Dan Stanca, Boala şi visul, Editura Tracus Arte, Bucureăti, 2013, 370 pag.
Dan Stanca propune în Boala şi visul un ziar literaturizat, unde regăsim ştiri de ultim secol: o mamă îşi îngroapă soţul şi fiul în aceeaşi zi, un soţ gelos îl omoară pe amantul soţiei, funcţionare preacurvesc pentru a supravieţui, subvenţionate de mai-marii comunismului, ultime informaţii despre rezistenţa din munţi, credinţa care încearcă să supravieţuiască prin metafizic/ straniu, dacă prin slujbă, colivă şi rugăciune nu se mai poate. Dan Stanca reuşeşte să se remarce drept un povestitor de elită. Nu-i place să vadă un public plictisit şi amorţit de atâtea cuvinte plasticizante. Antidotul său este un limbaj natural, încărcat de vulgaritate savuroasă şi frapantă. Complexitatea receptării vieţii în dimensiunile ei colţuroase şi expunerea ei prin cuvinte potrivite pentru publicul consumist modelează cartea şi nu numai. Avem atâtea dovezi ale măiestriei oralităţii lui Dan Stanca în volumele anterioare: Morminte străvezii (1999), Cei calzi şi cei reci (2008), Mutilare (2010).
Sabin Nicolau şi tatăl său, Gheorghe Nicolau, au fost înmormântaţi în aceeaăi zi. Tatăl a murit din cauza unui cancer, iar fiul, trăindu-ăi visul înfloririi sexuale. Povestea era des narată de vecina lor, Ionela Cărăuşu, zisă Păuniţa, acum în vârstă de 65 de ani, femeie divorţată, a cărei poftă de cochetărie şi de aventuri încă nu este domolită. Cu o puternică experienţă de viaţă şi un caracter la fel de bine consolidat, ceea ce o proteja să fie monotonă, Păuniţa rememorează povestea tragică de iubire a lui Sabin Nicolau cu femeia care îi va oferi gazdă şi, de asemeni, un loc de veci lângă tatăl lui. Aflăm astfel de sârguinţa tânărului şi de pofta lui de lectură, de regretul Păuniţei că nu-l iniţiase în amor, de naveta pe care băiatul o făcea zilnic, pentru că primise repartiţia la Giurgiu. Decizia de a sta în chirie pentru a evita stresul deplasării la post a coincis cu decizia morţii sale. Îndrăgostindu-se de Emilia, chiriaşa şi prima lui femeie, s-a autocondamnat.
O altă experienţă de lectură o constituie povestirea Păuniţei despre Marian Cionoiu, „securist cu coaie grele“, un bărbat „scurt, fălos, chel (…) cu o pilozitate abundentă pe corp“. Acesta este, prin absurd, şi naăul de cununie al celui ce îl ucisese pe Sabin şi cel care l-a scos din închisoare. Aventurilor Păuniţei cu Cionoiu le este rezervat un întreg capitol, cu un titlu semnificativ, ce face referire la organul sexual bărbătesc: „Catârul“. De la Cionoiu porneşte un alt capitol al cărţii, referitor la rezistenţa armată anticomunistă („Luptătorii din munţi“), unde se confruntă aspectul religios cu cel politic. Romanul este încheiat cu o revizuire temporală de aproximativ cincizeci de ani a lucrurilor, unde Păuniţa se întâlneşte cu Cionoiu, condamnat la moarte prin desfigurare şi descărnare (efect al aşa-zisului blestem al lui Ilie Aleodor Vrăjitorul).
Urgie şi orgie
Dan Stanca se recunoaşte prin propriul stil: structura-păianjen a acţiunii, sexualitate, caracterul metafizic al religiozităţii şi dezbrăcarea femeii de caracterul de doamnă. Dan Stanca s-a axat pe aceste aspecte în majoritatea cărţilor sale, iar repetivitatea lor nu face decât să ne arate cât de proeminente sunt. Primul aspect, al familiei, în special al femeii, este cel mai dezbătut în „Boala şi visul“. Femeia din comunism este, pentru Dan Stanca, un fel de paria al civilizaţiei. Dacă ar fi putut să îl trezească pe Adam din somn, când Dumnezeu voia să o creeze pe Eva, Dan Stanca ar fi făcut-o, cu riscul stăvilirii speciei. Pentru femeie moare Sabin Nicolau. Femeia este depozitul de „jeturi sidefii“. Corpul ei este robotizat. Suportă chiuretaje, inseminări artificiale, acte de violenţă sexuală, de aici şi teoria lui Cionoiu: „Femeia cu cât e mai dezagregată sufleteşte, cu atât face treaba mai bună“ (p. 65).
