Serban Anghelescu, Farmecul discret al etnologiei. Eseuri, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2013, 224 pag.
Sunt legat de Muzeul Taranului Roman din 2005. Boboc la Litere, citisem „Cartea cu EURI“. Îi stiam din scris pe muschetarii institutiei: Calin Torsan, Cosmin Manolache, Ciprian Voicila si Sorin Stoica. Pe primii trei i-am cunoscut în 2006, la cursul optional condus de doamna Rodica Zane. Aflam ca al patrulea, considerat de ceilalti si cel mai talentat, si cel mai ingenios, decedase, lasând în urma ceva proiecte. În câteva minute, descopeream ca perspectiva despre taran nu s-a sclerozat iremediabil. Are mobilitate. Câtiva tineri se distantau de elogii. Nici nu adoptau tonul înjositor despre „taranii“. Pentru ei, taranul reprezenta o realitate contemporana. Îi preocupa mutatia antropologica. Falsa nostalgie nu-i interesa. Ce se petrecuse „altadata“ nu facea obiect de studiu, deoarece nu putea fi datat si, în consecinta, izolat si observat.
S-a întâmplat apoi sa discutam, la alt curs, despre „Talmes balmes de etnologie si multe altele“ de Irina Nicolau. Autoarea sustinea faptul ca, dupa colectivizare, tarani nu mai sunt cei care muncesc pamântul pentru a se hrani, ci persoanele care, la sfârsit de saptamâna si la zilele „mari“, se duc la sate sa-si umple portbagajele cu tuica, vin, struguri, cartofi sau carne de porc. Identitatea se întemeia pe aprovizionare, efectuata, la nevoie, prin tranzactii financiare. La câteva luni, în 2007, l-am audiat pe Serban Anghelescu, pe atunci cercetator la MTR, invitat sa sustina o prelegere despre conceptul de „sarbatoare“. Recunosteam abordarea. Asta era MTRia!
Sistem si actualizare
Când îl priveste pe celalalt, specialistul are doua predispozitii. Pe de o parte, sufera de miopie în fata fenomenelor. Lucrurile statice, textul în speta, îl invita în arhiva. Analiza si speculatia se contopesc. Pe de alta parte, reactioneaza cu ochi hipermetropi înaintea proceselor. Miscarea îl obliga sa constate, sa descrie, sa compare cel mult recuzita. Fara îndoiala, decantari de acest gen provin din influenta structuralismului. Pe de o parte se situeaza sistemul, caruia i se cauta legitatile de functionare. Pe de alta, sta actualizarea sistemului. Discutam, într-o oarecare masura, despre distinctia între istoria literara si cronica de carte, între perseverenta si reactie imediata.
Am recurs la aceste precizari, întrucât, asa cum am mai afirmat, întâmpin cu reticenta culegerile neomogene. Numai ca eseurile lui Serban Anghelescu, reunite sub titlul „Farmecul discret al etnologiei“, lasa la vedere diferenta neta între planuri. Întâlnim articole înclinate spre geometrie si hermeneutica si, în paralel, scrieri de popularizare, bazate pe efecte stilistice. În deschiderea cartii însa, cele doua atitudini se îmbina. Gasim o sugestie privitoare la schema recurenta a povestilor lui Creanga, expusa în limbaj anecdotic, relevând importanta ospatului ca experienta narativa fundamentala. Placerea degustarii sporeste pâna la final, când eseistul îsi submineaza enunturile precedente, anuntând ca va elucida cazul: „E ispititor sa asociezi hulpaveala reala a lui Creanga cu povestile lui frapant alimentare si sa-ti închipui ca mehenghiul iubitor de mâncaruri multe si grele, lacomul de galuste, sarmale si placinte lasa în urma scrieri despre bucuria si grozaviile hranei. Totusi, «Harap-Alb», basmul central, nu se lasa interpretat în cheie culinara. Nici idiotenia initiatica a lui Danila Prepeleac nu este digestiva. Despre ei, cu prilejul urmator“ („Povestile cu poale-n brâu“, p 8). Si promisiunea se dovedeste minciuna. În carte nu e. Ar mai fi varianta ca Serban Anghelescu sa împrumute datoria anuntata de „pocovnicu“ Iordache din „La hanul lui Mânjoala“ (Caragiale). În fond, eroarea fiind semnalata, scopul s-a îndeplinit. Ma întreb totusi daca autorul a dat peste solutia optima. Cred ca ea se numeste „cadou“/ „schimb“/ „tranzactie“. Grecii au raspândit ideea ca darul oferit este o pierdere, rascumparata de la cel care îl primeste. Dar daca persoana omenita nu pricepe codul, atunci plateste cu viata. Pomana nu se da degeaba. Pe Harap-Alb îl scapa de la moarte furnicile, pentru ca si el le crutase. Spânul îl tine în viata, câta vreme printul mostenitor i se supune. Cât despre Danila Prepeleac, îl las pe altul sa achite.
