3. Luminile Daciei si Greciei, de care vorbeste prietenosul Ignatos din Lesbos, se intalnesc si altfel: grecii traduc, am precizat deja, pe scriitorii europeni si, din greaca, acestia sunt tradusi in limba romana. Astfel romanii citesc pe Voltaire si Montesquieu prin filiera greceasca. Prozatorul Costache Negruzzi traduce, de pilda, „Memnon“ de Voltaire dupa o versiune a lui Evghenios Voulgaris si tot el transpune in romaneste „Moralicestile haractiruri“ de Teofrast, luand ca punct de reper traducerea greceasca a lui Dimitrios Darvaris. Pe aceeasi cale (calea greceasca) ajung la noi si scrierile lui Marmontel, Lesage, Condillac, Molière, Bernardin de Saint-Pierre, Gessner si multi altii, cum ar fi: „Istoria lui Imberie, feciorul imparatului Proventei“, roman de dragoste cunoscut sub numele „Imberie si Margarona“ (tradus la sfarsitul sec. al XVIII-lea, prin intermediar neogrecesc, dupa o versiune a romanului frantuzesc (sec. XV) „Pierre de Provence et la Belle Maguelonne)“ sau „Viata lui Beltoldo“, traducere pe la mijlocul sec. al XVIII-lea, prin acelasi intermediar neogrecesc, a romanului „Astutie sottilissime di Bertoldo“ de Giulio Cesare dalla Croce. Din randul acestor traducatori si comentatori eruditi se vor ridica si cativa istorici originali, cum ar fi Daniil Filippidis (1758-1832) care publica la Leipzig o „Istorie a Romaniei“. Aici apare prima oara numele de Romania. Si tot el o „Geografie a Romaniei“, ca supliment la istorie. Alt istoric grec, Dionysios Fotinos, intocmeste si tipareste intre 1818-1819 la Viena o „Istorie a Vechii Dacii“, in trei volume. Ea a fost multe decenii folosita in scoala romaneasca si este si azi consultata de istoricii romani… Doua dintre cele mai importante gramatici romanesti din secolul al XVIII-lea (alcatuite de Dimitrie Eustatievici Brasoveanul, in 1757, respectiv de Macarie, in 1772) au avut ca model, inclusiv in terminologia gramaticala si poetica, scrierile semnate de Constantin Lascaris si Antonios Catiforos.
Tragand o prima concluzie (o concluzie, evident, provizorie) putem spune ca luminile Occidentului ajung in Tara Romaneasca si Moldova cu precadere prin filiera limbii grecesti si prin efortul acestor misionari probi si eruditi care, in lungul lor exil, n-au stat degeaba: au raspandit helenismul si au invatat pe altii sa-si sincronizeze spiritul cu miscarea de idei din apus. Se poate vorbi, dar, de un iluminism rasaritean in care dimensiunea helena este activa, stimulatoare, creatoare…
4. Se poate deduce din cele relatate pana acum ca, incepand cu secolul al XVII-lea, modelul cultural grec a produs nu numai o miscare de idei, dar si o literatura originala ce n-a fost inca cercetata in totalitate. Ea apartine, evident, literaturii neogrecesti, dar apartine, intr-o oarecare masura, si lumii spirituale romanesti pentru ca a fost creata in mijlocul ei si a circulat in spatiul carpato-danubian. Biblioteca Academiei Romane are multe manuscrise grecesti inca nedeschise. Dintre cele cunoscute, as cita doua titluri: „Ragazurile lui Filotheu“, roman scris la Alba Iulia, in timpul detentiei, de Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, si publicat in 1800 la Viena (tradus in franceza si publicat in 1989, la Montréal, de prof. canadian Jacques Bouchard). Este socotita de istoricii greci ca prima opera romanesca a literaturii neoelene. Nu-i, repet, singura scriere neogreceasca descoperita pe pamant romanesc. Lia Brad Chisacof a publicat in 2003 o „Antologie de literatura greaca din Principatele Romane – proza si teatru – secolele XVIII-XIV“ (editie bilingva, 670 pagini) in care insumeaza opt piese si fragmente