Co-scenaristele Gaëlle Macé şi Rebecca Zlotowski spun o poveste fără balauri, deşi le-ar fi fost foarte uşor să o facă: statul francez, directorii centralei nucleare (pe care, de altfel, nici nu-i vedem), şefii şi supraveghetorii protagonistului Gary (Tahar Rahim), Toni (Denis Ménochet), viitorul soţ al lui Karole (Léa Seydoux), toţi ar fi fost numai buni să îndeplinească dubla funcţie a negativului. Aşa se face că în filmul franţuzesc Grand Central nu ai pe cine să deteşti, nu ai pe cine să aplauzi şi nici nu ieşi de la proiecţie plin de fiere, văzând cum politicienii distrug sănătatea muncitorilor de rând de dragul profitului. Prin asta nu vreau să zic că filmul nu ar putea fi proiectat în cadrul unui festival de film ecologist sau folosit ca material de propagandă de o organizaţie non-guvernamentală care militează pentru sursele de energie alternativă (orice e posibil; dacă, însă, facem abstracţie de propriile noastre prejudecăţi, Grand Central nu prea se pretează la o asemenea lectură).
Gary se angajează la o centrală nucleară, dar nu asta (sau nu doar asta) îi pune după gât un ştreang din ce în ce mai strâns. Îndrăgostiţii se confruntă cu propria lor împotrivire (Gary şi Toni sunt colegi şi prieteni; pe de altă parte, Gary ar fi trebuit să reprezinte doar o etapă în planul lui Toni şi Karole, nimic mai mult), cu sanctitatea instituţiei căsătoriei, cu spectrul îmbolnăvirii şi al morţii. Deadline-ul care le ameninţă idila e dublu: e doar o chestiune de timp până când Toni va afla despre aventura lor (cel puţin asta credem, o bună parte din film) şi până când Gary, care riscă din ce în ce mai mult doar pentru a fi aproape de Karole, se va îmbolnăvi grav sau va muri. În măsura în care există, critica socială a lui Grand Central e minimă, filmul fiind doar un love story într-un decor atipic (şi cu atât mai eficient). Dincolo de o serie de stângăcii (Toni şi Karole care se sărută pe marginea unui lac, exact unde trebuie pentru ca Gary, care înoată, să-i vadă, sau metafora mărului care ajunge în mâl şi se duce la vale), filmul lui Zlotowski are toată forţa unei calamităţi, aşa cum sunt scurgerile radioactive sau fluturii în stomac.
A treia ecranizare a romanului de început de secol XIX Michael Kohlhaas al autorului german Heinrich von Kleist e un revenge movie meditativ din care lipseşte tocmai răzbunarea. Ca în orice revenge movie care se respectă, şi în Age of Uprising: The Legend of Michael Kohlhaas ura pe care protagonistul i-o poartă negativului e pe măsura nedreptăţii pe care acesta din urmă a comis-o. Eroul, interpretat un Mads Mikkelsen la fel de magnetic ca întotdeauna, şi soţia sa sunt legaţi de o iubire cum bănuiesc că rar se întâlneau în secolul XVI (ceea ce contează mai puţin: nu veridicitatea este calitatea principală a acestui western medieval vorbit în limba franceză). Fără un motiv foarte clar, baronul pune să îi fie chinuiţi caii şi ucisă soţia. Kohlhaas îşi iubeşte şi caii, şi nevasta, drept urmare devine liderul unei revolte. Incursiunile armatei lui amintesc de Valhalla Rising al lui Nicolas Winding Refn, cu acelaşi Mikkelsen în rolul principal, şi au acea calitate care îi face pe unii critici de film să facă uz de adjectivul „visceral”. Asta nu înseamnă că decapitarea lui Kohlhaas nu e însoţită de note duioase la fluieraş şi vioară, ca într-un Braveheart malickian.
Ecranizare a unei benzi desenate realizate de creatorul lui Astérix, Le petit Nicolas mizează în principal pe potenţialul comic al modului fantezist în care copiii interpretează lumea care îi înconjoară, doar că interpretarea acestei interpretări greşite e la rândul ei greşită (sau potenţialul ei comic nu e dus până la capăt). Colegii lui Nicolas sunt cadorisiţi cu câte o trăsătură definitorie, pe care o târăsc după ei în fiecare scenă în care apar: copilul supraponderal mestecă sau înghite în permanenţă câte ceva, copilul de mahăr etalează în permanenţă darea de mână a tatălui său, copilul aerian pe care profesorii mei de liceu l-ar numi visător visează în permanenţă ş.a.m.d. Lumea lor e una saturată de culoare şi lipsită de conflict, dar nu asta e marea problemă a lui Le petit Nicolas. Gagurile din film ar avea haz doar dacă am avea noi înşine vârsta lui Nicolas (caz în care nici nu ştiu de fapt dacă le-am înţelege), în timp ce cu scenele mai promiţătoare regizorul Laurent Tirard nu ştie ce să facă (cina tatălui lui Nicolas cu şeful lui şi cu soţia acestuia se încheie cu un prim plan cu chipul bonom al actorului franco-algerian Kad Merad, care ar trebui să ne amuze prin simpla contemplare). În loc să intrăm în lumea unui copil extrem de inventiv, o descoperim pe cea a unui adult extrem de leneş.
De asemenea bazat pe eforturile unui autor de benzi desenate, Les beaux gosses e tot o sondare a unui univers atât de străin, că ar putea fi de pe altă planetă. De data aceasta, les petits sunt adolescenţi, iar ceea ce încearcă ei în permanenţă să-şi explice, găsind numai şi numai explicaţii halucinante, e modul de funcţionare al sexului opus. De data aceasta, umorul scenaristului şi regizorului Riad Sattouf nu e acela al cuiva care s-a informat despre umor în cărticelele cu bancuri şi despre tineri din filmele cu Shirley Temple sau Judy Garland: Hervé (Vincent Lacoste) şi Camel (Anthony Sonigo) n-or fi înţelegând mare lucru, dar Sattouf îi înţelege cât se poate de bine pe ei.
Autor: CÃTÃLIN OLARUApărut în nr. 495