Ahmad ad-Din sustinea, cu trei decenii in urma, ca democratia in lumea araba este un produs de lux, fapt confirmat de-a lungul timpului de statistici, rapoarte, studii si, cu siguranta, cel mai important, de realitatea din aceasta regiune. Cu toate acestea, contextul creat de Primavara Araba ar putea transforma democratia intr-un produs de masa. In pofida faptului ca democratizarea statelor din Orientul Mijlociu si Nordul Africii este un proces de foarte lunga durata, nu trebuie trecut cu vederea ca o serie de reforme au fost initiate in acest sens cu mult inainte de inceputul anului 2011.
Un caz aparte in preocuparea frenetica generala fata de situatia actuala din lumea araba il reprezinta statele arabe din zona Golfului, mai precis Arabia Saudita, Qatar, Kuweit, Bahrein, Oman si Emiratele Arabe Unite. Revolutia de Iasomie din Tunisia a dat nastere la o serie de previziuni privind perspectivele de rezistentã ale monarhiilor autoritare din aceste state, speculatii care indicau mutarea centrului miscarilor populare in regiunea Golfului – asteptari care au fost doar partial confirmate având in vedere situatia din Bahrain si Oman, dar insa fara rezultatele asteptate, cel putin pâna in prezent. Revolutia pâinii, cum a fost numita de catre Ahmad Youssef Ahmad prezenta miscare populara, si-a adaptat obiectivele astfel incât sa reflecte realitatea din monarhiile arabe ale Golfului, solicitarile manifestantilor vizând, in primul rând, cresterea nivelului de participare politica a cetatenilor (in mod special, implicarea in afacerile statului prin alegerea, in mod direct, a celor care ii reprezinta in institutiile locale gen Parlament, Consilii Municipale, asociatii etc.).
Explicatiile pentru reticenta autoritatilor monarhiste din Golf fata de procesul de democratizare se inscriu in coordonatele generale aplicate intregii lumi arabe. Pe lânga argumentul cultural – religios, structura relatiei conducator – populatie, asocierea democratizarii si a democratiei cu valorile si modul de viata occidental, caracterul rentier profund al celor sase seicate, cu venituri ce provin in proportie de peste 70% din vânzarea petrolului, este unul dintre cele mai folosite motive pentru a explica aceasta situatie.
Dezvoltata incepând cu anii ’70 ai secolului trecut pornind de la realitatile iraniene, teoria statului rentier sugereaza ca veniturile rezultate din exploatarea si vânzarea resurselor naturale, in acest caz petrol si gaze naturale, reprezinta un obstacol in calea dezvoltarii si implementarii procesului de democratizare. Mai mult, accesul exclusiv al autoritatilor la respectivele venituri creeaza o falie intre populatie si clasa conducatoare, tradusa prin lipsa responsabilitatii acesteia din urma fata de cetateni.
Situatia trebuie privita si din perspectiva populatiei care se multumeste cu subventiile substantiale oferite la o serie de produse de baza, lipsa taxelor si a impozitelor, stergerea unor imprumuturi bancare sau sisteme de sanatate si educatie performante, fapt care anihileaza orice intentie sau perspectiva de a cere o implicare mai mare in procesul decizional. O tulburare a acestei realitati poate duce automat la o anulare a tuturor beneficiilor materiale de care populatia se bucura, o deranjare a confortului pe care autoritatile il garanteaza fara a cere in schimb nimic altceva in afara de neimplicare. In aceste conditii, sloganul occidental exista taxe, exista reprezentare se transforma in fara taxe, nu exista reprezentare.
Acest tip aparte de contract social prezent in statele arabe din Golf anihileaza si acele sectoare percepute a fi promotoare ale democratizarii si, implicit, ale cresterii participarii politice. De exemplu, societatea civila care este reprezentata aici in mare parte de organizatii non-guvernamentale. Având in vedere ca statul este cel care le finanteaza activitatea, ONG-urile se erijeaza in simple entitati cu scopuri religioase, caritabile sau educationale si nu devin o platforma pentru cei care vor sa solicite reforme politice. Aceeasi situatie este valabila si in cazul sectorului economic privat, perceput, in mod general, drept un incurajator al liberalizarii politice. Alianta pentru profit, asa cum Teitelbaum caracterizeaza relatia clasa conducatoare – sector de afaceri privat, subliniaza profunda legatura de interdependenta existenta: autoritatile sunt direct implicate in sectorul de afaceri privat, iar oamenii de afaceri au nevoie de sprijinul statului pentru atingerea propriilor obiective.
Ce se intâmpla in Golf nu este insa o descoperire ingenioasa a autoritatilor locale, menita a le asigura conducatorilor stabilitatea pozitiilor. Acest tip de obligare a cetatenilor a fost dezvoltat in lumea araba inca din perioada Califilor Cei Drepti, Othman fiind cel care a introdus traditia meselor pentru cei sarmani, mawaid ar-rahman. Desi oferirea de alimente populatiei avea loc cu precadere in perioada lunii Ramadan, in timpurile moderne, acest obicei a depasit bariera acestei luni si include nu doar mâncare, ci si bani, locuinte etc. In aceste conditii, atribuirea calificativului de stat-bacsis tarilor din Golf reflecta perfect realitatea existenta, traditie intretinuta de majoritatea suveranilor din regiune. De exemplu, atât regele saudit Abdul Aziz, cât si succesorul acestuia, Saud, calatoreau prin regat aruncând bani multimii care ii intâmpinau. In spiritul acestui obicei adânc implementat, doar de la inceputul anului 2011, autoritatile din Arabia Saudita, Kuweit sau Qatar au oferit miliarde locuitorilor sub forma unor salarii lunare suplimentare, eliminarea creditelor, oferirea de locuinte gratuite sau de alte beneficii materiale.
