In vreme ce (mai) toti optzecistii au trecut la poezia cu fond de jelanie, consemnând stenahorii deopotriva existentiale si amoroase si adoptând tonalitati de final, tot mai fatal bacoviene, singur Mircea Petean manifesteaza euforic si radiaza de veselie si buna stare vitala.
Un poet vesel
Poemele din „Câmp minat“ (Editura Limes, Cluj, 2009) sunt o parada, daca nu de vitalitate subita, in orice caz de dispozitie tonica. De dispozitie compozitionala, nu neaparat existentiala, caci melancoliile si presimtirile degradarii ii mai dau târcoale si lui Petean. Nu insa obsesiv, ci doar pasager – si-n orice caz poetul le trateaza cu umor de sine, mai degraba in frivol decât in grav. Dar chiar daca aceste presimtiri ar fi mai sumbre si mai consistente, procesarea lor e un pur act de juisanta si-n timpul ei ele isi pierd aproape tot prestigiul dramatic. Si mai ales efectul dramatic. Aceasta euforizare a decaderii, luata in usor si intoarsa in umor, da sensul tonic al poeticii lui Petean, poet care nu se plânge, ci doar se amuza de starile caderii. Pâna si „O plimbare in infernul de-afara“ devine, in partea grefiereasca, un spectacol vesel al degradarii, o fotografie amuzanta a realului si grotescului care-l defineste. Tonul face muzica la Petean, iar tonul lui e eminent jovial, ca si cum scriitura ar fi un drog euforizant: „In prima dimineata a noului an/ ia sa vedem/ un tur de cartier e cel mai bun remediu pentru/ mahmureala/ picioarele reinvata sa umble si corpul sa stea la verticala/ un tur de cartier e cel mai bun mod de-a intretine o/ sanatate de fier// ciorile au pus stapânire pe terenurile inghetate/ dintre blocuri/ o batrânica asteapta in statia de autobuz invadata de/ doua familii tinere si galagioase cu o liota de copii mici -/ confuzie mare/ nimeni nu stie daca troleul pe fruntea caruia scrie ca/ Primaria si Consiliul Local ureaza locuitorilor orasului/ LA MULTI ANI!/ ii va duce spre Est sau spre Vest// batrânei slobozi sau insotiti de câini/ un tiganus cu ochiul scos da navala in chioscul din parc/ scuipând urari in obrazul vânzatoarei/ muncite de o teribila criza biliara/ sta sa ninga/ pâna una-alta poema ti se roteste in cap in ritmul/ mersului tau voinicesc“ etc. Oralitatea aceasta joviala, asumata drept climat retoric, pune stapânire pe toate temele si starile si le transmuta in piese tonice. Secventele de cotidian, „portretele“ transformate intr-un fel de fabule (exista o intreaga galerie de curiozitati, o suita de biografii excentrice), momentele mai confesive sau variatiile „textualiste“ merg, toate, spre un fel de exultanta compozitionala care devine sentimentul dominant. Principiul compozitional e, la Mircea Petean, un principiu de verva (de unde se si trage un exces de vorbarie, caci ritualul intrarii in euforie cere oarece gimnastica de incalzire: „desteapta-te batrâne/ ia-ti scufia de noapte/ azvârle-o cât colo/ si pune-ti chivara rosie// ce-i drept e nevoie de inca doua-trei rasuflatori/ in Templul Literaturii/ altfel ar fi bun de trecut printr-un incendiu/ magnificul edificiu/ drept e“ etc.). Exista insa si un temei mai profund pentru aceasta euforie, dincolo de efectele de exultanta narcotica ale scriiturii. Caci in fondul ei, acolo unde se ia mai in serios (pe cât se poate in cadrul unui ton de scrupulos badinaj), poetica lui Petean e una imnica; ea glorifica si cânta, beatifica, fie si cu piedica trasa a ironiei: „Dumnezeu a creat lumea in sase zile/ dupa cum bine se stie/ a saptea harazind-o odihnei// cu fiecare ceas al existentei sale/ care nu cunoaste odihna/ poetul consemneaza isprava“ („Vorbe pentru vânt“). Imnele lui nu sunt, fireste, solemne, dar nu sunt scutite de devotiune. Petean nu cultiva infiorarea premeditata – sau structurala (cum face, bunaoara, Adrian Popescu) – si nu-l emotioneaza toate umilele; din contra, firea lui e mai degraba sarcastica si, prin urmare, dispusa oarecum spontan mai curând la o „critica“ a creatiei decât la o lauda a ei. Dar ce i-a câstigat devotiunea i-a câstigat-o definitiv. Nu-s multe, dar putinele care sunt au sens de fundament in armatura poeticii sale: iubita, muntele, Jucul. Dincolo de aceste devotiuni absolute, putine alte lucruri sfinte pentru poet. Iritarile sale (care ar putea fi stapânite, macar cele „literare“) sunt destul de prompte si duc poemele spre caricatural si vituperatie. Dar când survin lucruri sfinte, Petean se repliaza intr-o religiozitate continuta.
