– V-a placut evolutia dezinvolta a C.F.R.-ului pe Stadio Olimpico, magistre? Cu un pic de noroc si ceva mai multa inspiratie din partea lui Traore, clujenii se puteau întoarce de la Roma cu un rezultat capabil sa zguduie Champions League…
– E adevarat, dar, efectiv, s-au întors cu un 1-2 care înseamna minus 3 puncte în clasamentul grupei. Deie Domnul sa ma-nsel, însa am impresia ca suntem din nou tentati sa jubilam la înfrângeri onorabile, îmregistrate dupa meciuri în care ne-am miscat cu talent, si cam atât. Ar trebui, totusi, sa ne decidem: adaptam varianta gratuit-estetica a fotbalului, asumându-ne conditia de eterni outsideri în competitiile continentale (ceea ce – cu sau fara intentii programatice – am cam tot facut în ultimii ani) sau ne dezbracam de caracter si de mioritism si purcedem la a aborda performanta cu încarcatura de realism cinic si eficienta capitalista care ne poate propulsa printre protagonistii celor doua ligi europene intercluburi?! Fireste, mai e nevoie pentru asta si de ceva putirinta, doar dorinta nu ajunge…
Altfel, sigur ca da, baietii din Gruia au jucat de la egal la egal cu elevii lui Claudio Ranieri, desi au fost lipsiti, nu-i asa, de aportul lui Gabriel Muresan – fotbalist esential în angrenajul C.F.R.-ului, cel care confera nu doar liniei mediane, ci întregii formatii stabilitatea, echilibrul si încrederea necesare. Daca evolua si el marti, ehei, alta faina se macina la moara noastra…
– Parca spuneati, magistre, ca nici o propozitie serioasa nu începe cu „daca…“. Ce faceti, v-ati contaminat de stilul meu probabilistic-conditional-optativ?
– Nu, am vrut sa fiu ironic, dar se pare ca nu mi-a iesit. Cât priveste contaminarea, nu e exclus sa se întâmple si una ca asta: apucaturile proaste se deprind cel mai usor! Uita-te în jur si vezi ce se petrece în lumea pestrita a tehnicienilor nostri: parca toti conducatorii de club au fost loviti subit în tarele capului de epidemia demiterilor. Eu, deja, am pierdut sirul antrenorilor care, în nici zece etape, s-au perindat pe la câteva formatii. Steaua, cu patru transplanturi, conduce detasat plutonul liber-schimbistilor, dar într-un clasament al efemeridelor nu stau rau nici Universitatea Craiova, Poli Timisoara, Sportul studentesc, Astra Ploiesti, F.C.M. Târgu Mures, C.F.R. Cluj…
– Da, dar uite ca aici înlocuirea lui Mandorlini cu Sorin Cârtu – surprinzatoare pentru multi – s-a soldat cu o reconfortanta victorie în Liga Campionilor si cu un joc apreciabil în a doua runda a competitiei, cea de la Roma. Nu mai vorbesc de faptul ca fotbalistul uitat prin vestiare de altii si reactivat de Cârtu, Ionut Rada, a înscris în doua partide consecutive singurele goluri izbutite pâna acum de un jucator român de la C.F.R. în Champions League din întreaga istorie contemporana a clubului.
În alta ordine de idei, înclin sa-i dau dreptate domnului Pazkany: daca echipa ar juca la fel si în campionat, clujenii ar marsalui în pas de gâsca spre un nou titlu national!
– Se întâmpla ca unele schimbari de antrenori sa se dovedeasca, într-adevar, benefice. As adauga la acest capitol, de pilda, accederea lui Cosmin Contra pe banca tehnica a timisorenilor sau revenirea în circuitul primei ligi a lui Ioan Ovidiu Sabau precum si achizitionarea de catre Astra a unui tehnician aflat la început de drum pe prima scena, dar care mi se pare deosebit de promitator: Tibor Selimes, caruia îi prevad o ascensiune rapida si de mare amplitudine. În aceste cazuri, transplantul a reusit – aceasta este partea fericita a situatiei.
