Radu Vancu, Monstrul fericit, Editura Cartier, Chisinau, 2009, 76 p.
Nu mai este demult un new-entry apetenta douamiistilor pentru o literatura a convivialitatii si a minoratului, pentru gestul decadent si minimalist ori pentru o anumita estetica a evanescentului si a accidentalului. Sexualitatea, promiscuitatea, adictiile, periferia si secundarul au devenit locuri comune ale poeziei si ale prozei autohtone; iar rumorile critice ale opozitiei de principiu mizeaza excesiv tocmai pe dez-intelectualizarea textului, pe absenta ludicului si a ironiei benevolente, a subtilului joc intertextual, acelea care proliferasera în literatura optzecistilor. Numai ca si „monstruosul“ capata de la o vreme încoace forme inteligibile, „acceptabile“, iar pocainta reuseste sa sedeze, rând pe rând, toti demonii. E suficient sa aruncam o privire peste paginile „Nevoilor speciale“ ale lui Dan Sociu (Polirom, 2008) sau peste, iata, „Monstrul fericit“ al lui Radu Vancu (Cartier, 2009); ambele carti vorbesc despre supliciul unei realitati peste care engramele alcoolului deseneaza harti necunoscute. Cu toate astea, fiecare utilizeaza un cod textual diferit si, evident, nu e vorba doar despre minima distinctie proza/poezie.
În „Monstrul fericit“, poezia lui Radu Vancu nu este în mod fundamental diferita de substanta textuala a volumelor anterioare. Douamiist neconform, Radu Vancu pare si acum mai apropiat de textualism si de migala constienta si voluntarista a literaturii decât de supra/neorealismul turbionar, hipertranzitiv si neglijent al congenerilor sai: literatura a boemei intelectuale mai mult decât literatura a traumei, iar trauma, atât cât este în „Monstrul fericit“, e transmutata livresc, manierist si intertextual. Despre filigranul cultural, el este mult mai atent inserat în acest ultim volum decât în cele anterioare („Epistole pentru Camelia“, 2002 sau „Biographia litteraria“, 2006), cu un savoir faire al textului deloc ostentativ. E drept ca si versul trebuia sa se mai descheie la unul-doi nasturi si sa-si mai arunce redingota academica, altminteri n-ar fi facut casa buna cu tema. Fiindca este atât de la îndemâna sa ratezi în poezia bahica, iar Vancu are nevoie, horribile dictu („luciditatea se îmbiba în mine odata cu alcoolul“), tocmai de luciditate si de maturitate artistica; astfel, poetul a intuit ca trebuie sa-si dubleze angoasa cu autoironie si sa-si distileze – cu gravitate jucata, ludica – boema, astfel încât versificatia de taverna sa se poata aristocratiza. În consecinta, trasatura esentiala a poeziei lui Radu Vancu este data, din perspectiva mea, de dandism; daca volumele anterioare mizau pe tuseul anacronic, voluntar retro si raspundeau unor stringente mai cu seama demonstrative si extime, „Monstrul fericit“ este mai aproape de autenticitate existentiala, desi alege drumul ocolit al umorului (fie el si amar ori rictus încremenit) si al autoscopiei ironice. Eleganta excesiva si elitismul, grandilocventa si – un cuvânt drag lui Vancu – iactanta livresca a poeziei sale sunt acum edulcorate de un binevenit bemol; empatizezi cu versurile, mai deloc atent la scenografia si sforaria textuala pe care le intuiesti dincolo de narativitatea si tranzitivitatea calin-întelepte, dar pe care preferi, pur si simplu, sa le ignori.
