Modelul tapului ispasitor

Subtil si plin de cinism sau, sa zicem, un realism fara speranta este eseul lui Victor Ivanovici „O elita în vremea «surparii cetatilor»“ publicat în „Viata Româneasca“ (1-2/ 2012). Subiectul sau doar pretextul eseului este Bildungsromanul lui Ion Vianu, „Amor intellectualis. Romanul unei educatii“ (Polirom, 2011). Ce modele a avut generatia lui Ion Vianu, Matei Calinescu si ceilalti tineri straluciti ca ei? Modelele lor educationale – scrie V. Ivanovici – apartin unei elite prigonite si sunt, toate, niste „tati revocati“: Tudor Vianu, monseniorul Vladimir Ghika si Edgar Papu. Primul dintre ei „nu a putut lasa mostenire fiului sau o credinta dintre acelea care se marturisesc prin martiriu: singurele în stare sa contracareze forta brutala ce ruina cetatile si zdrentuia onoarea oamenilor.“ Al doilea, un „tata-sfânt“, legendarul monsenior Vladimir Ghika, el însusi plin de credinta, n-a gasit într-un discipol „poate nepregatit“ receptorul ideal: „Esecul monseniorului a însemnat deci revocarea înca unui model patern.“ Vine la rând al treilea model sau „figura parinteasca“, Edgar Papu, care „ocupa locul tatalui-copil“: „Cazul respectiv e poate cel mai complex (si mai ambiguu) din câte înregistreaza autorul la rubrica «tatilor revocati», având câte ceva din primii doi. Dintre cei mai straluciti comparatisti români, elev si colaborator al lui T., Papu avea, ca si magistrul, radacini evreiesti si la fel ca acesta s-a crestinat. A devenit însa catolic, convertit de Vladimir Ghika, pe care l-a si urmat pe calea martiriului“. „Dându-i-se sansa supravietuirii“ – scrie cu o siguranta cezarica V. Ivanovici – Edgar Papu s-ar face însa vinovat de a nu fi stiut „sa-si onoreze, la maturitate, rectitudinea tineretii“ si urmeaza un sir de afirmatii grave, acuzatoare, lipsite de suport si, în orice caz, de masura. Chiar reprosul ca nu s-a stiut folosi de „sansa supravietuirii“ care i s-a dat (!) este, cum sa spun, neavenit si jignitor: desi îsi declina formal „insolenta de a-l judeca“, îsi ia curajul de a-l acuza, „cu tristete“, ce-i drept, de „coruptie“! Accentul patimas din punerea la zid a regretatului Edgar Papu strica enorm eseului si tulbura echilibrul judecatii transformându-l pe marele savant într-un „ins“ de ocara: „Nu a fost «anexarea» suava a lui T. – scrie V. I – ci caderea fatala a unui ins în mreje împletite din teroare si din adulatie. Mai rau: pentru a-l captura Organele s-au aplicat (!) sa «întoarca», transformându-le în momeala, tocmai naivitatea si entuziasmul acestuia… Reteta a fost încununata de un succes deplin, si astfel Papu, dezarmat si manipulat, a sfârsit prin a da acoperire de prestigiu «protocronismului românesc» pe care cei de vârsta mijlocie si-l amintesc, de buna seama, drept doctrina oficioasa a national-comunismului ceausist în domeniul politicii culturale. Nu este aici locul nici momentul sa recapitulez continutul acelei delirante «teorii», nici sa cartografiez caile labirintice pe care Edgar Papu a ajuns sa o conceapa si adopte“. Formularea din urma sufera de echivoc: a conceput si faurit Edgar Papu, pe cai labirintice, „deliranta teorie“ sau numai a „adoptat-o“? – autorul eseului nu ne lamureste sau pastreaza dinadins echivocul. În ambele situatii, fie titular al „teoriei“, fie doar obedient servitor al ei – e la fel de grav: nici „amorul intelectual“ nici „ferventa-i credinta crestina“ nu i-au slujit la nimic savantului trecut în cazarma ideologica a „national-comunismului ceausist“! – se întristeaza eseistul, facându-l pe Edgar Papu un fel de Iosif Chisinevski sau Leonte Rautu fara voie, un politruc servind, pe cai labirintice, comunismul si nationalismul românesc renascut. În realitate, „protocronismul“ s-a nascut dintr-o carte erudita, „Din clasicii nostri“, pe care