Pe versantul opus se consuma, însa, repetate comi-drame ale inadecvarii organice sau ale superficialitatilor în optiune: campionatul nostru abunda în antrenori ajunsi sa conduca formatii cu care n-au nici un fel de afinitati elective ori, si mai rau, trântiti hodoronc-tronc pe banci tehnice indiferente, în chip de solutie la îndemâna sau în absenta oricarei alte solutii. De exemplu, miscarea cu Viorel Moldovan la timona Sportului Studentesc mi se pare una dintre cele mai pripite si mai pe genunchi din câte a efectuat pâna acum Vasile Siman – un om de fotbal cu fler si buna judecata, în general. Ca sa nu mai zic de gluma becalista cu Ilie Dumitrescu si Eduard Iordanescu la Steaua – cârpeli amatoristice si conjuncturale, fara temei si fara speranta, inclusiv pentru cei care au adoptat deciziile în cauza. Onest vorbind, nici recursul la Marius Lacatus nu-mi pare a fi gestul managerial cel mai inspirat care a emanat vreodata din birourile din Ghencea (sau, ma rog, de la Palat…). Sigur ca da: Lacatus a fost un fotbalist emblematic pentru clubul militar si a probat la Vaslui înclinatii demne de respect pentru meseria de antrenor. Nu cred, însa, ca dispune de abilitatile necesare pentru a se impune în relatia cu patronul Gigi Becali, pe de o parte, si nici de calitatile tehnico-profesionale obligatorii pentru a ridica, la nivelul prestigiului de ieri si pretentiilor de azi, o echipa ca Steaua. Revenirea lui în Ghencea se anunta sub auspicii neconcludente si asta nu neaparat fiindca Lacatus trebuie sa preia din mers o formatie zbuciumata, dezorientata si învolburata apasat pe dinauntru de amalgamul de directii (de joc si de pregatire) imprimate de doi predecesori, Piturca si Ilie Dumitrescu, diferiti ca filozofie si conceptie despre fotbal. ?i nici pentru ca, în atare conditii, este foarte dificil sa stapânesti vestiarul si sa mai faci niste jucatori sa înteleaga pe ce lume traiesc si ce se vrea de la ei, mai ales în conditiile în care componenta lotului este nu doar una eclectica, ci si suspecta de a aglutina grupulete necongruente (ca sa nu spun divergente). Ceea ce ma face neîncrezator în sansele lui Lacatus de a aduce la Steaua revirimentul asteptat (oare?) este zisa populara precum ca niciodata ciorba reîncalzita nu mai are acelasi gust. Iar daca între doua (în cazul lui Marius, trei) încercari de a readuce fiertura la temperaturi ridicate nu se scurge un interval de timp suficient, esecul devine aproape iminent. Aminteste-ti de experientele similare facute de Dinamo cu Mircea Rednic si vei avea un argument recent de natura sa-mi sustina mefienta.
Dar fiindca tot am ajuns, din vorba-n vorba, prin Stefan cel Mare sa mentionam ca si Ioan Andone este tot un fel de supa reîncalzita, iar ceea ce se petrece de câteva etape încoace cu trupa dinamovista era previzibil. Din pacate, Ando plateste – poate, nemeritat – oalele sparte de altii si ghinionul de a fi nimerit în Groapa într-o conjunctura total nefavorabila, generata de împrejurarea ca, la finele campionatului trecut, echipa s-a clasat pe un loc de cupa europeana.
– Iar umblati la paradoxuri?
– Absolut deloc. Anul trecut, Dinamo a ratat, din cauza prostiei fudule a unor actionari, sansa de a porni pe calea reconstructiei cu motoarele în plin, la butoane aflându-se un tehnician italian, Dario Bonetti, strain de apucaturile balcanice proprii fotbalului românesc. El a adus jucatori noi în prima echipa (Dragos Griogore, Laurentiu Rus, Marius Alexe, Matache…) si a început un proces de restructurare care prinsese sa dea rezultate – lucru care s-a vazut nu numai în memorabilul meci de la Liberec. Dar cum o nenorocire nu vine niciodata singura, dupa demiterea idioata a lui Bonetti, a urmat clasarea dinamovistilor pe locul VI, cu drept de participare în Europa League. Chestia asta a fost pentru ei bomboana pe coliva: locul doritei, asteptatei si chiar anuntatei operatiuni de reconstructie din temelii a echipei – singura în masura sa-i asigure un viitor în fotbalul românesc conform devizei stramosesti „vom fi iarasi ce-am fost si mai mult decât atât!“ – a fost luat de obisnuitul compromis circumstantial al micului gheseft constând în prinderea castanei favorabile picate din cer, agrementat cu lalaiala sleita despre reconfigurarea obiectivului, despre obligatia reprezentarii onorabile a fotbalului autohton în strainatate, despre imperativul cuceririi de puncte în Europa pentru mentinerea coeficientului necesar prezentei cu cât mai multe formatii în cupele continentale etc., etc. Pentru acest nobil scop, au fost mentinuti în lot jucatori tarati, readusi din strainatate pe criterii sentimentale, tinerii lui Bonetti au revenit cuviinciosi si tufliti pe banca de rezerve sau au fost zburataciti aiurea în cele patru zari, s-a pus din nou baza pe pseudocertitudinile pensionabile si tot asa, catre alegerea cu succes a prafului si pulberii de cartier (la Cartierul Obor ma refer). Pe altarul unei posibile performante în Europa League a fost sacrificata, înca o data, sansa revivificarii clubului. Rezultatul: nici pe plan extern, nici în campionat, Dinamo n-a facut nici o telemea.
Cât despre reconstructia echipe, sa fim noi sanatosi: la anul si la multi ani! n
P.S. Un hâtru a socotit ca, de la înfiintare (7 iunie 1947), pâna la „era Becali“, Steaua a avut 20 de antrenori; dupa, 14! Orice comentariu mi se pare de prisos…