Molipsitorul entuziasm SF & F

Placerea din placere se naste… de la aceasta observatie simpla, ridicata la altitudinea de suprem principiu estetic ordonator, a plecat Stefan Ghidoveanu când s-a hotarât sa antologheze cele mai inspirate, solide, „lucrate“, spontane, „diversioniste“ si elocvente povestiri SF & F din 2012. Cartea, intitulata „Cele 1001 scorneli ale moshului SF“, a aparut la Millennium Books din Satu-Mare la finele anului trecut, fiind lansata la Târgul International de Carte „Gaudeamus“ din noiembrie de la Romexpo. Aparitia sa a fost, neîndoielnic, un eveniment, atât datorita atentiei si inspiratiei cu care editorul Stefan Ghidoveanu si-a selectionat prozele, cântarindu-le valoric, cât si pornind de la apetitul insatiabil pentru literatura de fictiune speculativa vadit de publicul românesc – unul pe cât de avizat, pe-atât de entuziast si fidel.
Volumul, care include optsprezece autori din generatii, de calibre, sexe si genuri diferite, de la Michael Haulica la Marian Coman, de la Liviu Radu la Raluca Baceanu, care beneficiaza de Cuvântul înainte al editorului, dar si de Postfata semnata de Catalin Badea-Gheracostea, s-a nascut în circumstante speciale. De fapt, pentru a spune întreg adevarul, nici nu se putea naste altfel, caci personalitatea antologatorului este una iesita din comun. Si depun marturie cu mâna pe inima pentru acest adevar, deoarece îl stiu de ani buni pe Stefan Ghidoveanu, coleg de institutie radiofonica, prieten devotat, dar mai ales unul dintre ultimii scriitori entuziasti din aceasta tara în care pragmatismul cinic a redus la tacere pozitiva energie a visatorilor. Mde, deliciile neoimperialismului cu fata umana…
Ghidoveanu este unul dintre pionierii care au militat redactional si publicistic în favoarea modernizarii acestui gen compozit si sofisticat care este science fiction-ul, astazi într-un aliaj ce îl face înca si mai atragator, cel cu genul fantasy. Sa coborâm în timp, pe la începutul anilor 1990, când colectia Nautilus a Editurii Nemira debuta cu un roman scris de Philip K. Dick, talmacit dumnezeieste de Stefan. An dupa an el si-a trecut în palmares autori occidentali si bastinasi, venerabili si juniori, stiluri „albe“, doldora de stiinta si high-tech sau, dimpotriva, nabadaioase si insurgente, nu rareori ideologizante. Cu o modestie cam patologica, Ghidoveanu a lucrat la propasirea acestor genuri, a luptat pentru ca o literatura foarte îndrazneata, considerata prosteste de „nisa“, sa primesca drept de cetate în interiorul unui spatiu intelectual în care piata reactiona pozitiv, dar critica, încremenita într-un dezgustator conservatorism pasunist, continua sa ignore o estetica pe care o credea „perpetuu“ condamnata la minorat.
Cumva masochist, Stefan si-a asumat rolul de spirit rector, punându-si între paranteze (nefenomenologice) egoul, uitând de propriu-i narcisism sau, altfel zis, sacrificându-si „instinctul de conservare“ auctorial în beneficiul actului de talmacire si editare. (Deloc insignifiant, dimpotriva, sa nu uitam si de gestul saptamânal de a comenta radiofonic literatura SF & F într-o emisiune de o longevitate exemplara, „Exploratorii lumii de mâine“, una care, daca nu ma însel, a împlinit treizeci si unu de ani de existenta!) Trecând voluntar, cu sistem, în planul al doilea, Ghidoveanu a facut munca de pionierat si initiere, a format personalitati, gusturi si stiluri, a consolidat o comunitate de excentrici si a impus directii si cai de urmat. Ba si-a contaminat si sotia cu virusul talmacirii, alaturi de care a tradus exceptional „Vânatorii de capete“, un roman cutremurator semnat de David Marusek, pentru care cei doi au fost nominalizati la rubrica „cea mai buna traducere“ de USR. Premiul s-a dus în alta parte, caci, nu-i asa, cine ia aminte la literatura „de nisa“ care este SF-ul? Sancta simplicitas!
Fara sa îmbatrâneasca, fara sa oboseasca, fara sa revendice merite altfel evidente, Stefan Ghidoveanu a ajuns la conditia înteleptului zen, cel care stie a masura desertaciunea lumii, optând mereu pentru esential în detrimentul unei glorii efemere. Însa esential poate sa însemne inclusiv un joc (sau schimb) de roluri, o intersanjabilitate de functii, un transfer de identitate. Probabil ca doar asa poti sa ramâi tânar – iar Ghidoveanu a aflat acest secret! De aceea, iata ca anul trecut, pe la început, Stefan s-a gândit sa se aseze în pielea cititorului nu ideal (acesta nu exista ca atare!), ci epicureic, imaginându-se pe sine în ipostaza degustatorului de SF & F, tot asa cum un amator de vinuri vechi ia loc într-o hruba a Castelului de la Chenonceaux pentru a se delecta cu licoarea mult visata.
Din aceasta pozitie, dar si din cea de editor si antologator, Stefan Ghidoveanu a negociat, a implorat, a amenintat, a provocat, a terorizat, uneori a si cedat, renuntând, cu numerosi autori ce fac gloria de moment a genului în România. Pe scurt, le-a cerut acele texte care i-au stimulat libidoul fictiunii speculative, short stories care sa fie demne a figura într-o antologie a moshului SF.
A rezultat, dupa un travaliu sado-masochist de zile mari, în care editorul si scriitorul Stefan Ghidoveanu si-a pus la bataie toate resursele de acribie, inspiratie si persuasiune, aceasta carte, „Cele 1001 scorneli ale moshului SF“, una care si-a propus, în viziunea initiatorului ei, sa fie oglinda stadiului estetic si intelectual atins de gen în literatura noastra actuala. Si trebuie spus ca, sub cravasa amicala, dar neînduratoare a lui Stefan, scriitorii prezenti în antologie au dat tot ceea ce aveau mai bun, prozele lor, simple schite, secvente elaborate sau fragmente ori rezumate de roman, constituind o borna a nivelului atins de dezvoltarea literaturii speculative în România anului de gratie 2012.
Mie mi-au placut fara rezerve, trezindu-mi o degustare autentica, textul lui Liviu Radu, „Golem, Golem“, cel semnat de Marian Coman, „Albilita“, precum si „Cartea cu scoarte de argint, ferecate“, de Florin Pîtea. Ceea ce nu înseamna ca restul povestirilor nu sunt de excelenta calitate ori ca miza lor morala sau constructia lor nu mi-au generat frisoane de bucurie estetica. Înainte însa de orice altceva m-a încântat pâna la pragul de sus al entuziasmului omogenitatea de viziune si de perfectiune stilistica la care autorii au consimtit sa se ridice, fara sa abdice de la ireductibila lor originalitate – iar acest efort generos si sincronizat este clar ca-l datoreaza puterii de persuasiune, talentului de negociator si, mai ales, inteligentei cu care Stefan Ghidoveanu a stiut sa-i provoace.
N-ar fi rau deloc daca si în alte genuri literare ar exista în România mai multi asemenea editori-antologatori si îndeosebi asemenea entuziasti promotori ai unei literaturi care a încetat de multa vreme sa mai fie una de nisa. Merçi, Stefane!