Sursele modernismului romanesc. Modernismul în conceptia lui E. Lovinescu
Pâna spre 1920 – articolul-studiu „Lucian Blaga”, aparut în „Sburatorul literar” în 1921, reprezentând pentru E. Lovinescu ocazia tatonarii a ceea ce, în „Sursele modernismului românesc. Modernismul prelovinescian”, „Cultura”, 25 iulie a.c., am numit conceptul hiperspecializat de modernism –, interventiile lui E. Lovinescu în presa epocii nu se evidentiaza prin initiative teoretice dincolo de standardele uzului publicistic al termenului de modernism. Dimpotriva: atât prin rezerva contagioasa fata de –isme, cât si prin faptul ca Lovinescu nu era singura voce care promovase pâna atunci intelectualizarea literaturii române (ceruta si de O. Densusianu, de D. Caracostea sau, în varii ocazii, de N. Davidescu).
Între 1905 si 1910, Lovinescu se manifesta doar ca un bun întretinator al vulgatei samanatoriste si, în genere, conservatoare (Maiorescu însusi se declarase, în 1906, împotriva „mievreriilor moderne”). Asa se face ca, la începuturile carierei sale, în „Literatura si critica noastra” (1905), Lovinescu se pronunta critic la adresa „estetilor” si a „literaturii decadente” – ca Iorga –, si lauda literatura rusa, pentru organicitate, consonant cu directia socialista de atunci, cu Raicu Ionescu-Rion ori cu G. Ibraileanu; pe de alta parte, anti-estetismul si pro-organicismul erau însotite, la E. Lovinescu, în 1905, si de o atitudine noua, împotriva taranismului exclusiv în literatura – o atitudine de stimulare a ceea ce mai târziu va numi „intelectualizarea” literaturii.
Sunt motive pentru a argumenta ca, în ce-l priveste pe Lovinescu, macar în faza pre-1923, dezideratul intelectualizarii literaturii nu se asociaza cu promovarea modernismului (asa cum observa Gabriela Omat în „Modernismul literar românesc”, 2008, vol. I, p. 10), ba, mai mult: ca „modernismul” nu e folosit decât în critica poeziei, si anume în varianta lui peiorativa, de fetisism al noutatii (pe temeiul considerarii poeziei ca având – spre deosebire de proza – un „fond” imuabil, de la Homer încoace). Ca atare, devine explicabil de ce, predicând tot mai intens intelectualizarea scrisului, Lovinescu priveste cu reticenta înca experimentele „poeziei noi”, tributar unei optici mai degraba romantice asupra poeziei, careia îi cere adâncime de sentiment, adecvare la etnic s.a.. El vorbeste, deci, ca un Nordau edulcorat, despre „misticismul” poeziei Elenei Farago (1906); despre „exotismul” si „erotismul baudelairian” al lui Minulescu, condamnând „noutatea cu orice pret” si „senzationismul” acestui poet (care participa la ceea ce mai târziu va numi un „modernism formal”), în contrast cu „sinceritatea” poetei Farago, si apeleaza, pentru a contura universul acestor autori, la referinte din literatura clasica (nicidecum la simbolisti) ca Goethe sau Mme de Sévigné (v. „Un triptic: 1. Ion Minulescu; 2. D-na Elena Farago; 3. D. Herz”, 1908). În „Curente literare” (1911), Lovinescu îsi manifesta implicit refuzul fata de poezia noua prin ostilitatea aratata ideii de „curente” si „scoli” literare, care îi amintesc de „Norii” lui Aristofan – „admirabilul simbol al «ideilor» nelamurite ce plutesc pentru a încurca mintea oamenilor” –, spre a conchide: „Daca se simte nevoia unui «curent» în zilele noastre, atunci se simte desigur nevoia unui curent de aer sanatos, care sa mature de pe cer acesti «nori» atât de primejdiosi literaturii române” (E. Lovinescu, „Opere”, ed. critica de Maria Simionescu si Al. George, Minerva, vol. I, pp. 348-349); iar în 1912, remarca dezgustat „modernismul exagerat” al lui Macedonski, venit din „cultura franceza în ce are ea mai putred” (sunt vorbele unui proaspat doctor la Sorbona, întors de la Paris nu mai devreme de trei ani, si care pare, în aceasta faza a carierei sale de critic, mai atasat de vulgata anti-simbolista interna si internationala decât de mostenirea lasata de simbolisti în Parisul stagiului sau doctoral). Raspunzând la ancheta „Rampei” despre mersul literaturii române, Lovinescu sustine însa, iarasi, „Intelectualizarea literaturii” (1912), întarind ideile din „Gândire – poezie” (1910) si „Criza actuala a literaturii noastre” (1911).
