Săptămâna trecută, profesorul Ioan Opriş a fost sărbătorit de apropiaţi, pentru aniversarea zilei sale de naştere. Faptul că scriu despre o recentă carte a lui, acum, este doar o coincidenţă. Şi asta, pentru că Ioan Opriş publică, în medie, două cărţi pe an, iar comentarea lor este, de regulă, inconturnabilă.
Aşa cum am mai spus, este greu să ţii pasul cu ritmul în care Ioan Opriş publică. Ritmul acesta este rodul unei munci desfăşurate pe parcursul unei întregi vieţi, cu nenumărate fişe, documente şi memoriale redactate, cu imagini surprinse la cele mai importante momente ale vieţii noastre purtate în cuprinsul pasiunii comune pentru valorile patrimoniului cultural naţional. Nu este de mirare, aşadar, că Ioan Opriş, un om care înţelege cât este de importantă consemnarea faptului prezent, pentru viitorime, este şi un extrem de harnic autor. Cea mai recentă lucrare a sa, Muzeograme vechi şi noi, publicată sub auspiciile Centrului Naţional de Cercetare şi Documentare în Domeniul Muzeologiei „Radu Florescu“, ce funcţionează în cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României, este, fără îndoială, doar o simplă etapă în parcursul ştiinţific al profesorului Opriş. Aş vrea să mă opresc, mai întâi, asupra menţionatelor auspicii.
În urmă cu mai mult de două decenii, alături de un grup de colegi entuziaşti, sub îndrumarea lui Ioan Opriş, încercam să dăm contur legislaţiei în domeniul protejării patrimoniului cultural. Eram, fără îndoială, nu doar entuziaşti, ci şi naivi. Chiar credeam că, dacă propunem înfiinţarea unui institut naţional pentru cercetare în domeniul muzeologiei, acesta se va şi înfiinţa. Nu ştiam cât de puternice sunt foarfecele Finanţelor. Năzuinţele noastre nu s-au împlinit. Dar Ioan Opriş a reuşit, cu perseverenţă, să înfiinţeze, cel puţin, un centru naţional în domeniu, în cadrul Muzeului Naţional de Istorie. Centrul poartă numele lui Radu Florescu, pentru că el a fost nu doar prietenul şi colegul lui Ioan Opriş, ci şi profesorul unor generaţii întregi de muzeografi, care s-au format în ultimele patru decenii, înainte de prematura sa dispariţie, în anul 2003. Este o recunoaştere corectă, dar insuficientă, pe care muzeele României ar trebui să o aducă profesorului Radu Florescu, cel care a reuşit să modernizeze muzeele României, pe parcursul unei munci purtate de-a lungul a 40 de ani, din 1970 încoace, atât cât era posibil, în cadrele înguste impuse de regimul comunist.
Recentul volum al lui Ioan Opriş este o summa a unor reflecţii pe care autorul le-a decantat în mulţi ani de zile. Este un om care, datorită eforturilor sale, a ocupat după 1989 mai multe poziţii importante în cultura română, culminând cu cele de prim director general al Muzeului Naţional Cotroceni şi de secretar de stat în minister. Înainte, în timpul şi după ce a ocupat aceste posturi, Ioan Opriş a ştiut să fie prezent în cotidianul muzeelor României, participând la nenumărate sesiuni de comunicări ştiinţifice muzeale, dar şi la o mulţime de alte evenimente majore din istoria punerii în valoare a patrimoniului cultural naţional. Volumul lansat recent încearcă, aşadar, să rememoreze câteva dintre momentele importante ale ultimului secol, din istoria muzeelor României, fie că autorul le-a fost martor direct – aşa cum s-a întâmplat, adeseori –, fie că s-a aflat doar în poziţie de raisonneur al unui moment istoric important.
Desigur, cartea merită citită pentru savoarea nenumăratelor muzeograme surprinse de autor, dar, mai ales – în opinia mea, cel puţin –, pentru comentariile pe care Ioan Opriş le face în marginea momentelor istorice consemnate. Pentru mine, fraza emblematică a întregului volum este aceasta: „În istorie nu suntem singuri, o parcurgem cu toţii, vrând-neverând, conştient ori nu“. Într-adevăr, ceea ce reiese cu limpezime din întreaga lucrare este adevărul că istoria ne poartă pe valurile ei, fie că noi înţelegem sau nu acest lucru, pentru că „în muzeu ne bucurăm, ni se creează o anume stare de bine“. Iată o frază o pe care o aştept de la mulţi dintre confraţii mei, care, aparent, nu înţeleg că rostul muzeelor este acela de a oferi un mesaj (civic, istoric, educaţional, artistic, moral etc.) într-un mod plăcut! Plăcerea oferirii acestui mesaj nu se confundă cu plăcerea facilă oferită de un obiect kitsch; ea este reprezentarea unui tip de plăcere intelectuală, ce rezonează doar la finele resorturi ale gândirii, din perspectivă istorică. Este, aşadar, necesar un minimum de nivel al educaţiei intelectual-artistice. Dar nu trebuie să aşteptăm ca acest lucru să fie, de la sine, aplicabil. După cum am spus, adeseori – iar profesorul Opriş pare să îmi împărtăşească opiniile –, muzeele au de îndeplinit o profundă misiune apostolică, de înrădăcinare a cultului pentru valorile moştenite.