Edgar  Papu a scris-o în continuarea altora cu intentia vadita de a recupera analogii si filiatii ignorate sau „modernizând“, uneori fortat, scriitori vechi dar nu învechiti. I s-a facut si i se face marelui profesor si savant un proces de intentie ale carui ratiuni minimalizante ne scapa, daca nu punem la socoteala vechi resentimente identitare si confesionale precum si efecte întârziate ale trecutelor lupte din culisele vietii literare de pâna în ’89. Fapt e ca umbra norului radioactiv „protocronist“ acopera si înnegreste artificial imaginea unui exemplar si luminos intelectual român de anvergura europeana. Iesirea de sub acest nor radioactiv inexistent dar întretinut cu grija si pus în seama eruditului convertit Edgar Papu este strict necesara, aidoma iesirii din soba fierbinte a frigurosilor varatici dintr-un celebru poem de Adrian Paunescu. Pentru o mai senina, comprehensiva privire asupra lui Edgar Papu e recomandabil sa recitim cu atentie opinia celui mai important critic al criticii din perioada postbelica, Mircea Martin, contemporan si el cu acest „tata revocat“ mai degraba „tap ispasitor“ de la care generatia sa din vremea „surparii cetatilor“ a învatat mult, inclusiv cum sa supravietuiasca fundamentalismelor de orice fel, de dreapta sau de stânga: „O istorie a literaturii si a culturii universale s-ar putea recompune din scrierile lui P., macar în câteva din marile ei momente si cu insistenta asupra unor spatii privilegiate, cum ar fi cel italian sau cel german. În orice caz, vechiul Weltliteratur, astazi cazut, se pare, în desuetudine, dar la care un Tudor Vianu tinea înca, nu îi este deloc strain lui P., ale carui comentarii la obiect sunt de atâtea ori învaluite într-un halou de analogii planetare. Cu toate ca cele mai multe lucrari ale sale se ocupa de fenomene literare sau artistice straine, referirile la literatura si cultura româna sunt permanente si firesti. Exemplele românesti intervin mereu în discutia de idei a autorului. Cantemir, Hasdeu, Brâncusi, dar mai cu seama Eminescu servesc drept repere ale unei integrari a culturii românesti într-o problematica universala. Volumul «Din clasicii nostri» (1977) lanseaza ideea unui «protocronism» românesc, idee careia P. pare sa-i anexeze întreaga opera de exeget al literelor autohtone. Din pacate, aceasta opera a fost grabnic redusa la ideea cu pricina, reductie pagubitoare, caci, oricât de caracteristic ar fi «protocronismul», proiectul autorului este mult mai vast si mai complex, fie si numai în aplicatiile sale românesti. De altfel, sugestii de natura «protocronista» a aruncat autorul înca în «Poezia lui Eminescu» (1971) sau chiar mai devreme în «Calatoriile Renasterii» (1967). Dar acolo, asemenea consideratii se pierdeau în masa exegezei, fara niciun accent demonstrativ. Nici sectiunile operate în operele «clasicilor“ nostri nu-si datoreaza neaparat noutatea unghiului de vedere «protocronist». Tipic ramâne însa modul generos al autorului de a-si pune eruditia în serviciul unor reabilitari. Nu toate «anticiparile pe plan universal» relevate în cuprinsul cartii pot fi însa acceptate ca atare si, în plus, lipseste argumentul cel mai puternic în favoarea tezei – avangarda româneasca. Pe de alta parte, credem ca protocronismul ar trebui conceput într-o relatie de complementaritate (nu de opozitie) cu sincronismul, tocmai spre a evita o întelegere a lui îngusta, ca un îndemn la izolare autarhica si suficienta nationala. La P., orice asertiune capata nu numai accentul descoperirii ci si al unei anumite cautiuni ce decurge dintr-o certa investitie afectiva, dintr-o indiscutabila sinceritate. Nicio contradictie, la acest autor, între inteligenta si inocenta, între eruditie si candoare. Spunând despre el ca e mai degraba un disociator de idei si de forme decât unul de valori nu îi reducem din importanta, ci doar îi precizam locul în galeria marilor critici români. Risipitor de sugestii în fiecare pagina a sa, datator de idei uneori chiar prin contrazicerea pe care o provoaca, rasturnator de perspective «primite», P., intelectual de anvergura europeana, ramâne exemplar si prin modestia cu care refuza orice discurs autoritar. În toate scrierile sale se lasa recunoscuta o civilizatie a dialogului, semn al culturii traite si al raspunderii culturale asumate.