Sub zodia stelei creatoare
O lume cu iz cenusiu razbate din metafora lui Mircea Petean, spalata parca de o ploaie „mocaneasca“, iritanta, lanceda, ce nu se mai sfarseste. Infasurata in foi ruginite de toamna ce si-a invesnicit gustul alcalin impregnat in pielea asteptarii, viata isi otraveste clipele cu neputinta eliberarii de lehamite. Ca intr-un cerc vicios traversezi alte si alte spatii si nici macar speranta evadarii nu limpezeste vreun orizont, mereu acelasi, mereu dusmanos.
Aceasta obsesie e uimitor sugerata de sintagma „Zi dupa zi“ ce constituie titlul volumului sau din 1993, expresie in care sintagma „dupa“ prelungeste angoasa.
Mircea Petean scrie povestea aventurii creatiei, a clipei de gratie si a identificarii uimite a vocii poetice, inconfundabile. Ca in miraculoasa initiere a varstei inocente, poetul traieste initierea in misterul poeziei, lansat in lupta cu ingerul sau – cuvantul –, precum soldatul pe campul de bataie. Infruntarea devine un act brav, jertfa este dintre cele mai crude, iar tinta vizeaza imposibilul: „Stau acolo – zic/ si simt respiratia fierbinte a cuiva/ forand in ceafa mea deci/ imi curat armele/ imi pregatesc uneltele/…/ zi dupa zi/ sapa in marginea marginii/ unde pasare nu s-a zarit/ sa isi dureze cuib“ („Zi dupa zi“).
Sub zodia stelei creatoare, poetul traverseaza „Intalniri“ esentiale sub aparenta faptului divers.
Sub bagheta magica a clipei de inspiratie, „visul cu ghiulul de aur“ e recuperat din zona banalului, intr-o noua realitate, aceea a sublimului: „nu ma las cucerit de urma unui pas/ mai mult decat de pasul insusi/…/ ci fac din casa mea o moara de vant/ in palatele careia isi limpezeste intentiile/ briza de munte“ („Intalnire“).
Viata este luata in piept, asumata abrupt cu adversitatile ei cu tot; doar ochii copilariei, larg deschisi, aduna cu nesat serafi si ignati, pe cand gandul tipa dupa certitudine. Fiecare fapt de viata agreseaza sensibilitatea, se cere prins in metafora, dar drumul creatiei se dovedeste dur, anevoios, invadat de adversitati si platit cu pretul singuratatii: „Si zici –/ sa bagi mana in maruntaie/ pana la cot/ sa scoti un pumn de plamani si ficati, mate insangerate/ la lumina zilei“ („Zi de iarna de altadata“).
Mircea Petean isi scrie „Autobiografia“ singulara: „Cand/ nici un cand labartatule/ mai labartat ca o delta/ Sub tine deasupra in jurul inauntrul tau/ pamant si ape/ pamant si ape/ … / iti repet Ioane veriscane/ singuratatea-i fruct oprit/ daca vrei sa faci imparatie din exil si exil din imparatie“ („Autobiografie“). Existenta e inregistrata ca intr-un carusel, o stare de uimire si deruta provoaca angoasa si disperarea dispersiei in incertitudine si dezordine: „vin/ trec/ te lovesc/ cu zapada/ cu vorbe nerostite/ cu vant/ dar/ dati in mine cu pamant/ strig“ („Seara de iarna“).
Sub aparenta implicare intr-o poezie a obiectelor se demonteaza mecanismul existential, fie ca se intuieste substanta ascetica in „ororile sangelui“ fie ca se demistifica imaginea calpa. Spiritul poetic, mereu viu, bagatelizeaza afisarea asa-zisei genialitati: „oamenii muncii venisera la odihna/ mancasera bausera si se plimbasera se culturalizasera admirand talentul si osardia poetilor locali/ in frunte cu inimosul director al casei de cultura“ („Reportaj“).
Dupa cum isi tradeaza intentiile, poetul isi inscrie poezia intr-o zona ironic-decadenta prin proiectia realitatii in tonuri sumbre ori prin cultivarea zeflemelei, prin desacralizarea visului in parodie: „taumaturgul cu gura cazuta/ girueteaza tinand in brate o blonda/ ca pe o colina placida“ („Iarna decadenta“).
Universul poetic este demarcat in poemul „Evantai“ unde, programatic poetul „cartografiaza“ spatii ostentativ poetice, dintr-un spirit anticonformist, intr-o voita agresare a poeticului consacrat: „cu riscul de a cadea in dizgratia ta/ cetitorule/ cu riscul de a cadea prada furiei tale sfinte/ adun de pe razoare si piscuri/ din vai si de pe marginea drumurilor aici si aiurea…/ … asadar/ o harca de cal – catifeaua buzei de sus neatinsa…“ („Evantai“).
