ca tot ceea ce tine de arta, de filosofie, de religie e consubstantial fiintei umane, fiinta umana traieste facând arta, filosofând, crezând… Arta, filosofia, credinta sunt fenomene recurente care au o istorie, dar nu o progresie, o evolutie, în fiecare domeniu în parte personalitatea creatoare schimbând istoria domeniului respectiv (am mai putea gândi cât de cât azi despre poezia româneasca daca la 1850 nu se nastea Mihai Eminescu?)… Singura care evolueaza, care progreseaza cu adevarat este stiinta, nu mai poti breveta în ziua de azi inventia rotii… Ei, atentie, decenii întregi, criticii literari români, când voiau sa persecute un poet român, îi reprosau ca nu are evolutie, ca nu progreseaza, ca e manierist… Sa-ti fac o lista si cu aceasta speta de cretinologi?
Acum ce vrea sa zica amarâtul de Ion Simut? Domnule, critica literara marxista, pe care el cu onor o reprezinta, e o stiinta, ea evolueaza, ea progreseaza; de ce mai are nevoie literatura româna de poezie, de proza, de teatru, când se poate multumi numai cu critica literara scrisa de Ion Simut?
Pe lânga faptul ca sunt niste canalii, acesti indivizi care traiesc din literatura si o batjocoresc, fac si dovada unei crase (grase) inculturi… Stie toata lumea, dupa Curtius, ca literatura traieste într-un prezent continuu, cine a ajuns într-o fundatura, Homer, Dante, Shakespeare, Milarepa?
N.C: Teza dumneavoastra potrivit careia Marin Preda a murit în conditii dubioase, „ajutat“ si de prieteni de ocazie, a stârnit reactii puternice la publicarea ei în volumul „Pentru Marin Preda“, aparut în 1996 la Editura „Timpul“ din Iasi. Va mentineti afirmatia la o noua editie a cartii?
C.I: Când am tiparit cartea, în 1996, perioada în care eram mai marginalizat decât pe vremea comunistilor, vreo câteva jigodii au avansat si ele teza ca sunt nebun, asta mi s-a spus toata viata, de la bastardul C.C. al P.C.R., Eugen Barbu, si pâna la tuterul aceluiasi, V.C. Tudor, toti patibularii astia, dar si multi prieteni buni mi-au reprosat toata viata ca sunt nebun. Ei erau buni ca intrau în P.C.R. si când P.C.R.-ul nu mai avea banuti, se duceau cu cersitul pe la ambasadele straine din Bucuresti si primeau o punguta cu doi bani si-si luau angajamentul scris ca în caz de… Unul dintre cele mai abjecte atacuri s-a produs chiar în revista unui discipol al meu… Eu i-am numit în carte pe toti cei vinovati de moartea lui Preda, mi s-au promis procese si zgârieturi… nimic, baietii au revenit la vechea melodie, e nebun… Ca si în cazul cartii despre Labis, „Timpul asasinilor „(Editura Libra, 1997)… Acum, cu noua editie e o problema mai vasta… Mi-am promis ca, atât timp cât traiesc, sa încerc sa-mi tiparesc integral toate cartile pe care le-am scris, pentru ca din toate am publicat numai fragmente. Si la o noua editie a cartii „Pentru Marin Preda“ voi reitera teza ca Marin Preda a murit de o moarte tipic româneasca, la fel si Nichita Stanescu, si Virgil Mazilescu, toti omorâti cu buna stiinta de bandele de betivani cheflii din jurul lor…
N.C.: Stiu ca înainte de 1989 ati girat cu numele dumneavoastra un cenaclu intitulat chiar asa: „Numele Poetului“. Ce poeti tineri ati mai descoperit în ultima vreme si pe care aveti de gând sa-i publicati la editura pe care o conduceti?
C.I: Am numarat pe vremuri vreo 500 (cinci sute) de tineri autori despre care am scris primul sau i-am ajutat sa debuteze… Dupa 1989, ca presedinte al unor jurii sau ca simplu membru al acestor jurii, am descoperit multi autori tineri, iata, ca sa dau un nume, Xenia Karo, craioveanca dumitale! – la români, poetu-n veci nu piere! Nu asta e problema! Problema e ca se ridica o sumedenie de derbedei, galagiosi si plagiatori care vor totul si pe toate din prima, carti, bani, premii, case, muieri, barbati…, pastoriti de „România literara“ sau de Cenaclul „Euridice“ condus de prietenul nostru, dl Marin Mincu, si pe acesti derbedei „fara memorie“ care scriu „cum se scrie azi“, adica foarte prost, eu nu ma bazez… Diferenta radicala care ne separa e ca noi am negat în cunostinta de cauza, ei neaga fara sa citeasca, fara sa aiba habar macar pe cine, inconstient, copie… Un fel de manelisti ai poeziei românesti…
N.C.: Credeti ca buna noastra critica literara si-a facut datoria în ceea ce priveste receptarea operei dumneavoastra poetice si, daca da, cu ce o veti mai surprinde într-un viitor apropiat?
C.I.: Categoric da, cu doua precizari: 1. criticii literari si-au transmis stafeta de la carte la carte, la cartea mea de debut, „Rod“, primii care au scris „în flacari“ au fost Nicolae Manolescu si Dumitru Micu, criticii momentului (1968), apoi, pe rând, la celelalte carti, Dana Dumitriu, Mihai Ungheanu, Mircea Iorgulescu, Daniel Dimitriu, Al. Dobrescu, Victor Atanasiu, Al. Condeescu, Artur Silvestri, Gheorghe Grigurcu, Theodor Codreanu si nenumarati altii… Trebuie sa recunosc cu onestitate ca în ceea ce priveste cartile mele de poeme, cu exceptia unui text infam al lui Al. Cistelecan (referitor la cartea mea, „La Baaad“), infam pentru ca, în epoca, a judeca o carte de literatura drept document clinic mirosea si a P.C.R., si a Securitate, si a câtorva bâlbe ale acestui antitalent P.C.R.-ist care uraste literatura, numit Ion Bogdan Lefter, în rest nu am ce reprosa criticii literare… Sigur, cu totul altfel se întâmpla lucrurile când vine vorba de cele doua carti, „Pentru Marin Preda“ si „Timpul asasinilor“… Nu e de mirare… Am si hotarât sa nu mai public nici o carte-pamflet în timpul vietii, în schimb pregatesc o carte despre viata mea în dialog cu o sublima doamna, Nicoleta Dragomir, o iubitoare de geniu a literaturii care a avut la „Antena Bucurestiului“ o emisiune de muzica si poezie împreuna cu Alexandru Ciocâlteu si apoi cu mine, „De la suflet la suflet“. Voi încerca într-o addenda sa strâng si poemele mele de predebut si alte texte interesante, poemele lui Adi Cusin, cele pe care si acum le consider geniale… Poate, într-un viitor apropiat, si cu editia integrala a cartii mele „La Baaad“, pe care i-am promis-o d-lui Nicolae Tone…