Pornind de la exceptionalismul ce defineste statele din Golf si in pofida previziunilor sumbre pe care sustinatorii rentierismului le-au anuntat si promovat, o serie de reforme adoptate de catre autoritati determina o reconsiderare a perspectivelor asupra democratizarii regiunii. Experienta acestor state când vine vorba de participarea politica a cetatenilor nu este o noutate a ultimilor zece ani. Tari precum Arabia Saudita sau Kuweit au incercat inca din primele decenii ale secolului trecut cresterea implicarii populatiei in procesul decizional. Daca in Regatul saudit aceste reforme au fost anulate in timpul regelui Faisal, in anii ’50, Kuweitul ramâne, nu doar pentru regiunea Golfului, ci pentru intreaga lume araba, drept unul dintre statele cu cea mai lunga istorie in ceea ce priveste participarea politica, primele alegeri legislative fiind organizate la inceputul anului 1963.
De multe ori criticate atât in plan intern, cât si international din cauza lipsei unor instrumente care sa permita formarea cadrului propice impulsionarii populatiei de a se implica in afacerile statului, cele sase seicate au fost nevoite sa creeze acele institutii care sa le permita o astfel de schimbare. In functie de deschiderea care s-a dorit a fi promovata, unele autoritati si-au exprimat reticenta permitând cetatenilor sa se implice doar la nivel municipal prin crearea unor Consilii ai caror membrii sunt alesi in mod direct, cum este exemplul Arabiei Saudite. O situatie similara se prezinta si in Emiratele Arabe Unite, unde s-a decis formarea unui Colegiu Electoral din aproximativ 4000 de membrii, singurele persoane care pot alege componenta Consiliului National Federal. Pe de alta parte, autoritatile din Kuweit, Bahrein sau Oman au dovedit o mai mare relaxare in reformarea statului, permitând cetatenilor sa voteze pentru membrii Camerei Deputatilor (Majlis an-Nuwwab) sau ai Consiliului Consultativ (Majlis al-Shura), in functie de tara.
Procesul de democratizare a continuat in toate statele din Golf, fara exceptie, prin oferirea cetatenilor posibilitatea de a-si exprima in mod direct preferintele electorale. Chiar daca au lipsit campaniile scandaloase sau discutiile televizate aprinse intre candidati, alegerile organizate pentru institutiile nationale sau municipale au permis initierea unui proces de institutionalizare a implicarii populatiei in problemele statului. In Bahrain, de exemplu, au fost organizate alegeri municipale in 2002, populatia fiind chemata la urne in acelasi an pentru Camera Deputatilor, experienta repetata in 2006 si octombrie 2010. Chiar si Arabia Saudita, considerata de multi drept unul dintre cele mai autoritare state din regiune, nu a eliminat in totalitate dreptul cetatenilor de a-si exprima preferintele electorale, alegeri pentru jumatate din consiliile municipale fiind organizate in 2005, acest proces urmând a fi reluat in luna septembrie a acestui an.
Evolutii similare au fost inregistrate si in Qatar, alegeri municipale fiind organizate chiar in primavara acestui an, sau in Emiratele Arabe Unite, unde autoritatile au descris acest tip de reforma drept un progres calitativ in concordanta cu programul de intensificare, intr-o maniera graduala, a participarii politice.
Cu toate acestea, aceste demersuri nu reprezinta decât depasirea unei prime etape in procesul de democratizare, care nu garanteaza insa si eficienta reformelor. Tipul de relatie dezvoltat intre autoritati si cetateni sugereaza ca si aceste masuri, menite a aduce mai aproape populatia de afacerile statului, ar putea fi contaminate. Dependenta localnicilor fata de clasa conducatoare creeaza premizele aparitiei acesteia si când vine vorba de exprimarea unui vot direct, liber, decizia finala putând fi rezultatul unui salariu suplimentar, de exemplu. Democratia pâinii, despre care vorbeste Larbi Sadiki, sugereaza exact acest tip de legatura care ar putea limita eficienta reformelor, in pofida institutionalizarii participarii politice a cetatenilor.
Fara indoiala atât Revolutia de Iasomie, cât si zilele petrecute de egipteni in Piata Tahrir aduc o presiune suplimentara asupra autoritatilor din Golf, care nu mai pot folosi pârghiile oferite de distribuirea veniturilor rezultate din vânzarea resurselor naturale. Trecerea treptata de la totalitarismul ultimelor decenii este o necesitate, iar reformele derulate pâna in prezent fie prin infiintarea institutiilor necesare procesului de democratizare, fie prin cresterea participarii politice pot oferi un sprijin important in evitarea unor conflicte directe intre populatie si cetateni.
Autor: Mihail BrebanApărut în nr. 326