O umezeala de toamna tarzie, de iarna maculata, ori o arsita colbuita uniformizeaza decorul, in spatele oricarei prezente, incat o stare de disconfort naste vocabule acuzatorii: „soarele este aidoma unui ou rau fiert/ uitat cam din mijlocul verii/ intr-un cuib de crengi si namol impietrit/…/ iar vantul umfla bronhiile bradului ale tariei/ carora – nu pot uita – candva am promis ca le voi tine/ deloc inutile discursuri sentimentale“ („Octombrie“).
O atitudine de condamnare ostentativa si un nonconformism caruia i se sacrifica cele mai intime trairi isi revendica statutul cu forta unui verdict: „lucrurile au capatat dreptul de a bate moneda proprie/ incoerenta lor dirijata provoaca delicii“ („Sfarsitul zilei“).
Batalia cea mare o da insa poetul in miezul cuvantului investit cu atributul absolut al salvarii din locul comun: „un stalp de inalta tensiune arde ca un rug/ in ploaie/ in memoria mea/ chiar atat de greu nu-i/ sa-ti imaginezi o flacara hranindu-se din neguri/ nu-i asa?“ („De vorba cu o ciupilica de piele“).
Angajarea in poezie provoaca nelinisti al caror fruct intampina obsesiv nevoia transarii realului in aliniamentele cuvantului: „poemul se cade a fi indelung elaborat/ bucurii nebunii tristeturi masurate cu sublerul“ sau: „viata e un dezghet alesule/ cucereste-te/ acesta-i domeniul“ („Anotimpuri“).
Ostentatia sfidarii convenientelor si temeritatea generarii poeziei ca dominanta a oricaror teritorii, fie chiar tehnice, creeaza problematica reperarii si autodefinirii inefabilului chiar si in tacere, ori in dinamica in sine: „poemul e miscare dinamica ritm legi/ … / poemul e o cutie cu nebanuite corzi/ pe care o nevazuta mana – mai acut mai grav – le ciupeste din cand in cand“ („Anotimpuri“).
Intr-o permanenta neliniste, in competitie cu realul prefigurat cosmic, cu sensibilitatea strunita la cantecul aspru al schelelor, in luciul strain al metalului, in spatiul pustiu al inchiderii intr-un univers construit, poetul constata dezolat unicitatea naturii infailibile: „nu-ti face griji – nici o metafora/ n-a schimbat soarta omenirii/ nu-ti face griji – cea mai buna simfonie/ tot vantul a compus-o“ („Sfarsitul zilei“).
Si totusi o responsabilitate a gestului taumaturgic oficiat in altarul verbului, pana la dezlegarea celei de-„A Treisprezecea taina“ tradeaza nelinistea existentialista a unei acute constiinte poetice: „in prealabil se curata cuvintele de reziduurile istoriei/ cu peria de sarma cu care freaca soferul bujiile“ („Sfarsitul zilei“).
Construita pe esafodajul supliciului noptilor „sapate-n orgolii/ pana la maduva“, poezia va tasni in „Lumina diminetii“ spre nemurirea lucrurilor: „sunt tot mai tare una cu propria umbra/… / un nod in cer se strange…/ ce arde dupa ce au murit toate zilele si toate noptile“ („In lumina diminetii“).
Poetul ocoleste sagetile lui „Amor“ si mai degraba se lasa invaluit de aromele crude ale salbaticiei dionisiace decantate cu pretul vietii si al mortii: „serile ti-au devenit familiare ca diminetile muntelui/ – fiinta solara ce esti –/ gavane goale in care pitesti colea langa bradet/ un ceas de lumina verde si de aer tamaiet/ …/ cuvintele aluneca o data cu gesturile noastre/ pe linia de demarcatie suinda/ coboranda/ in curand una/ cu mareea plamanilor spongiosi ai noptii“ („Una cu noaptea“) sau…: „de parca ai dori/ sa incorsetezi raul/ ai si putea/ …/ de parca daca ai dori/ sa mori/ ai si putea/ …/ iubita ii coase pleoapele/cu duiosie si/ cu dexteritate/ …/ il saruta pe gura/ el aluneca lin in negru lesin“ („Eros & Thanatos“).
Daca „Intalnirile“ poetului – precum se intituleaza o serie de poeme – inseamna pasi initiatici in ale Cuvantului, in ciclul „Poemele Anei“ el descopera fascinanta poezie a vietii, revelatia misterului divin prin bucuria iubirii maritale: „Dumnezeu/ eu/ si mersul istoriei/ in pelerinaj la maternitate“ (VI).