epice. Unele sunt comedii de moravuri, altele tragedii care valorifica miturile lumii heladice… Autoarea antologiei ne atrage atentia asupra unui manuscris, datat 25 iulie 1786, care contine comedia „Vartejul nebuniei“. Cercetand bine faptele si facand expertize grafologice, ea reuseste sa dovedeasca faptul ca cel care a scris aceasta comedie savuroasa este Rigas Fereos (Velestinlis Rigas, 1757 – 1798), un exponent stralucit al iluminismului grec, executat de turci in iunie 1798, la Belgrad, prin strangulare, alaturi de alti sase tineri greci, militanti, toti, pentru eliberarea Greciei. Ca „gramatic“, vine in Valahia pe la 1782, sub domnia lui Nicolae Caragea (1782-1786) si, pentru scurta vreme, functioneaza si sub Nicolae Mavrogheni (1786-1790). A fost, se pare, si profesor la Academia Domneasca si a frecventat, in mod sigur, cercul de carturari din jurul lui Dimitros Katartzis. Incepe sa traduca „Spiritul legilor“ de Montesquieu (fara sa-l termine), adapteaza, dupa „Enciclopedia“ lui Diderot si D’Alambert, un tratat de fizica, publica, apoi, „Trepiedul moral“ (cu traduceri din Metastasio, Marmontel si Solomon Gessner) si mai multe eseuri identificate de-abia in 1998 de istoricii si comparatistii romani. Un spirit mesianic, o figura luminoasa si tragica. Piesa „Vartejul nebuniei“ este o comedie de moravuri cu o intriga plasata in timpul domniei lui Nicolae Mavrogheni. Istoricii vorbesc bine despre acest dragoman al flotei otomane ajuns domn intr-o tara pe care n-o cunostea (Valahia). Ar fi fost, ca domn fanariot, un spirit justitiar, a ridicat biserici si spitale, s-a aratat generos fata de oamenii saraci si aspru cu boierii valahi. In „Vartejul nebuniei“, Mavrogheni este un marinar „galiongiu“ incult, agresiv si laudaros, zuliar (isi tine nevasta sub lacat, ceea ce nu impiedica insa ca femeia sechestrata sa-i puna multe si delicioase coarne!), jefuitor si… antifanariot. Printre gramaticii lor se afla, in piesa, si „ciocoiul Rigas“ (un semn, am zice azi, de autoreferentialitate)… Ce se retine in aceasta comedie de moravuri fanariote este figura despotului viclean si crud. El are toate datele morale ale dictatorului pe care l-a cunoscut, mai tarziu, epoca moderna. Semn ca nu-i suficient ca sa cunoastem trecutul pentru ca el sa nu se repete… Unele lucruri se repeta, totusi, si din pacate, nu cele bune…
*
Vorbind despre modelul grec in cultura romana, trebuie sa spunem ceva si despre epoca fanariota (1711/1716-1821), cu 31 de domnitori si o reputatie mai degraba negativa. Ei au fost numiti, deseori, „negustori de tronuri“, cei care au introdus coruptia in Tarile Romane. Azi, judecam lucrurile in chip mai obiectiv. Istoricii mai noi dovedesc ca, printre acesti greci veniti din Fanar, au fost si oameni cultivati, factori de civilizatie, „gospodari“ intreprinzatori… Nicolae Mavrocordat scrie, s-a vazut, un roman. Fiul sau, Constantin Mavrocordat, publica in „Mercure de France“ si aduce la curtea lui pe Lyotard, pictor elvetian, care lasa cateva portrete remarcabile. Alex. Ipsilante promulga in 1780 „Pravilniceasca condica“ (in greaca si romana), Caragea o „Legiuire“ (in 1818), iar fiica sa, Domnita Ralu, infiinteaza un teatru… Sunt si alte semne ca epoca fanariota este nu numai o arenda de tronuri voievodale sub dominatie otomana, este si o epoca de cultura…
*