Cotitura capitala în aceasta presupusa conceptie a criticului potrivit careia intelectualizarea literaturii priveste, în fapt, numai proza si, implicit, ca „modernismul” e asociat cu poezia, va fi reprezentat-o probabil si constatarea ca „intelectualizarea literaturii” e mai usor de verificat în poezie si, deci, de valorificat conceptual în critica, decât o „urbanizare” convingatoare a prozei si a romanului, pentru simplul fapt ca a scrie o placheta de versuri s-a dovedit la momentul respectiv o întreprindere mai putin cronofaga decât scrisul unui roman – iar poetii au fost, prin voia hazardului, mai numerosi la usa criticului sburatorist, decât prozatorii cu greutate.
Dar, altfel privind lucrurile, exista argumente si pentru ipoteza unei conceptii lovinesciene care include, dintru început, poezia în dezideratul intelectualizarii literaturii – „intelectualizarea emotiei” reprezentând solutia ideala pentru a pastra intact fondul (referentul) general-uman al poeziei, respectiv emotia, si a reveni asupra variabilei formale în care aceasta se exprima: emotia intelectualizata, specifica unui ev modern. Ca poezia era si ea compatibila cu programul global al urbanizarii literaturii o demonstreaza conceptia simbolista a lui O. Densusianu, mai elastica decât a lui Lovinescu si dispusa sa admita poeticile unui Verhaeren sau Whitman. Lovinescu, pe de alta parte, îmbratisând mai devreme sau mai târziu, obiectivul intelectualizarii poeziei, va devia totusi urbanismul „simbolist” si „energetist” al lui Densusianu dinspre poezie spre proza.
Între 1921 si 1923, conceptul de modernism apare tot mai des în scrisul lovinescian, în libera variatie cu termenii „poezia noua”, „antisimbolism”, „intelectualism”, „sleire”/ „insuficienta” a lirismului, „obiectivare” a literaturii, „emotie intelectualizata”, „impresionism exterior” s.a. (v. articolul despre Blaga din 1921 – unde lexemul modernism balanseaza indecis între decadenta si progres). Mai mult: la trei ani de la aparitia „Sburatorului”, în articolul „Confesiuni” (1922), Lovinescu ia tocmai pozitia împotriva careia se ridicase în „Curente literare” (1911): „Curentul care pornise prizarit din condeiul meu a crescut fluvial (…) Reprezint în critica româna o directie care e a viitorului si care îmi apartine (…) Oricât ar parea de paradoxal, în lipsa totala de acum la celelalte publicatii a unui criteriu intrinsec, sunt adiacent cu N. Iorga si O. Densusianu. «Sburatorul literar», «Ramuri» si «Vieata noua» duc în trei directii contradictorii, dar duc. Negresit ca, între acestea, «Sburatorul literar» are aripi!” („Opere”, ed. cit., vol. IX, pp. 96-97). Ideea promovarii unui nou –ism nu-i mai aminteste acum criticului de „Norii” lui Aristofan.
În studiul „Poezia noua” (1923), conceptul de modernism apare fara a desemna numele unui curent distinct, ca specie simbolista sau aflata în aria de influenta a acestui curent: „În reactiunea lui fireasca împotriva parnasianismului si a naturalismului, adica împotriva creatiunii obiective, simbolismul a pornit la lupta cu tovarasi luati printre toti cei ce voiau sa rastoarne tirania formulelor învechite; modernistii, individualistii, idealistii au luptat, asadar, împreuna sub steagul simbolist (subl.m., T.D.)”, noteaza criticul în debutul sectiunii „Falsul simbolism” din studiul amintit („Critice”, vol. IX, Ancora, 1923, p. 335). Simbolismul apare aici, asadar, ca gen proxim al speciilor „modernism”, „individualism”, „idealism”. Pe de alta parte, tot în acest studiu, modernismul figureaza si ca post-/fals/ anti-simbolism, „intelectualism”, „imagism” sau „poezie de notatie” – i.e. ca diferenta specifica fata de simbolism.
