M-am inspirat în titlu si în parte din rândurile care urmeaza de la comentariul unui bun cunoscator al Vaticanului si istoriei papalitatii, Agostino Giovagnoli. Titlul lui suna asa „L’eredita di Benedetto XVI il «piccolo» Papa“. De ce oare?
Cu discutiile fara sfârsit asupra demisiei lui Benedict XVI a început, de fapt, epoca de dupa Ratzinger, în care el însusi se gaseste – mai mult involuntar –, atât de implicat, cu cuvintele sale atât de masurate, dar nu mai putin disecate, analizate si interpretate în toata lumea. Sunt unii care vorbesc despre oboseala cronica datorita vârstei si starii de sanatate, cu semnele premonitorii aparute în calatoriile sale din Mexic si Liban. Dar mai sunt si altii care subliniaza îngrijorarea pontifului în legatura cu nesfârsitele diviziuni din cadrul bisericii catolice. Ambele interpretari sunt, pâna la urma, compatibile cu cele afirmate de catre Benedict XVI. Dupa cum exista si tendinta de a forta ambele interpretari, pe de o parte pentru a orienta cumva alegerea succesorului sau, pe de alta eludând problema de fond care ar sta la baza demisiei: viitorul papalitatii.
E extrem de puternica, mai presus de toate, senzatia ca nimic nu va mai fi ca înainte. S-a vorbit mult, în aceasta perioada, mai cu seama despre desacralizarea institutiei papale. Dupa unele voci, Benedict XVI ar fi supus papalitatea conformismului vremurilor noastre, inclusiv acea dictatura a vitalismului care ar impune ca batrînii sa se dea la o parte si sa lase tinerilor rezolvarea îndatoririlor esentiale în lume. Cu demisia lui, sustin altii, Ratzinger ar fi exprimat o tendinta de „normalizare“ sau, mai bine zis, de „banalizare“ a ministeriatului papal, sub presiunea tot mai evidenta a unei secularizari de-acum ajunse pâna la ierarhiile cele mai înalte ale bisericii. Alte voci, si mai critice, considera demisia drept un total dezinteres pentru esenta puterii pontificale, Ratzinger tratând, prin gestul sau, papalitatea ca pe orice alta putere sau institutie mondena. Multe interpretari diverse tind sa lege mondenizarea bisericii de fundamentalul declin al papalitatii, pe care neasteptata demisie a lui Benedect XVI o transforma din institutie spirituala eterna într-un oficiu efemer, ad tempus, similar atâtor altora.
Ar fi însa dificil, si poate nedrept, sa-i atribuim lui Benedict XVI vointa de a ceda la logica mondena si a redimensiona puterile papei. El, de fapt, si-a motivat decizia în legatura cu o preocupare diferita: garantia ca o însarcinare atât de importanta si semnificativa cum este conducerea bisericii catolice se afla pe mâna unei persoane viguroase din punct de vedere fizic si spiritual. În consecinta, intentia sa nu pare aceea de a redimensiona papalitatea, ci mai degraba de a relansa-o, subliniind, fie si în mod indirect, importanta celui care o executa pro tempore. Benedict XVI, în acest sens, s-a „desacralizat“ pe sine însusi, prin demisia din scaunul pontifical, dar nu ministeriatul Sfântului Petru. Si aceasta este o disociere între persoana si institutie cu totul în linie cu conceptia traditionala a papalitatii, cum o confirma si modalitatile rapide de strângere a Conclavului care sa îi aleaga succesorul. În nici o alta institutie politica sau ecleziastica de o asemenea anvergura nu ar fi imaginabila, de fapt, ca alegerea la nivelul cel mai înalt sa se faca în numai câteva saptamâni, ca si cum desemnarea unuia sau a altuia ar avea mai degraba o importanta relativa.
Morto un papa se ne fa un altro, se obisnuieste sa se spuna la Roma. De data aceasta, proverbul trebuie schimbat, dar nu foarte mult. O confirmare ulterioara pentru aceasta vine chiar dintr-un alt mesaj implicit în aceasta demisie. Decizia ratzingeriana de a se retrage a fost contrapusa celei a lui Wojtyla de a ramâne pâna la moarte, în ciuda progresului unei boli care îl transforma în invalid. Fara nici o îndoiala, diferenta este foarte mare. Dar cuvintele lui Benedict XVI despre vigoarea papei fac imediat sa ne vina în minte predecesorul sau, caruia pentru foarte multa vreme nu i-a lipsit deloc vigoarea. Nu e aici o „contradictie“ pur întâmplatoare. Benedict XVI a vorbit de multe ori despre alternanta în istorie a papilor „mari“ cu cei „mici“, între care se considera pe el însusi, în vreme ce pe Ioan Paul II îl considera un papa mare. Gândindu-ne, deci, la cuvintele lui Ratzinger, cardinalii din Conclav ar trebui sa aleaga un papa viguros precum Karol Wojtyla, dar, reflectând la gestul lui Benedict XVI, în acelasi timp umil, ca si el.
Si înca ceva. Oricine va fi ales va trebui sa aiba, printre multe alte virtuti, simpatia. În prefata la lucrarea sa „Iisus din Nazaret“ din 2006 Benedict XVI scria: „Aceasta carte nu este actul unui magistru. De aceea oricine vrea poate sa o contrazica. Cer numai cititoarelor si cititorilor mei acea simpatie anticipata fara de care nu exista nici un fel de comprehensiune.“ Un papa care se expune fara nici un fel de fasoane criticii lectorilor sai a mirat si impresionat opinia publica, cu atât mai mult cu cât la alegerea sa fusese prezentat mai degraba ca un Mare Inchizitor. Si acum, când si-a dat demisia, Benedict XVI s-a expus discutiilor critice. Dar foarte multe reactii populare stau marturie ca el si-a câstigat, în timp, o netagaduita simpatie. Nu e întâmplator ca cel care a fost definit drept „un pastor german“ nu a insistat asupra infailibilitatii papei si a manifestat o simpatie tot mai profunda fata de toti. Este ca si cum cel care a denuntat cel mai mult pericolele relativismului contemporan ar fi intuit, în acelasi timp, ca la originile acestuia se afla atâtea subiectivitati ranite sau sfarâmate si ca, pâna la urma, caritatea este calea aurita si în drumul spre adevar.
Este, poate, aceasta cea mai mare învatatura pe care acest atipic papa o lasa succesorului sau!