Povestea corabiei si a semnelor unei apropiate catastrofe e veche si prea bine cunoscuta. O evoc fara nicio placere, aproape din obligatie as zice, la mai putin de o saptamâna de când nava prezidentiala a cunoscut primele dezertari notabile si a doua zi dupa ce am vazut la televizor momentul in care s-a tras in poza la Lisabona marea familie belicoasa a Aliantei Atlantice, urmat de cele doua tentative ale personajului resaltat in conditii dubioase la cârma României de a discuta cu Sarkozy si Berlusconi. Chestiuni arzatoare, de buna seama, dupa ce a participat entuziast si mândru la luarea deciziei de eternizare a prezentei trupelor de mercenari in Afganistan, platiti, e bine de amintit, din bani publici. In treacat spus, cei zece ani de pacificare a Afganistanului i-a costat scump pe sovietici, scump si vreme de douazeci de ani i-a costat cândva si pe englezi, dar se stie ca nu e mai nimic de invatat din istoria altor popoare si cel mai adesea nici macar din propria istorie, cum a fost si este cazul nostru.
Nu s-ar putea spune ca Sarkozy si Berlusconi sunt exemple de politete si de diplomatie, dar comparatia cu cel care se plimba in lume in numele României ii avantajeaza net. Berlusconi e simpatic si credibil când face pe barbatusul italian fara vârsta care prefera femeile, Sarkozy e demagog si arogant când declara ca are de gând sa reformeze capitalismul, dar amândoi sunt personalitati afirmate si au constiinta ca reprezinta tari si nu gasti incropite pe malul Senei si la umbra Coliseului. S-ar putea sa ma insel, s-ar putea sa exagerez, dar mi-e teama ca toata România a fost luata in raspar, desconsiderata, umilita atunci când Sarkozy si-a infipt palma in umarul personajului de pe malul Dâmbovitei pentru a-i stopa avântul inoportun si când de doua ori Berlusconi si-a rasucit degetul in tâmpla in semn de derapaj mental la adresa aceluiasi. Din câte am citit, nu e prima oara când se intâmpla asa ceva, când intr-un fel sau altul, in imprejurari diferite, România e considerata si tratata ca o entitate neglijabila si pagubitoare, o pata neagra intr-o Europa altminteri cenusie, utila doar in masura in care e chemata sa-si dea slugarnic acordul la hotarâri planuite de altii si in general nefaste pentru români.
Am urmarit cu oarecare stupoare cum, de-a lungul ultimilor ani, personajul a fost inventat din crestet pâna-n picioare, inzestrat pâna la grotesc cu calitati de reformator al unui popor cârcotas si refractar din totdeauna si pentru totdeauna la ideea de a-si schimba moravurile de la o revolutie la alta, cum prestatia sa primitiva, lamentabila a devenit tam-nesam „epoca“, cum câtiva scriitori si intelectuali si-au „gasit presedintele“ si nu invers pentru motivul marturisit al condamnarii in cor restrâns a comunismului si cel nemarturisit al privilegiilor intr-o lume româneasca a jafului, a saraciei, a imoralitatii si a obscenitatii neoliberalismului importat cu o frenezie, servitudine si lipsa de discernamânt politic si civic ce nu-si au egal in istoria tarii.
A trebuit sa constat, mai saptamânile si zilele trecute, cum spuneam, ca flacaii si damele traversati de griji de inteles, oameni suntem fie si la o privire mai superficiala, pentru propria lor soarta si de perspectiva unei posteritati lovite de amnezie au totusi un simt dezvoltat al prezentului, al realitatii imediate, de zi cu zi, ca exasperarea si dezamagirile plebei prinse in vârtejul crizei economice au ajuns si la urechile lor, ca viitorul se anunta mai putin portocaliu cum si l-au imaginat si cum l-au colorat de ani buni cu incapatânare infantila, de-a dreptul intunecat, si ca dezertarea navei pe care-si facusera culcus se impune inainte de catastrofa anuntata.
Ceea ce s-a si intâmplat. O epoca, vorba poetului, s-a terminat, vremea frecventarii personajului adulat si la rastimpuri certat parinteste pentru mitocanie, incoerente, vid politic si precaritate intelectuala a trecut ca si cum n-ar fi existat niciodata, curajul sau de a fi condamnat comunismul n-a fost decât praf in ochi, omul este incurabil, incontrolabil si, Doamne fereste, periculos. Repudieri virtuoase ce-ar putea fi urmate de repozitionari ideologice si morale la fel de transante, dovezi probabil ca se lucreaza deja temeinic la impingerea personajului in neantul din care a fost smuls, infrumusetat, innobilat si pâna mai de curând folosit ca drapel al Providentei in actiune supravegheata. Daca opozitia si personalitatile acesteia nu i-ar dezamagi profund, inceputul unei alte epoci de amor inconditional si de foloase in consecinta pentru un alt personaj cautat in neant nu va intârzia. Are balta peste.
(20 noiembrie 2010)