Acaparând aproape în totalitate piata transmisiilor fotbalistice, si de acasa, dar si de afara, era normal ca în aceasta iarna „Digi“ sa aduca pe ecranele televizoarelor si amicalele divizionarelor noastre din Turcia.
Aproape în fiecare zi ne prezinta macar doua partide ale fugitelor noastre de la ger si gheata în verdele de primavara al Antalyiei. Tot acolo se afla la vânatoare de stiri pentru prea multele noastre posturi TV, cotidiane si rubrici de fotbal un întreg pluton de ziaristi. Se spun si se transmit vrute si nevrute. Majoritatea acestor trimisi sunt tineri, iar multi dintre ei prea noi si prea proaspeti în aceasta meserie. Deci, de unde nu e, n-are rost sa ceri sau sa speri. Respectiv întrebari si comentarii pertinente, ce pot dezvalui macar urme firave de competenta pentru prezent, dar, mai ales, pentru viitorul ce îi asteapta. Si ne asteapta si pe noi, care am trait si încercam înca sa mai traim din fotbal. Acum, când criza s-a întins (vrem, nu vrem, trebuie sa recunoastem) ca o pelagra si peste fotbalul nostru. Astfel, nu întâmplator, ne aflam în ierarhia nationalelor întocmita periodic de FIFA, abia pe locul 57 în lume. „Performanta“ pe care n-am realizat-o niciodata pâna acum! Dar, chiar daca acest joc nu e scutit, de multe ori, de prezenta hazardului, totusi nimic nu este întâmplator în privinta locului pe care suntem asezati în clasamentul momentului.
Se stie ca în acest joc, atât de bântuit de sansa sau nesansa, de multe ori cel care este mai bun câstiga. Adevar incontestabil, si nu doar în cele 90 si ceva de minute ale unei simple si particulare ciocniri. Câstigatorii de titluri sau trofee supreme sunt, per total, cei mai buni – sunt, deci, cei care le merita, dominând prin forta mentala a jocului practicat si prin toate sectoarele de conducere celelalte competitoare. Ca în preceptul biblic care spune ca, mai devreme sau mai târziu, „adevarul iese ca uleiul la suprafata“!
Este obligatoriu sa precizez si ca nu poti avea o reprezentativa care sa impresioneze daca nu ai echipe de club puternice. Si de aici, bineînteles, un campionat pe masura acestui nivel strategic, fizic si spectacular al evolutiilor de nivel înalt. Toate acestea se realizeaza stiindu-se ca acest joc al momentului nu este, în nici un caz, o stiinta. Chiar daca, mucalit sau dezvaluind o profunzime a întelegerii acestui fenomen, multi hârsiti în fotbal, când vad o echipa care evolueaza bine, afirma simplu si atotcuprinzator: „Stiu jocul!“. Tot atât de adevarat este ca, pentru a reusi în aceasta privinta, staff-ul tehnico-administrativ foloseste cunostintele pe care le are (obligatoriu) din domenii ale stiintelor pure. De la statistica si planificare, pâna la atât de evolutivele, surprinzator si prea putin cunoscute pentru noi, fiziologia si farmacologia pregatirii si sustinerii unor eforturi cât mai mari pe parcursul jocurilor, sezoanelor si anilor. Simplificând, edificatoare în aceasta realitate, a strategiilor si a planificarii pe care ar trebui si noi sa le practicam, mi se pare atotcuprinzatoare reflectia rostita, de curând, de un mare clasic în viata. Este vorba de suferindul doar la trup, ca un adevarat martir, scriitorul Fanus Neagu. Care, întrebat fiind: „Cine conduce România?“, a raspuns naucitor de adevarat: „Întâmplarea!“. Ne place sau nu, acesta e adevarul. Si, îmi permit sa dezvolt acest verdict necrutator: cam aceasta a fost realitatea în prea multe si zbuciumate perioade ale istoriei noastre. Indiferent de simtul natural al gliei care avertizeaza plin de întelepciune din timpuri stravechi: „Nu lasa pe mâine ce poti face azi“ sau, mult mai grijuliu: „Fa-ti vara sanie si iarna caruta“. O întelepciune, din pacate, doar judecata prin proverbe, altminteri plina de grija si de cele mai bune intentii, dar arareori transformata în fapte binefacatoare de existenta. Asadar, suntem, si în fotbal, atât de jos cum n-am mai fost niciodata, asezati de forul diriguitor al fotbalului mondial.