Cum am putea defini modelul grec in varianta in care s-a manifestat si a circulat el in Tarile Romane in secolele 17, 18 si in buna parte, in secolul al 19-lea? Voltaire numea Grecia „tara artelor si a erorilor“, iar filosoful spaniol Ortega Y Gasset zice in „Meditatii despre Don Quijote“ ca, in timp ce noi, ceilalti europeni, cercetam aparentele si cautam realitatea, grecul cauta launtricul, esentialul, pentru el lucrurile fiind epifanii… Chateaubriand lauda (in prefata la „Itinéraire de Paris à Jerusalem“) „armonia generala“ a spiritului grec si admira in edificiile grecesti „leur rapport avec les lieux et les sites“, „le fini de toute les parties“. Hugo este entuziast, este indragostit, este un mistic al modelului grec, si in „Orientales“ (IV, „Enthousiasme“) proclama: „En Gréce! en Gréce! adieu vous tous! Il faut partir!“ si, pe aceeasi linie, Camus scrie (in „L’été. Exil d’Helène“) ca, in Grecia, regaseste „le refus du fanatisme“, „le visage aimé“, „la beauté enfin“… Dar romanii? Romanii, s-a vazut, au avut si au si azi relatii speciale cu lumea greceasca. Relatiile incep, de multe ori, in familie. Si nu numai in cele cunoscute, „boieresti“ sau culturale. Chiar in familiile simple exista de multe ori o radacina greceasca. Ca in familia celui care va vorbeste. Nascut intr-o localitate din Carpati, exista in familia mea, prin alianta, un Stavropol venit din Grecia si stabilit in Dobrogea. Am cunoscut, dar, o lume greceasca stramutata, adaptata, „impamantenita“, amestecata si, in cele din urma, asimilata cu lumea romaneasca. O familie numeroasa de matusi, unchi, nepoti si nepoate, peste care domina o femeie energica, autoritara si vrednica, Tanti Nana, coborata, parca, din tragedia greaca. Nu se mai vorbea greceste in casa, dar se pastrau mentalitatile grecesti si, mai ales, se manca greceste.
Sunt, apoi, marile familii grecesti in cultura si, in genere, in societatea romaneasca, complet asimilate, „romanizate“. „Ghiculestii“ de pilda, care au dat 10 domnitori, Cantacuzinii care au dat trei printi, Mavrocordatii (6), Soutzo (3), Rosetti (2) etc. Despre ei au scris multi istorici si genologisti si dintre ei as cita pe Démétre Skarl Soutzo in „L’époque phanariote“, (1974, Thessaloniki). Din cei 31 de domni fanarioti, unii au lasat urme in lumea romaneasca, altii au disparut lasand doar imaginea lor negativa. Urmele se vad, ziceam, si in cultura. In fond, acestea ne intereseaza. Luam cazul „Ghiculestilor“ de pilda, care numara, in literatura romana, cel putin doua nume importante, Ion Ghica (scriitor, economist, demnitar, presedinte in mai multe randuri – de cinci ori, daca nu ma insel – al Academiei Romane) si, trecand peste altii si apropiindu-ma de epoca noastra, as cita pe Vladimir Ghika – eseist, teolog, misionar catolic si martir, disparut in detentia comunista…
Dar sa lasam familiile princiare si sa revin propriu zis la cultura, unde modelul grecesc a functionat cateva secole si din lumea greceasca – amestecata cu alte neamuri din spatiul balcanic – au iesit mari scriitori. As putea aduce zeci de asemenea exemple din cultura romana in care, scormonind putin in biografia, stilul si tematica scriitorilor, dam deseori peste ceea ce se cheama filonul balcanic. „Balcanismul“ este, intr-adevar, un curent vast si puternic in literatura romana. El se intinde de la poetii Vacaresti (oameni de cultura greceasca, poeti in stil si traditie „anacreontica“) si Anton Pann care a cultivat „irmosul“ si a pus in versuri „Noul Erotocrit“, dupa o parafraza de Dionysos Fotinos care, la randul lui, prelucrase un poem medieval compus de cretanul Vincenzo Kornaros – pana la Ion Barbu (autorul volumului „Joc Secund“, 1930). Acesta din urma, jura pe Grecia antica, eterna si incoruptibila intelectual si credea ca lumea heladica a disparut din istorie pentru ca nu acceptat irationalul. A supravietuit insa spiritul ei si pe el jura, repet, acest mare poet hermetizant in traditia lui Mallarmé.