Dan Stanca preferă să o înalţe din când în când pe un piedestal. Păuniţa întâlneşte numai bărbaţi impotenţi, indiferent de cât de „valoroşi“ şi „valizi“ sunt ei pentru ţară, pentru Partidul Comunist. În ciuda sărăciei, Păuniţa răzbeşte în faţa lui Cionoiu, care încă e nesătul de trupul ei, dar „arată ca un buldog zbârcit şi murdar“ (p. 109). Masculinitatea hodorogită îi creează repulsie. Ca un Dumnezeu abscons, Dan Stanca pedepseşte subtil toanele virilităţii bogate, aducându-i lui Cionoiu sărăcia fizică şi socială de care se temea. Femeia este aleasă, nu alege, dar când a fost categorizată, ştie să-şi nimicească partenerul. Sabin Nicolau „s-a lecuit“ definitiv după ce a încercat să caute adâncurile rozalii ale femeii. Corpul nu este decât un câmp de experimente, un mormânt profanat, obiect al orgiilor . Dovada stă şi în volumul „Cei calzi şi cei reci“, prin bordelul dezlănţuirii preluat din filmul Eyes Wide Shut, respectiv povestirea lui Arthur Schnitzler, Traumnovelle. Personajele nu au o doză de nebunie, sunt doar personajele secolului, expuse în toată deschiderea lor personală, stratificate la maximum.
Sentinţe şi halucinaţii
În Boala şi visul, Dan Stanca preferă să nu mai abuzeze de sacralitate. În cărţile sale a dezvoltat două unghiuri de analiză: biserica-instituţie, aşa cum pulseaza în „Cei calzi şi cei reci“ şi biserica-spaţiu al inexplicabilului, matcă a lumilor paralele. Dan Stanca apelează la ambele căi. O dată, pentru a intercepta poziţia comunismului faţă de biserică şi apoi pentru a-l zgudui, provocându-i halucinaţii. Revenind asupra raportului biserică-partid comunist, Dan Stanca sintetizează întreaga situaţie în replica lui Cionoiu: „E drept, încerca el să le explice oamenilor, noi, comuniştii, am cam pilit dinţii bisericii şi ai popilor, ca să nu mai muşte de unde nu trebuie, ci doar să molfăie coliva, dar…“ (p. 329). Lipsa credinţei lui Cionoiu este logică. Vulgaritatea de care dispune este în discordanţă cu acest termen prea complex pentru psihicul său.
Întreg universul lui Stanca este diminuat din punct de vedere religios, este închis şi profan, o lume orgiastică, lipsită de înţelegere, care adoptă doar statutul de marionete însufleţite. Pentru Cionoiu, contează mai mult animalul decât omul din el. Şi Eugen Ţurcanu a fost la fel. Prozatorul subliniază viaţa din închisorile comunismului, mai ales că aici înfloreşte adevărata credinţă. Acest ultim segment lingvistic, „adevărata credinţă“, întâlnită poate doar la Mircea Eliade, se restrânge în Boala şi visul, spre deosebire de restul volumelor. Dan Stanca îşi găseşte în Ilie Aleodor Vrăjitorul un reprezentant al inexplicabilului şi o cauză pentru boala lui Cionoiu şi pentru moartea vitejilor soldaţi trimişi în munţi. Aleodor este personajul-cheie al romanului, cel în care Dan Stanca centrează misticismul şi cel care aduce moartea treptată a comuniştilor, ca o previziune. Pentru el, Dan Stanca alege o dispariţie mistificatoare, care lasă gura poporului liberă la interpretări supranaturale.
Lectura cărţii are un gust apocaliptic, de aceea nici nu avem o viziune de viitor în final. Există doar un prezent frapant, care îngăduie personajelor să se manifeste asemeni unor animale însetate de viaţă. Dan Stanca a surprins întocmai partea aceea de nebunie actuală a oamenilor. Cu cât se înaintează în lectură, cu atât personajele se autodescoperă, realizează că sunt la mâna destinului, iar acesta nu este pasiv. Cionoiu ştie că, dacă nu se desfată atunci când deţine puterea, nu o va face niciodată. În final, ajunge un resemnat, condamnat la moarte, care umblă pe străzi în căutarea ei. Şi-ar mai dori câteva clipe de extaz alături de Păuniţa, dar constată că timpul e doar prezent şi se mulţumeşte cu un bol de dulceaţă. Dan Stanca nu face decât să urce pe scenă oameni modificaţi genetic de era comunismului, „oameni noi“, „reeducaţi“, lipsiţi de inhibiţii şi de respectul uman.
Bun observator al acestor modificări psiho-genetice, el doar expune această maladie seculară, nu o tratează. Este conştient că nu el deţine salvarea, iar scrierile lui sunt doar simple constatări. Aşteaptă astfel, resemnat, finalul spectacolului. Dan Stanca prevede un final trist, pe care evită să îl includă în carte. Totul se termină liniar, fără vreo schimbare de situaţie. Romancierul nu are putere de decizie nici măcar asupra scrierii sale. Pare un arhanghel care atenţionează asupra unor epifanii, sesizate de comunişti, dar lăsate în urmă. Avem exemplul lui Sabin Nicolau, un posibil salvator prin purificare culturală, dar care eşuează. Pata care nu se spală de pe pătura unde fusese omorât este un semn că orice încercare de salvare a lumii nu izbuteăte, sub conducerea unei forţe malefice.
Dan Stanca este un Bacovia actual, care aşteaptă în tăcere, retras într-un colţ de scenă, sentinţa apocaliptică.