În „Istoria civilizatiei române moderne” (1924-1925) – platforma doctrinara a modernismului literar, via conceptul de sincronism (imitatie+diferentiere) – modernizarea societatii românesti e explicata prin importul ideologic favorabil exprimarii burgheziei liberale pe scena politica. Modernismul literar va exprima, ca atare, un „sincronism sincer”, iar „Miscarea modernista” o „rezultanta a sincronismului” (în conditiile în care traditionalismele din speta samanatorismului ar ilustra tipuri de „sincronism anacronic”).
„Istoria literaturii române contemporane”, I-VI (1926-1929) reprezinta cea mai solida impunere a conceptului lovinescian de modernism, mai decisa, în unele privinte, chiar decât compendiul din 1937. În volumul întâi, „Evolutia ideologiei literare”, sunt de pilda analizate „Începuturile miscarii moderniste”, prin prisma adversarilor si a tovarasilor de drum. Aici gaseste oportun Lovinescu sa vorbeasca „cu mai multa îndreptatire” despre „«modernism»” – un „modernism” pe care ghilimele nu-l mai scad, cum se întâmpla în multe din uzurile lui în epoca, ci îl emfatizeaza, echivalându-l cu „spiritul de contemporaneitate”: semn al unei „sensibilitati diferentiate”, „se poate distinge o miscare de emancipare a artei de contingentele ideologiei nationale si sociale (…) actiune care, desi cu note multiple si adesea contradictorii, e cunoscuta în literatura sub numele de «simbolism»: cum însa nota ei distinctiva sta în spiritul de contemporaneitate si de spargere a formelor traditionale prin limba, ritm, expresie figurata, ea s-ar putea numi cu mai multa îndreptatire «modernism»” („Istoria literaturii române contemporane”, vol. I: „Evolutia ideologiei literare”, Ancora, 1926, p. 120). Aici, Lovinescu trece în revista publicatii ca: „Forta morala”, unde, ca si la „Literatorul”, gaseste „aceeasi dezorganizare intelectuala si morala de totdeauna, prin care modernismul s-a prezentat de la început într-o lumina de dezechilibru” (ibid., p. 121); „Linia dreapta”, unde „s-a afirmat cea mai puternica personalitate a modernismului român, d. T. Arghezi” – „importanta revistei” confundându-se, deci, cu importanta aparitiei literare a d-lui T. Arghezi” – „cel mai însemnat poet modernist” (ibid., p. 122); sau „Vieata noua” – „revista care a aparat modernismul sub forma simbolismului” („departe de apele mari ale literaturii momentului si chiar de izvorul adevaratei literaturi moderniste ce se forma alaturi, nereusind, deci, sa ne impuna o literatura, «Viata noua» ne-a dat, fara vigoare totusi, o doctrina a ideologiei moderniste si a întretinut, într-un strâmt cerc universitar, cultul poeziei simboliste franceze”, ibid., p. 126). Criticând aici „eroarea” lui Densusianu – „Desi principial opuse, d-lui Densusianu i se parea, totusi, ca Verhaeren arunca o punte solida între naturalism si simbolism; ca si Zola, poetul belgian are «darul de a desprinde tainele de viata intensa din multimea de aspecte ale lumii de azi» – cu acea specificare ca în astfel de «taine» Verhaeren înceteaza de a fi simbolist: eroare de definitie, caracteristica întregei conceptii a d-lui Densusianu despre simbolism” (ibid., p. 131) – Lovinescu uita ca nu mai departe de Max Nordau ori, la noi, de Macedonski, naturalismul si simbolismul nu erau „principial opuse”, asta neînsemnând ca Densusianu tindea spre teoria lui Nordau, ci ca simbolismul în sens extins si simbolismul în sens restrâns erau, în epoca, doua optiuni la fel de libere, debitoare unor filiere diversificate. „Mai fecunda” i se pare însa lui Lovinescu varianta restrânsa a simbolismului, care-i permite