Precum o alta Ana a lui Manole, poetul isi zideste iubita in poezie, in versuri de taietura si profunzime baladesca, in cuvinte „independente indiferente indicibile inpenetrabile“ strunite pana la tacerea invesnicirii: „ce sa fac si cum sa dreg Ana/ sa creasca muschiul tacerii/ pe versantii acestui poem“ (VII, p. 113).
Convins de inzestrarea predestinarii – „Alegi pentru ca ai fost ales“ –, Mircea Petean aduce in metafora stralucirea eclatanta din miezul lucrurilor simple, al gesturilor firesti.
„Poetul ales de Cuvant“
Intr-o antrenare complexa a sferelor psihicului, „arta cuvantului“ se dovedeste a fi infinita in complexitatea ei, asa incat oricand in poezie se poate declara: „Maestrul n-a sosit inca“ (a se vedea vol. „Zi dupa zi“). De aici, pe masura ce poezia devine o cale de cunoastere prin mijlocirea metaforei, poetul se raporteaza dramatic la Cuvant, in incercarea de a-i descoperi valentele expresive, inepuizabile, ca si cum pe marginea creatiei prin cuvant s-ar reitera in fiecare moment actul nasterii limbajului verbal, moment demiurgic destinat omului, faptura facuta dupa „chipul si asemanarea…“. Perspectiva poetica a lui Mircea Petean se inscrie in viziunea actului creator eliberat de zbuciumul inaintarii prin tinuturi aride si primejdioase, poetul fiind constient ca evolueaza dupa iesirea din degringolada, dupa iesirea din labirint.
Prin volumul „Liniste redusa la tacere“, din 2011, el se plaseaza in conul de lumina al clipei de intelepciune, asumata cu pretul unei experiente revelatoare, sublimata acum in tacerea mai graitoare decat orice cuvant.
In aceasta noua si superioara ipostaza spiritul se identifica in esenta fiintarii prin mijlocirea clipei de revelatie.
Formula pe care o alege poetul ca sa comunice aceasta uimita intuitie poetica este haiku-ul, exemplar prin concizia si forta expresiei, proverbiale, vizavi de spiritul nipon.
Fericit sa se regaseasca in disponibilitatea receptarii, in linistea contemplarii strafulgerata in sublimitatea tacerii, poetul se considera „Ales“ sa descifreze paradoxul profunzimii in simplitate. „Alegi pentru ca ai fost ales“ (p. 7), expliciteaza el specificul creatiei sale: o poezie a vesniciei inscrisa in tacerea clipei, in ochiul iscodind bataia timpului, in mersul la pas. De altfel volumul se deschide cu „Insemnari despre haiku“, pe care poetul se simte dator sa le ofere cititorului ca pe un moment de atentionare, de initiere in specificul acestui mod de viziune artistica cu totul deosebit, in raport cu spiritul european.
Muzicalitatea interioara confera acestui text calitatea poematica din perspectiva careia Mircea Petean intreprinde o ingenioasa dezbatere lirica cu observatii, divagatii, meditatii si verdicte inspirate, apte de a surprinde formula lirica adoptata.
Daca in primul verset „definitia“ se vrea un verdict asupra specificului artei haiku-ului, prin care-si motiveaza si titlul volumului, in continuare asistam la o demonstratie. Catrenele desfasurate liber in ritmul si inflexiunea enunturilor lirico-demonstrative tulbura adesea prin noutatea si adancimea constatarii: „Definitie: haiku-ul este liniste redusa la tacere./ Linistea este mundana, tacerea-metafizica. Tacerea este primordiala, linistea – derivata…“ (p. 5).
Oricum, in concluzionarea acestor judecati, autorul redescopera un adevar fundamental, anume acela al devenirii conditiei creatoare a omului in chiar creativitatea naturii, ca factor integrat. Regasim in aceasta judecata mesajul nichitian privind spiritul creator, ca un nou si perpetuu moment al Genezei: „Atunci ma apropiu de lucruri si tac/ Iau cuvintele si le arunc in mare./ Suier luna si o prefac/ intr-o dragoste mare./“ („Emotie de toamna“).
Cateva versuri de natura aforistica tradeaza aplecarea poetului spre descifrarea esentelor, spre decantarea in verbul redus la simbolistica tacerii: „Efemer ca respiratia si fundamental ca aceasta“ (p. 6) haiku-ul ii pare poetului „mai putin o practica artistica, un joc –/ fie chiar superior – cat o practica spirituala“.