E o poezie prietenoasa, ofertanta, suculenta, în care poetul mixeaza biograficul si bibliograficul, spiritul frondeur sau retorica etilizata cu toate carcanele unui text bine strunit, experienta initiatica, misticoida si dezabuzarea molcom-provinciala. De asemenea, textul lui Radu Vancu este heteromorf, supus nu imperativelor formale, ca în poeme ale volumelor anterioare, ci unul care se dilata eseistic si discursiv ori se contracta liric si vag axiomatic. De aceea, „Monstrul fericit“ pare o culegere eclectica din perspectiva formala, dar unitara din punctul de vedere al tematicii: confesiunea hiperbolica a alcoolicului pocait, scindat între actul suicidar al tatalui si iubirea vindecatoare a femeii. Axul definitoriu al textelor este dat de metanaratiunea biografica (metaforica) si de coborârea în infernul de butaforie al alcoolului: „Ficatul îsi face treaba si sângele îsi face treaba/ si dopamina ca un ciclon cu 120 la ora/ îti matura creierul, însa lumea-i tot acolo, cu mutra/ ei de Rain Man. Litrul de vodca întelege iar/ ca vis al mortii eterne e viata lumii-ntregi:/ pe lumina, bautul nu mai pare un lucru chiar atât de serios// (…) Ce mai atâtea fite degeaba: cu gura ca a ta a baut si el,/ cu ficat ca al tau a distilat otrava, cu minte ca a ta/ a judecat ce-i de facut, esti într-un film cu happy end, probabil,/ de vreme ce nu merge. Nu din toate alcoolismele iese/ de-o tragedie. Resemneaza-te: o sa ajungi o epava fericita./ Sunt si viete mai rele decât asta.“ („Tristetile litrului de vodca“)
Zecile de referinte culturale, intertextul slefuit, eruditia fina, nonagresiva nu degradeaza, ci amintesc – cu gestul concesiv al viciosilor – ca întreaga realitate, imanentul sunt degradate, iar functia fictionalizarii, precum cea a alcoolului, este aceea de a le arunca deasupra-le un nou val al Mayei. De aceea, lectura „Monstrului fericit“ ar trebui sa debuteze, în sens „trigonometric“, cu excursul final, „Radu, sa asculti de Cameluta!“, un amplu eseu poematic, în care Radu Vancu eufemizeaza etilexistenta si plasticizeaza enorm dereglarea sistematica a simturilor. Departe de a fi doar o pledoarie pro domo, Radu Vancu gloseaza sincronic si diacronic asupra fascinatiei transseculare generate de paradisurile artificiale. Textul are sens dublu: primul persuadant si polimorfic, celalalt justificativ, text al unui prozelitism blând ori al unui mea culpa colectiv: „Într-un mod tipic pentru orice betiv, îmi construiam esafodaje teoretice pentru a-mi dovedi ca trebuie sa beau, ca nu se poate sa nu beau, ich kann nicht anders“.
Dar, spune Vancu, nu, nu paradisurile artificiale îl intereseaza, ci hipertrofia masochista a realitatii sau, pur si simplu, reactivarea traumei / inervarea senzoriala. Constientizarea propriei farse tragice, a bâlciului, a triseriei demonizeaza ori doar dinamizeaza noile, false instructiuni de folosire a realului si a tuturor contondentelor lui; de aici, via Bacchus, paliativ si panaceu al realitatii. Dar existenta, exhibarea biografica, propria disectie, experimentul condus nu au alt sens decât acela al trecerii lor în literatura si al autenticitatii hiperemice: „Un bizar paradox facea ca lumea sa fie din ce în ce mai prezenta fizic, chiar daca ramânea la fel de absenta la nivel psihic. Vedeam lumea, o simteam iar dupa atâta vreme, îi receptam convingator realitatea, chiar daca stiam bine ca nu este, ca nu poate fi reala. Ma observam luând în sfârsit lumea în serios, îmi asistam cu mare precautie gesturile, macinat de grija de a nu ma lasa pacalit, de a nu lua iluzia drept realitate. Simteam lumea ca înainte si asta ma bucura, dar ma facea sa fiu si circumspect. Si atunci beam observându-ma cum beam, beam ca si cum as fi citit despre sesiunea de baut. Îmi lecturam hermeneutic bautul, asa cum uneori, în momentele de gratie ale lecturii, paginile cartii se ofera, lichefiate, spre consum. Când beam, lumea exista.“ Asadar, alcoolul are rol catalitic, transformându-se în conexiune potentiala si valida a intermundiilor: „O misterioasa metabola etilica transforma defectele în calitati si, de asemenea, scotea brusc bautorul dintr-o stare fiziologica precara si îl transpunea într-una perfect cristalina, inaccesibila celor treji. Odata trecut un prag subtil, ameteala devenea claritate. Amnezia alcoolica lasa locul hipermneziei.“
Expozeul doct asupra retoricii bahice nu are, asa cum am mai spus, nimic de-a face cu frenezia deliranta a betiei, ci demonstreaza, pagina dupa pagina, acuratete a constructiei si constiinta acuta: Vancu literaturizeaza, metaforizeaza, alegorizeaza; alcoolul si poezia coextensiva sunt un pretext al asumarii fracturii, la fel cum renuntarea la „infernurile artificiale“ înseamna exorcizare a traumei (in)constiente; astfel, „Monstrul fericit“ reuseste sa-i recertifice lui Radu Vancu, daca mai era nevoie, un spatiu singular – prin igiena textului si submersia livresca – în fotografia de grup a generatiei.