avansarea – prin diferenta specifica a „intelectualizarii” – a unui nou curent, diferit de simbolism (modernismul, desigur), care, în interpretarea lui Densusianu, ar fi ramas amalgamat în versiunea extinsa a simbolismului: Lovinescu pledeaza deci pentru „situarea simbolismului în literatura, între modernismul lui Baudelaire, între frenezia lui Rimbaud, între idealismul lui Villiers de L’Isle Adam si muzicalismul lui Verlaine si ermetismul lui Mallarmé; (…) Daca simbolismul ar fi poezia energetismului universal (propagat via W. Ostwald, iar la noi, Radulescu-Motru, n.m., T.D.), esteticei nu i-ar mai conveni sugestia – adica impreciziunea expresiei, discretia, eleganta. Existente la unii poeti simbolisti, notele considerate de d. Densusianu ca note specifice ale simbolismului nu-i sunt si esentiale; în afara de idealism, în afara de principiul eliberarii artei de orice amestec notional, în afara de principiul originalitatii prin individualism strict – note comune întregei miscari moderniste, simbolismul, dupa cum am aratat aiurea („Critice”, IX, nota lui Lovinescu), reprezinta adâncirea lirismului, pe care mai mult de sugestie a fondului muzical al sufletului omenesc. Prin prelungirea lirismului pâna la inconstient, mistic uneori, el nu numai ca nu reprezinta o «intelectualizare» literara, cum credea d. Densusianu, ci reprezinta, în esenta, o reactiune împotriva intelectualismului” (ibid., pp. 131-134). Faptul ca însusi Lovinescu recunoaste ca proprietatile reclamate de Densusianu drept simboliste se regasesc în textele poetilor simbolisti, dar ca gaseste, în acelasi timp, ca nu toate proprietatile operelor simboliste sunt „esentialmente” simboliste, este o ipoteza ad hoc adusa în folosul uzului sau hiperspecializat al modernismului („intelectualizarea emotiei” i.e. „sleirea”/ „insuficienta”/ „disolutia” lirismului – ca „antisimbolism” si, mai larg, ca anti-romantism) – care presupune limitarea ariei de actiune a simbolismului (de observat si ca diferenta specifica pe care Lovinescu o va delega modernismului – „intelectualizarea emotiei” – exista totusi, indistinct, si în bagajul definirii simbolismului la Densusianu, Lovinescu nefacând, pentru promovarea conceptului sau de modernism, decât sa opereze o reconversie conceptuala a unora dintre proprietatile liricii „noi” vehiculate pe teren românesc de la 1900 si pâna în deceniul al treilea). Pe de alta parte, e evident, în acest fragment, ca si Lovinescu amesteca uzurile extinse si restrânse ale conceptului sau de modernism. Vorbind de o „întreaga miscare modernista” – care ar include simbolismul – îi reproseaza lui Densusianu ca nu distinge, în magma modernista, „esenta” simbolista; pe de alta parte, pornind din „Poezia noua” si trecând prin „Istorie”, Lovinescu va elabora un concept aproape punctual de modernism – diferentiat radical de simbolism tocmai printr-un ingredient considerat anterior „esentei” simbolismului, caruia acesta i s-ar opune, ca reactiune: „intelectualismul”. Lipsa unei terminologii si a unor descriptori precisi face ca, în reprezentarile lui Lovinescu de dupa 1923, simbolismul sa fie definit, simultan, ca posterior si anterior unor „intelectualisme” – posterior „intelectualismului” didacticist si rationalist al poeziei unor Cerna si Vlahuta (mimând, pe teren românesc, reactiunea spiritualista a poeziei pornite din Baudelaire fata de pozitivism si cartezianism); si anterior „intelectualizarii emotiei” reprezentate de modernismul-în-sens-restrâns, hiperspecializat, imaginat ca anti-romantism radical si obiectivare a literaturii, începând cu „Poezia noua”.