Se pare că nu întotdeauna muzeele reuşesc acest lucru. Mai mult decât atât, mi se pare că este prima lucrare, în ultimele două decenii, în care Ioan Opriş lasă la o parte pudibonderiile specifice unor epoci apuse şi îşi anunţă, mult mai apăsat decât în trecut, nemulţumirile pe care le are faţă de unele dintre situaţiile întâlnite în muzeele româneşti, situaţii de care, adeseori, nu se fac vinovate instituţiile în cauză, ci modul în care societatea le percepte şi le tratează.
Volumul este structurat în patru mari capitole: Prin muzee spre universalitate, Reformare şi progres cultural, Cunoaşterea senzorială şi muzeele şi Muzeul ca spaţiu de contacte cu efecte multiple. Titlurile alese sunt, poate, doar nişte convenţii. În fapt, culegerea de „muzeograme“ este, mai degrabă, un ghid intelectual pentru înţelegerea muzeelor, având, adeseori, aspectul unui manual universitar de muzeologie. Discursul însă este unul mai degrabă neobişnuit pentru acest tip de scriere, fiind punctat cu citate din beletristică sau din lucrări de psihologie, sociologie şi, evident, istorie.
Mi se pare foarte interesant, în carte, modul de abordare a caracterului pedagogic al muzeelor. Desigur, latura educativă a activităţii acestora este recunoscută, ca atare, de oricine. Dar este, am impresia, pentru prima oară când autorul se simte dator să atragă atenţia asupra faptului că nu doar binele şi frumosul trebuie să fie prezente în muzee, pentru că şi răul şi urâtul au valenţe pedagogice, cu condiţia să fie profesionist explicate. Trebuie, aşadar, să ne asumăm întregul trecut, dar trebuie să o facem astfel încât generaţiile următoare să înţeleagă ce a fost greşit. Pentru asta, muzeele au la îndemână instrumentarul imaginaţiei, legat de bunurile – foarte concrete – ale patrimoniului cultural. Cu alte cuvinte, obiectele nu vorbesc, niciodată, de la sine, ci doar dacă sunt integrate într-un discurs muzeal coerent. Mai mult decât atât, bunurile culturale pot fi utilizate în nenumărate feluri, pentru a transmite, practic, o infinitate de mesaje posibile. Creatorul mesajului, cu aer de magician, este muzeograful. Este acela care trebuie să aibă „grijă faţă de capacitatea de dialog a obiectelor, proiectate ca volume expuse în raport cu volumul fiecăruia şi cu cele ce-l anturează“, conducând, astfel, la „realizarea unor proporţii plăcute vederii şi facile înţelegerii“.
Cartea profesorului Opriş poate fi înţeleasă şi ca un manual pentru tinerii muzeografi, aceştia fiind îndemnaţi ce lucrări să consulte, cu deosebire, în noianul de informaţii aflate în bibliotecile din lumea întreagă dar, mai ales, din România (pentru că muzeograful trebuie să aibă permanent în vedere publicul-ţintă căruia i se adresează). Cu dreptate, Ioan Opriş îl citează pe Al. Tzigara-Samurcaş, pentru care muzeul, alături de biserică şi de şcoală, „contribuie la înălţarea unui popor“ şi devine, totodată, „un făuritor de energii?.
Fără să renunţe la analiza sa tematică asupra diferitelor faţete ale profilului instituţiei muzeale, autorul reuşeşte, în acelaşi timp, să facă şi un excurs în istoria muzeografiei, cu deosebire a celei naţionale, pe care Ioan Opriş o cunoaşte ca nimeni altul, după cercetări îndelungate atât în Arhivele Naţionale cât şi în cele ale muzeelor. Din această perspectivă, capitolul rezervat Muzeului Satului (unde a şi avut loc, nu întâmplător, lansarea cărţii) este interesant pentru oricine este doritor a cunoaşte una dintre instituţiile muzeale cele mai originale din Interbelicul românesc.
Am apreciat, în mod deosebit, intervenţiile critice ale profesorului Ioan Opriş asupra unora dintre cele mai recente expoziţii deschise în muzeele României. Poate nu am fost, chiar întotdeauna, de acord cu opiniile autorului, dar mi se pare esenţial faptul că, dincolo de laudele omniprezente, cineva are curajul (fundamentat pe cunoaştere, desigur) să facă o critică aplicată, ştiinţifică, la adresa alcătuirilor expoziţionale. Las cititorilor plăcerea de a descoperi singuri pasajele în cauză, încheind cu observaţia că volumul lui Ioan Opriş mi se pare a fi unul dintre cele mai justificat polemice din literatura românească de specialitate a ultimilor cincisprezece ani, cu totul altceva decât gâlceava pe care alţi, cunoscuţi, de altfel, muzeografi par a o avea permanent cu lumea: o atitudine, pentru mine, cel puţin, exemplară!