Mulţumesc, bine!

Între emigranţi, salutul este pe etape. Nu se răspunde la fel la întrebarea „Ce mai faci?“, în diferite perioade ale emigraţiei.
Am plecat din ţară acum treizeci de ani. Şi cel puţin de douăzeci şi cinci de ani mă ocup de multiplele aspecte ale vieţii în diasporă. Studiul emigraţiei este una dintre ramurile noi ale sociologiei. Cel puţin la noi, în Europa, ţară a entităţilor naţionale. Am studiat cum se trece, pe etape, de la un statut juridic la altul, de la o poziţie socio-economică la alta, de la un habitat la altul, de la being identity la becoming identity şi aşa mai departe.
Acum câteva zile mi-am dat însă seama că şi felul de a ne saluta unii pe alţii trece printr-un proces. Felul de a adresa, mai bine zis,  atât de banala întrebare „Ce mai faci?“. Şi modul în care soseşte tot atât de banalul „Mulţumesc, bine“.
Atena e plină de emigranţi. Cei salvaţi de la naufragii, sunt asistaţi social, o perioadă. Apoi, Dumnezeu cu mila.
Un emigrant din Orientul Apropiat, care încă doarme prin parcuri, m-a oprit pe stradă şi m-a întrebat dacă am e-mail. Mi-a dat un cont şi m-a rugat să trimit un mesaj pe acel cont. „Am ajuns sănătos“, m-a rugat să scriu.
Şi mi-am dat seama că aşa începe de fapt orice viaţă de expatriat.
Acum treizeci de ani tot aşa ne trimiteam şi noi salutul. „Am ajuns sănătos“. Adică cei care treceau clandestin Dunărea înot nu se duseseră la fund, cei care se cuibăriseră prin burţile tirurilor nu se sufocaseră pe parcurs, cei care primiseră dreptul de expatriere nu fuseseră întorşi din drum şi băgaţi la zdup.
Apoi, în prima fază în „libertate“, la întrebarea „Ce mai faci?“ se răspundea: „Mulţumesc, bine, sunt sănătos“. Ceea ce însemna că nu ai făcut un ulcer nervos, să crape stomacul în tine, că nu ţi-au căzut dinţii din cauza şocului, că nu dai semne de autism sau de alte forme de psihic dereglat. Eşti, adică, trupeşte şi social, în stare de funcţionare.
„Mulţumesc, mi-am primit permisul de şedere“ sau „Mi-am primit actele“ sunt o altă fază. După care, la un moment dat, dacă ai noroc: „Mulţumesc, am găsit de lucru“.
Povestea cu „Mulţumesc, am de lucru“ este de lungă durată. Ea revine în ani. Nu există vârstă la care să nu fie de actualitate. Dacă eşti încă apt de muncă şi răspunzi la întrebarea „Ce mai faci?“ doar cu „Mulţumesc, bine“, situaţia e albastră. Şi cel care pune întrebarea se lasă păgubaş să mai afle şi alte amănunte. În mintea lui, mai degrabă, îşi face o socoteală dacă poate sau nu să te ajute. Şi, bineînţeles, îşi scuipă în sân, rugând pronia să-l ferească de o situaţie similară.
Apoi vine, după nişte ani, „Mulţumesc, bine, am reuşit să pun mâna pe-o pensionară“. Doar că atunci întrebarea nu mai e un simplu „Ce mai faci?“. La aceasta se mai adaugă şi „Ce fac copiii?“.
Şi aici, dacă copiii sunt încă mici, spui bucuros „Mulţumesc, copiii sunt sănătoşi“. Apoi, „Copiii îşi văd de carte“. După nişte ani, răspunsul devine, în cazuri fericite: „Mulţumesc, copiii au terminat şcoala şi şi-au găsit de lucru“.
Acum, însă, răspunsurile se diversifică în funcţie şi de gradul de intimitate cu cel căruia i te adresezi. Dacă este o persoană mai apropiată, zilele noastre au îmbogăţit repertoriul. „Copiii sunt bine. Ştii, îi urmăresc îndeaproape, cu frica-n sân. Par că au hormonii în regulă. Vreau să spun că nu par a avea comportament deviat“. Sau „Mi se par normali din punct de vedere comportamental. Am reuşit să le inoculăm mentalitatea noastră. Adică îi văd interesaţi să formeze un cuplu. Băiatul are o fată la care ţine“. Sau „Fata are un băiat cu care sper să formeze-o familie“. După care: „Mulţumim, suntem bine. Şi copiii sunt bine. Sănătoşi, adică. Dar nu au de lucru“.
Dacă faza cu lucrul e depăşită, vin alte răspunsuri la întrebarea „Voi ce mai faceţi?“. „Mulţumim, suntem bine. Dar am trecut printr-o perioadă de griji. Se părea că copiii noştri nu pot face copii. Fata era sterilă“. Sau „Băiatul nu părea apt să procreeze. Cum dracu, măi, fratele meu, când în cazul nostru, nevastă-mea rămânea gravidă şi dacă-i trimiteam o scrisoare?“.
„Ce mai faceţi?“ ne mai întrebăm din când în când, după treizeci de ani, unii plecaţi printr-un colţ de lume şi alţii într-altul. „Mulţumim, suntem bine“, vine răspunsul standard. Doar că nu mai suntem prea sănătoşi“.
Şi atunci încep discuţii pe tema dată. Pensia e mică. Îngrijirea medicală costă. Asigurările nu ne plătesc. Doctori nu mai avem în ţară. Au plecat care unde-au văzut cu ochii, unii în America, pentru salarii mari, alţii la spitalele particulare la care noi, foşti emigranţi, nu prea avem acces, alţii prin ţări cu condiţii de viaţă mai bune sau cu standarde profesionale mai înalte, deci. Nu mai avem nici spitale, fiindcă o bună parte a lumii e-n criză, spitalele de stat au devenit adevărate lazarete, medicamente nu sunt, personal, vai de capul lui. Poate că ar fi bine să ne întoarcem în ţară. Acolo, oricum suntem printre ai noştri. Noi, chiar ne-am gândit să…“
„Vai de mine, glumiţi?“
Ieri m-a sunat un conaţional. A plecat copil, din Brăila. A emigrat în Grecia. A urmat şcoli şi iar şcoli. A ajuns în aparatul de stat. A avut funcţii şi iar funcţii. Şi a ieşit la pensie. Pensia, potrivit rangului. Dar… Grecia a intrat în criză. Pensia s-a micşorat o dată. Şi încă o dată. Şi apoi încă o dată. Omul are o vârstă la care trebuie să îşi caute de sănătate.
„Ce ne facem, Monica“, mă-ntreabă. „Bani nu mai avem. În Grecia nu mai sunt medici. Toţi au emigrat. Spitalele se desfiinţează. Cele care mai rămân nu au medicamente. Oare ce ne facem?“
„Murim, Nicule dragă“, răspund. „Ce adică să ne mai facem?“