Eros si textualism
Nu doar euforia prea debordanta il pune pe Mircea Petean intr-un fel de contrast cu propria generatie. Mai sunt cel putin alte doua argumente care-i agraveaza dezacordul cu aceasta. Unul dintre ele nu pare a fi neaparat in folosul poetului (cel putin din câte s-au spus pâna acum). Mircea Petean nu numai ca s-a trezit vesel in vreme ce toti ceilalti optzecisti sunt stresati si deprimati, facându-le contrapunct, dar s-a apucat de textualism tocmai când toti ceilalti l-au parasit. Ce-i drept, el n-a fost un campion in materie de textualism si probabil avea de recuperat, asa incât, fie si tardiv, s-a pus – cum zice Stefan Borbély (in „Apostrof“, nr. 4/2010) – „în acord cu esenta artei poetice optzeciste“, evoluând „in directia unui ceremonial autoreferential ironic si antimetafizic“. Luminitei Corneanu („România literara“, nr. 20/2010) textualismul acesta i se pare „intârziat“ (asa e, chiar ciudat de intârziat), iar lui Dumitru Chioaru („Ramuri“, nr. 5/2010) ii rezulta „o cale mult batuta de optzecisti“, chiar daca, adauga el, Petean a ajuns aici prin evolutie si necesitate launtrica. Se poate; oricum, e mai probabil decât sa fi ajuns prin efecte de contaminare atât de tardive. Banuiala mea e, insa, ca textualismul lui Petean n-are nimic de-a face cu tel-quelismul si cu optzecismul tel-quelist si ca el nu e decât o forma de exorcizare a ramasitelor romantice din propria structura. Petean face spectacol si din misterul creativitatii si pune in situatii caricaturale inefabilul/ indicibilul pe care nu-l poate exorciza. Bufoneria misteriozitatii (caci asta se preface el a fi: un bufon al misterului) nu se atinge insa de miezul inefabil al tainei de creatie: „Poemei cazute in sant ii sar in ajutor/ masorul si doi medici dintre care unul e fals// o ceata de tineri cânta cântece/ mai blege mai intremate/ compuse pe textele unui poet preabinecunoscut/ si gravate pe textile de un plastician cvasinecunoscut//…// imbracat in vesmintele colorate ale acelei muzici/ ca un prestidigitator/ Poetul rasuceste inelul cu enigma/ de pe inelarul mâinii stângi si deindata/ izvorul tremura pe prundul/ unde pasarile voioase topaie/ serpii dorm cu capetele sub pietre/ iar ingerii tac dansând in voie“ etc. („Spectacol de muzica si poezie“). De altminteri, când e sa raspunda despre rostul poeziei, Petean nu face manifest textualist, ci se revendica de la viziune si miraj, de la contemplatia care transfigureaza: „eu – zic – de câteva zile si nopti in sir ma uit la un fag/ prabusit intre ferigi/ cum se rasuceste pe partea ailalta/ dezvaluind pielea solzoasa a unui animal preistoric/ cum face sfortari uriase sa se ridice in doua labe/ pamântul pârâie din toate incheieturile/ padurea se clatina podurile vibreaza“ etc. („Voilà“). Oricum ar fi acest textualism, vorba lui Chioaru: mai bine „dezinvoltura fanteziei insotite de ironie si umor“ (si mai bine, de fapt, reveriile pillatiene). Anacronismul lui poate sa fie insa cu ceva rost polemic.
Mai relevant e celalalt argument de contrastare a propriei generatii, cel derivat din manifestul erotic. Aici Petean are destule antecedente dar reinnoirea lor provocatoare il pune, din nou, in contratimp (daca nu chiar in contrast) cu restul optzecistilor, fie sastisiti de amor, fie depasiti de entuziasmul acestuia si coplesiti acum doar de resturile lui degradate. Petean, din contra, e un indragostit jurat, convins ca „in iubire se afla izvoarele poeziei“ si facând din ea deopotriva o „religie“ si o „estetica“ (asa zice manifestul de pe coperta volumului „Poemele Anei“, Editura Limes, Cluj, 2007); face, de fapt, mai mult, caci dragostea, la Petean, e ontologie: „faptul ca esti face mai mult decât ratiunea/ imaginatia geniul ori paranoia cutaruia si cutaruia/ luate-mpreuna// esti deci sunt“ (madrigalul nr. 85). Cu doua pricini imnice de entuziasm atât de temeinice, nu-i de mirare ca Mircea Petean traieste in contratimp si contrast cu propria generatie. Pe când toti imbatrânesc, el intinereste; pe când toti bolesc, el exulta. Prea multa ingaduinta la facilitati si prea multa stradanie pentru efectele de verva orala pun insa in oarece primejdie traducerea poetica a acestor temeiuri. Lui Borbély cartea i-a trezit mare entuziasm; Luminitei Corneanu mai degraba dezamagire; sentimentul de lectura al Luminitei imi pare mult mai adecvat.
Autor: AL. CISTELECANApărut în nr. 285