Revenind la vehicularea acestui concept în fragmentul citat mai sus din „Evolutia ideologiei literare”, sintagma „modernismul lui Baudelaire”, asezata alaturi de „idealismul lui Villiers de l’Isle Adam”, de „ermetismul lui Mallarmé” etc. – poate, deci, sa însele, sugerând ca Lovinescu e de parere ca acest curent premerge simbolismului, desi îi e posterior… Lucrurile stau însa altfel, „modernismul” pre-simbolist al lui Baudelaire fiind mai degraba un caz de pura omonimie cu modernismul post-simbolist, criticul tintind mai degraba acea „modernité” în sens larg, delegata îndeobste lui Baudelaire. Ca asa vor fi stat lucrurile demonstreaza si acest comentariu privind „Viata sociala” a lui N.D. Cocea: „revista a luat fatal o atitudine de stânga, novatoare în orice caz, pe care, în confuzia genurilor, si autorii si cititorii o considerau drept simbolista, desi era numai modernista” (ibid., p. 144). Aici, restrictivul „numai modernista” nu are un sens peiorativ, ci, dimpotriva, un sens de cuprindere, incluziv sau excluziv: ori modernismul e vazut ca un cadru global (modernitatea – acel „spirit de contemporaneitate” de care vorbise anterior), care permite existenta simbolismului, el nefiind, esentialmente, simbolist; ori modernismul e strict un curent post-simbolist, caz în care Lovinescu apeleaza iarasi la argumentul „notelor esentiale”, spre a-l discrimina de alte miscari: „… directia «Vietei sociale» vedea în d. Arghezi un poet al revolutiei sociale (…) Ceea ce înseamna ca d. N.D. Cocea nu-si dadea seama de esenta sensibilitatii moderniste si-l putea face pe d. Arghezi sa rataceasca cu el” (ibid.). – O concluzie care contrazice judecata precedenta, unde „atitudinea de stânga, novatoare” era considerata de Lovinescu însusi „… numai modernista”. În tot cazul, având în vedere faptul ca si unele voci ca Ion Barbu sau Mihail Sebastian vor distinge în modernism un curent de stânga, „ratacirea” lui Cocea nu mai depaseste carosabilul, devoalând mai degraba confuzia din comentariile criticului sburatorist, confruntat cu situatii care-i impun când un uz restrâns, când un uz larg al conceptului de modernism.
În volumul al doilea al „Istoriei…”, „Evolutia criticei literare” (1926), critica modernista e ilustrata tacit prin capitolul „E. Lovinescu” (limitat la simpla enumerare a operelor) si ironic prin speta O. Densusianu; i se adauga capitolul „Critica noua” (concept heteroclit ilustrat de L. Blaga, P. Zarifopol, T. Vianu, Camil Petrescu, Pompiliu Constantinescu). Pe de alta parte, „meritele” modernismului – ca agent al neologizarii-deci-intelectualizarii limbii literare – sunt mai bine expuse în capitolul dedicat lui G. Ibraileanu: „E, desigur, un merit al simbolismului si, în genere, al miscarii moderniste de a fi procedat la disocierea fenomenului estetic de toate contingentele întâmplatoare (…) si este un merit al modernismului de a fi înfruntat, nu fara riscuri, problema limbii si de a fi impus, într-o larga masura, principiul necesitatii actuale si al esteticei. Lupta dusa de douazeci de ani a schimbat, sub acest raport, fata literaturii noastre si nu vedem sensul dezvoltarii ulterioare a problemei decât în cadrele modernizarii pe baza valorii de circulatie a cuvintelor” („Istoria literaturii române contemporane”, vol. II: „Evolutia criticei literare”, Ancora, 1926, p. 81, 84). Tot acolo vorbeste Lovinescu despre „spiritul nou” care – spre deosebire de criticile aduse în volumul anterior viziunii lui Densusianu, respectiv simbolismului în sens extins – tinde, si el, spre o decodare în sens extins (i.e. incluzând simbolismul) a modernismului: „Aparut înca de la 1880 în literatura noastra si caracterizat prin individualism si emancipare de formulele traditionale, spiritul nou s-a manifestat în chip neîntrerupt, fara rasunet mare si (…) în publicatiuni sporadice, lipsite de prestigiu, hulit si contestat de întreaga critica oficiala, pâna ce s-a impus pretutindeni (…) si a devenit, într-o mare masura, însasi literatura contemporana” (ibid., p. 215). Daca se tine cont si de calificarea samanatorismului drept „sincronism anacronic” – si totusi sincronism! – larghetea definirii acestui „spirit nou” se încarca de viciile semnalate cu anticipatie de Gh. Savul, în „Micul curent literar”, 1913: primejdia obnubilarii unor antagonisme reale, prin anexarea întregii literaturi contemporane sub umbrela unui concept fara identitate (aici, „spiritul nou”, în alta parte, „spiritul de contemporaneitate”) si revendicarea de la el dupa bunul plac, din varii directii si fara criterii (daca pentru Lovinescu samanatorismul era „sincronism anacronic”, un contestatar al „modernismului” lovinescian era liber sa considere, la rândul sau, ca „modernismul” „poeziei noi” e „decadent” si ca directiile care i se opun, oricare ar fi ele, reprezinta un „modernism superior”).