“ („Dictionarul esential al scriitorilor români“, Ed. Albatros, 2000, p. 620). Acesta ar fi portretul lui Edgar Papu scuturat de zgura „norului“ imaginar si eliberat de sub efectele simpliste ale unei cecitati critice de natura a-l preface pe marele intelectual de anvergura europeana într-un biet edecar la ambarcatiunea propagandistica a doctrinei oficioase a national-comunismului ceausist. Dl Victor Ivanovici vorbeste despre nu stiu ce „cai labirintice“ pe care ocultul si întortocheatul, dar „coruptul“ Edgar Papu ar fi ajuns sa conceapa ori sa adopte deliranta teorie punând-o nemijlocit în slujba doctrinei ceausiste în domeniul politicii culturale. Aberanta prezumtie nu se probeaza în litera si spiritul cartii de la care a pornit totul, „Din clasicii nostri“. Mai mult decât atât, cronicarul oficiosului de partid „Scânteia“ îsi îngaduia lejer sa formuleze serioase rezerve asupra „impreciziei autorului în privinta primatului (protocronist!) în cultura, desi tine de ordinul evidentei adevarul ca aici, spre deosebire de alte domenii, prioritatea nu schimba statutul valoric“. Cum se poate ca abia „elaborata“ pentru uzul activistilor, „deliranta teorie“ sa si fie amendata în oficiosul partidului care o patrona si chiar în anul aparitiei respectivei carti purtatoare de „doctrina“?! Apelând la exemple concrete de dezacord, cronica „Scânteii“ se îndoia de verosimilitatea unora: „nu putem crede, odata cu Edgar Papu, ca «spiritul lui Neagoe Basarab de pe la 1500 seamana atât de izbitor cu spiritul occidental de pe la 1600»; analiza textelor nu este edificatoare, citatele nu se supun ideii. Nu-l vedem pe Neagoe anticipându-l pe Baltasar Gracian («hombre secreto» al barocului) când îl sfatuieste pe fiul sau sa se pazeasca de indiscretia slugilor în chestiuni politice si diplomatice si, totodata, pe Cervantes (anume sfaturi catre Teodosie ar avea ceva în comun cu cele pe care, peste o suta de ani, Don Quijote le dadea scutierului sau Sancho Panza…)“. Erau, în fine, semnalate excesele descoperitorului, „modernizarile silite ca în cazul «Scrisorii pierdute», ale carei personaje, în regimul «antimastii», ar fi eroii homerici din «Iliada»: aheii si Agamemnon, devenit Agamita, si Trahanache, si conservatorii…“ etc. Excesele si exagerarile marelui erudit nu erau „programate“ în directia  în care sunt trase de neîntelegerea sau reaua credinta a celor ce vor sa faca din Papu un „tap ispasitor“; asertiunile savantului, inclusiv cele exagerate, capata, cum arata Mircea Martin, „sensul unei anumite cautiuni ce decurge dintr-o certa investitie afectiva, dintr-o indiscutabila sinceritate“. Nimic mai mult, nici vorba de „capturare“, „anexare“ si „corupere“ în vederea elaborarii acelei teorii de sustinere servila a national-comunismului ceausist. Continui sa nu înteleg de ce ar fi nevoie de mâna candidului Edgar Papu ca sa se scoata cu ea castanele încinse dintr-un foc ce nu-i al lui si pe care nu el l-a atâtat: autorii „delirantei teorii“ scoase din protocronism si urcate în trenul propagandistic al epocii sunt mai multi, iar Edgar Papu ramâne doar „tapul ispasitor“ al acestei întreprinderi frauduloase: sau el este copilul aruncat din copaie odata cu apa murdara în care a fost vârât. A murit curat, fara sa stie de zoaiele ramase în urma…