Doresc sa mai explic situatia la care am ajuns în toate, deci si în jocul nostru, prin reflectia lansata de curând de un român competent si de cea mai buna calitate în vorbe si fapte. Este vorba de dl. Adrian Vasilescu, actualmente consilier al Guvernatorului Bancii Nationale: „Am ajuns la o economie de comanda!“. Nemaiprecizând ca ne-am dorit cu totul altceva. Adica o politica sociala de piata, în care macar raportul dintre cerere si oferta (cum sustin pe buna dreptate teoreticienii) sa fie viabil, în concordanta. Iar acest adevar se aplica, bineînteles, si fotbalului nostru. Sub aspectul pretentiei minime de a exista un echilibru între ceea ce se vrea ca organizare si premeditare, si ceea ce se întâmpla în realitate.
Este foarte interesant ca, în anii în care am avut echipe care au facut si performante internationale, componenta de baza a acestor formatii era în mare majoritate realizata cu jucatori români. Ma refer si la anii de dupa 1990. Cu exceptia „C.F.R.“-ului Cluj din ultimii ani, unde numarai cu greu doi-trei jucatori crescuti la noi. Acolo a fost o alta mentalitate pe care nu o împartasesc. Si nici nu doresc sa intru în amanuntele care au stat la baza acestei practici. Amintesc doar, în ceea ce priveste aceasta echipa resuscitata, ca, numai în aceasta iarna, într-o liniste a recunoasterii exceselor ce s-au facut în aceasta privinta acolo, s-au despartit suspect de neanuntat de 5-6 jucatori straini. Pe care, de altfel, aproape ca nici nu i-am vazut la fata în meciurile oficiale ale turului de campionat. Conducatorii lor au mers si mai departe, vânzând în aceste zile doi jucatori importanti, obtinând, indiscutabil, un profit de apreciat. Aproape 6 milioane de euro! S-ar putea sa mai fie o explicatie veridica. Aceea ca au si ei o cu totul alta radiografie a bugetului actual. Mai simplu spus, s-au cam terminat banii veniti prea usor, chiar dubios, prin care si-au permis, acum câtiva ani, sa umple vestiarul, într-o prea mare proportie, numai cu jucatori de afara. O parte dintre ei, fara tagada, de valoare discutabila. Iar la noi, raul este mai contaminant decât la alte popoare. Poate si de aceea, în ultimele campionate, a trebuit sa contabilizam ca, din cei aproape 450 de jucatori ai primei divizii, mai mult de o treime erau straini! Iar daca-i puneai pe cântarul valorii, doar vreo 10% dintre ei aduceau, cu adevarat, un plus de valoare disputelor din fotbalul nostru.
Marea majoritate a conducatorilor nostri, facând averi prea mari, în comparatie cu competenta lor economica (ca asa este în România de azi, cu „economie comandata“), si-au adjudecat prea usor jucariile denumite societati fotbalistice. Neavând de unde sa stie ca marea reusita cu adevarat în fotbal este atunci când obtin rezultate de valoare cu investitii cât mai mici. Barcelona de astazi este cel mai bun exemplu al acestei gândiri economice. Sau care nu depasesc bugetul anual pe care ti l-ai propus, stiind sigur ca îl si poti crea. A venit si criza mondiala si ne-am trezit cu pantalonii, si în fotbal, periculos de cazuti.
Abia acum, caci asa ne este felul, ne-am decis si noi sa punem în valoare ceea ce ne-a dat mereu natura. Adica sa luam în considerare ideea unor centre proprii de crestere a jucatorilor talentati. Dar, pentru ca, iarasi, n-am fost atenti!, ne asteapta o lunga noapte pâna vom ajunge cu echipele noastre si cu reprezentativele, din nou, la zorile minunate, aducatoare de satisfactii reale, din fotbalul mondial. De fapt, nu am reconfirmat decât certitudinea dureroasa ca nu ne putem dezvolta printr-o programare certa si respectata, ci doar în salturi ciclice, în care pericolul de accidentare este mereu prezent. Astia suntem, ne place sa mergem pe sârme periculoase si nu pe carari bine conturate.