Volumul al treilea al „Istoriei…”, „Evolutia poeziei lirice” (1927), reprezinta cea mai stabila si în acelasi timp mai complexa (în sensul hiperspecializarii semantice a conceptului, gratie multiplelor gradaje si a sistemului detaliat de contraste prin care sunt trecuti poetii epocii) opera de fixare a coordonatelor modernismului în opera critico-istorica a lui Lovinescu si proba a faptului ca poezia este, la acest critic, genul „modernist” prin excelenta. Nu lipsesc de aici judecatile incluzive, continuiste, în varianta extinsa, supragenerica (afectând în aceeasi masura si proza, si poezia) a „spiritului nou“/ „de contemporaneitate“, judecati conform carora simbolismul si modernismul îsi disputa postura de gen proxim al mostenirii romantice („desi mult mai complexa si înglobând în ea principii contradictorii si fenomene ce nu pot nivela uniform, miscarea modernista se confunda adesea cu simbolismul, care, în realitate, nu e decât numai una din formele ei“, „Istoria literaturii române contemporane“, vol. III: „Evolutia poeziei lirice“, Ancora, 1927, p. 267; „am putea defini miscarea modernista ca o miscare iesita din contactul mai viu cu literatura franceza mai noua, adica de dupa 1880“, ibid.). Dar modernismul capata în acest volum si o mai precisa ilustrare în varianta excluziva, restrânsa, intragenerica, specializata în descrierea poeziei, urmarind, în interiorul acestui gen, dialectica subiectiv/ obiectiv, conform careia subiectivarii simboliste („adâncirea lirismului“) – care, la început fusese opusa romantismului (v. simbolismul = „negatia conceptiei romantice“, în „Un triptic: Ion Minulescu…“, 1908) spre a-i fi apoi mai decis afiliata, pe temeiul comun al subiectivarii –, i se opune obiectivarea modernista, ca „antisimbolism“, „fals simbolism“, „disolutie a lirismului“, i.e. „intelectualizare a emotiei“, discriminarea intragenerica a simbolismului de modernism mergând pâna la a-l îndeparta pe acesta de jurisdictia liricului si a-l apropia de epic, pe temeiul comun, anti-romantic, al obiectivarii expresiei. – Conceptie ale carei fundamente si directii deschise tatonarii se regasesc, in nuce, în studiul „Poezia noua“. În plus, „Evolutia poeziei lirice” românesti e certificata printr-o lista de poeti atestati mai decis drept „modernisti” decât în „Poezia noua”: conform contributiilor „moderniste” ale revistelor literare indexate aici, „modernisti” sunt declarati: Tudor Arghezi (cap de serie al „Poeziei moderniste”, în „Istorie…”), Ion Barbu, Camil Petrescu, F. Aderca, Adrian Maniu, N. Davidescu, Lucian Blaga, Al. Philippide. „Sburatorul” obtine, de asemenea, atestatul de tribuna modernista: „Activitatea acestui cerc (al „Sburatorului”) se desfasoara, în genere, într-un singur plan, pe care l-am putea numi al esteticului (…) si al modernismului (subl. autorului)” (ibid., p. 399).