Interpretarea operei – culte sau orale – ajunge tabiet. Asadar, are caracter repetitiv. Jurnalul de lectura se întemeiaza, asa cum ne-am obisnuit de la „Temele“ lui Nicolae Manolescu, pe identificarea detaliului ignorat de atâtea ori: „Am recitit «Trenul de noapte» al lui Ioan Grosan, uimit, cu uimire crescânda, iritat de propria mea lentoare în atingerea sensului. Recitesc si acum“ („Tren cu trandafiri“,
p. 13). Ineficienta lecturii atentioneaza asupra riscurilor profesionalizarii activitatii. Neimplicat afectiv, cercetatorul – strainul în genere – omite faptul ca „obisnuinta“, perceputa ca ritualitate, nu se motiveaza. Se executa. Practicarea cutumelor este axiomatica în anumite medii. Se revendica de la „rânduiala“, termen-cheie pentru M. Sadoveanu. Spatiul rural nu-si pune problema gasirii unei ratiuni. Dispune de ea. În proza lui Ioan Grosan, miracolul porneste de la empatie: „Adultul necredincios Fotiade simte puterea divina, nedefinita, retraind sacralitatea hranei, si se arata în aceasta circumstanta mult mai vechi, mai «primitiv» el, citadinul, decât taranul Simion“ (p. 15).
Taranul recent
Exista în volum o disputa indirecta cu falsele traditii. Nu, Serban Anghelescu nu apara un trecut pur, hambar al adevarului popular. Atentioneaza asupra faptului ca mentalitatea rurala, când se confrunta cu riturile de trecere, nu se refugia în lumea domestica, în gospodarie, ci încerca sa îmblânzeasca salbaticia si necunoscutul: „Animalul emblematic al Craciunului, figura Christi, ramâne cerbul, pe care nu-l cresti în curte si care nu-ti da slanina“ („Nu cred în porcul de Craciun“, p. 39). Îmbatrânirea taranului în retorica de tip romantic este preocuparea esentiala din articolele despre epocile „glorioase“. Serban Anghelescu polemizeaza, deopotriva, cu obsesia vârstei ancestrale a acestei categorii sociale si cu prelungirea abuziva a comei induse. Judecatile antropologice ilustreaza o chestiune asumata tacit de pasoptisti. Intelectualii de factura liberala, din secolul al XIX-lea, au inventat „taranul“. Le-a revenit antropologilor sarcina sa lamureasca evolutia, apelând, aparent contrar preocuparilor, la surse livresti. În letopisete, redactate de învatatii medievali, nu s-ar prea întâlni mentionati: „Cronicarii reactioneaza la fel ca geografii care nu observa câmpia, înregistrând numai accidentele“ („Taranul invizibil“, p. 92).
Desi, nu-mi place sa admit, aici s-ar putea invoca presupusul „caracter de clasa“ al boierimii. Concomitent, ar fi de dorit sa cautam contraargumente. Dar, raritatea aparitiei personajelor individuale în cronici s-ar explica si prin distinctiile operate între „mazili“, „razesi“ si „vecini“. Taranimea nu alcatuia o masa uniforma. S-ar adauga si organizarea institutionala a societatii medievale, care îi marginaliza pe cei neîncadrati în administratia statului. Ne încredinteaza Stavrichie, sfetnicul împaratesc din „Creanga de aur“ (Sadoveanu), în cuvântarea premergatoare nuntii lui Constantin Isaurianul cu Maria.
Chiar daca afirmatiile despre literatura veche nu vor fi validate, ramâne indiscutabila contributia carturareasca la fabricarea unei punti artificiale de la pagânism la recluziunea în fata industrializarii si a tehnicismului: „Ne putem gândi astazi, fara dispret sau încrâncenare, la toti cei înspaimântati de instaurarea unei modernitati capitaliste pe care o simteau ca o agresiune si se credeau datori sa opuna rezistenta, prin regresiune catre o traditie nebuloasa. În cel mai bun caz apar în literatura teritorii fabuloase, imagini ale stravechimii care, de fapt, sunt constructii noi, fara o relatie directa cu asa-zisa traditie imemoriala. Aceste spatii literare, ale lui Sadoveanu de pilda, constituie pâna astazi o categorie care lipsea, cea a arhaicului“ („Taranul român suntem noi, plugari si pastori de fantasme“, p. 183). Daca ne raportam si la remarca facuta pe marginea povestirii „Tren de noapte“, etnologul nu greseste. Taranul nu-si da seama ca el comunica nemijlocit cu metafizicul. El stia doar ca „asa se face“ si ca „asa se cuvine“.
Desigur, reactii naive. Dar nici orasenii, ne lamureste cercetatorul, nu înteleg pe ce lume traiesc. Singura indiscretie a culegerii lui Serban Anghelescu.