Volumul al patrulea, „Evolutia «prozei literare»” trage consecintele opticii incluzive, care face din modernism o continuare, prin simbolism, a romantismului, în interiorul unui gen eminamente subiectiv, liricul, si face asta chiar cu pretul dezvoltarii unei contradictii în raport cu volumele anterioare ale „Istoriei“, unde se investise în expunerea unei diferente specifice intragenerice a modernismului în raport cu simbolismul – „disolutia lirismului“ (i.e. obiectivarea): „evolutia poeziei lirice nu se poate îndruma decât în sensul esentei sale subiective. (…) Procesul de subiectivare nu s-a oprit, fireste, la romantism, ci a mers mai departe spre forma evoluata a simbolismului (…) Iata motivul interior, pentru care am privit simbolismul ca o etapa fireasca în dezvoltarea poeziei lirice si, desigur nu ultima, întrucât mai toate curentele noi se reclama de la adâncirea în subiect” („Istoria literaturii române contemporane”, vol. IV, „Evolutia «prozei literare»”, Ancora, 1928, pp. 10-12) si impune respingerea influentei „nefaste” a modernismului liric/ poetic (descris, contradictoriu, în „Evolutia poeziei lirice”, ca „disolutie”, „obiectivare” a lirismului, dar atestat, în „Evolutia «prozei literare»” drept „subiectivare”!) asupra obiectivarii epicului, pe temeiul discriminarii romantice a genurilor literare – v. cap. „«Modernismul» ca principiu de dizolvare a poeziei epice”, ilustrat prin proza unor D. Anghel, T. Arghezi, I. Minulescu, N. Davidescu, Matei Caragiale s.a. Capitolul simetric modernismului liric se intituleaza, în acest volum, „poezia epica urbana” (nota bene, nu „modernista”). Daca în volumul despre poezie, modernismul – ca intelectualizare a emotiei – însemna despartirea de lirism, în volumul dedicat prozei literare, modernismul e acuzat tocmai de retentia lirismului. În orice caz, dincolo de controversa genurilor si de oscilatiile definirii modernismului, se pare ca dezideratul timpuriu al criticului privind „intelectualizarea”-ca-obiectivare a literaturii s-a realizat mai bine în poezie, decât în proza „modernista”, care nu-l satisface din pricina dozei de lirism.
Cea din urma sinteza istorica a lui Lovinescu, „Istoria literaturii române contemporane 1900-1937” ofera o privire deja retrospectiva asupra unui „modernism” literar abordat de pe pozitii post-militantiste.
În conditiile în care, asa cum am aratat în episoadele anterioare, surselor franceze pare sa le fi fost neobisnuit termenul de modernism literar si în conditiile în care contactul lui Lovinescu cu critica post-faguetiana se face cu multa circumspectie (la moartea lui A. Thibaudet, de pilda, criticul îsi nota în „Agende” regretul constatarii ca, dupa Faguet, peisajul literelor franceze pierde, prin Thibaudet, cel mai solid cap critic al sau – desi, în opera critica si istorica a lui Lovinescu, chiar autorul „Fiziologiei criticii” e invocat rarisim – în „Istoria literaturii române contemporane”, de pilda, numele Thibaudet figureaza doar spre finele „Evolutiei ideologiei literare”, într-un citat din Ibraileanu), se poate conchide ca termenul de modernism a intrat în jargonul criticului sburatorist mai degraba gratie frecventarii publicisticii autohtone decât gratie contactului direct si sistematic cu critica si istoria literara franceza din prima jumatate a secolului al XX-lea. Sau – o ipoteza înca mai confortabila pentru istoriografia noastra si îndeosebi pentru lovinescieni – ca termenul de modernism, cunoscut de cel putin doua decenii în publicistica româneasca, era simtit de Lovinescu deja ca românesc (i.e. „diferentiat”) si se putea dispensa de nevoia oglindirii fidele (i.e. de problematizarea genealogiei sale compozite.
În numarul viitor, voi scruta, într-o privire sintetica, dezideratul „sincronizarii“ conceptului românesc de modernism cu directiile metanaratiunilor occidentale postbelice.