Gestul apropierii de acest gen de manifestare a spiritului prin tacere, cu sfintenie, are ceva din sacralitatea sacerdotala, ceva din clipa intalnirii cu misterul fiintial.
Intreg continutul volumului este o incercare reusita de trimitere la semnificatia artei ca o expresie a miracolului fiintei umane cu drepturi depline de a se exprima in „lumina de august“ a bucuriei poetului.
Acea liniste nascuta din pacea, din armonia primordiala, infinita precum timpul si spatiul incearca poetul sa o surprinda tocmai prin tacere, cu alte cuvinte, prin acceptare, definita prin repere ca: timpul, anotimpurile, fenomenele primordiale: ploile, zapezile ca in tehnica haiku-ului.
Poetul isi interfereaza pasii prin cotidian cu aceste experiente esentiale invesnicind clipa prin singularitatea gandului.
Grupate tematic haiku-urile inregistreaza lapidar si esential sensul aparent ascuns, dar atat de pregnant ca stralucirea diamantului in marea de nisip a faptului in sine.
Capitolele, in numar de opt, realizeaza un cadru natural firesc si totusi surprinzator, pentru prezenta omului, peregrin si parte din miracolul firii.
Astfel „Ploaia“ se poate insinua in constiinta omului, fie discret cu gratia unei flori, fie hotarat ca un verdict, fie esential ca o necesitate: „galbenele-n ploaie –/ scrie-le doar nu astepti/ sa se scuture;/ trei pini infratiti/ pe colina desarta – ploaia rupe tacerea“ (p. 24-25).
De asemenea, Zapada desemneaza uneori „ravagiile iernii“, alteori sugereaza sentimentul pustiului: „o avalansa/ a facut partie prin padure –/ tipat de corbi“ (pp. 38).
Cu o intuitie tulburatoare poetul surprinde efectul zapezii in dispozitia omului: Doamne ce molcom/ ninge – liniste/ redusa la tacere (p. 39); Culcus de iepure/ in zapada – calda/ urma trupului (p. 42).
Remarcabile, fulguratiile desprinse din diferite experiente simple de viata vizeaza receptivitatea omului la mesajele naturii care-i incorporeaza prezenta: „incolacit in jurul/ tufei de fragi/ sarpele nu doarme; sau: ca si celelalte/ obstacole frigul/ ma sporeste“ („Felurite“).
Spiritul meditativ al poetului descopera contrastele prezente in orice realitate careia ii evidentiaza misterul eternei deveniri yin-yan: „intre pietrele de langa tarm/ o pasare de mare – nici un val/ n-a doborat-o inca“ („Lumina de august“, p. 90).
In lumina si pacea caminului poetul descopera intelepciunea bucuriei vietii simple: „Daria viseaza in bratele mele –/ umbrele diminetii/ trupusoru-i infasoara“ (p. 98).
Tocmai revelatia simplitatii, profunzimii si unicitatii semnelor firesti, identificarea lor in drumul existentei inalta omul la intelepciune si acceptare prin „Linistea redusa la tacere“.
Universul paralel al poeziei in „Catedrala din auz. Poeme ligure“
Cu volumul „Catedrala din auz. Poeme ligure“, din 2012, Mircea Petean pare sa fi incheiat un pact cu sine, dincolo de „Calatorul si/in sinea sa“ din volumul „Lasa-mi, doamne zabava“, unde prea devreme si prea romantic declara ca „invatase a muri“, a se reda siesi.
Daca pe atunci, cu un aer flegmatic isi contempla propriile vise sortite prabusirii asemenea unui „obiect cosmic“ dezagregat in hau spre „O (zero) absolut“, acum devenirea poetica estompeaza teribilismul caderii in preaplinul intelepciunii.
Din universul descompus sub ochiul zborului de vultur poetul stie acum sa construiasca coltul lui de rai, acela al bucuriei imediate, universul cosmic ale carui miscare, zgomot, sunet se zidesc intr-o „Catedrala“ a intelepciunii. Intamplator sau nu, doua sunt coordonatele care deschid, strabat si prelungesc viziunea poetica a lui Mircea Petean: volumul „Lasa-mi, doamne, zabava“ se deschide cu poemul „Obiect cosmic“, unde motivele caderii si tacerii aduc perspectiva tragicului existentei „par un Icar derizoriu/ o cruce electrificata/… / ma prabusesc/ cad/ cad/ cad/ intr-un put fara fund numai vuiet/ timpul zboara cu viteza luminii spre zero absolut si restul e tacere“ (p. 16).
Aceasta imagine a omului surprins in spectacolul cosmic ipostaziaza in volumul „Catedrala din auz“ nucleul poetic a unei lumi recladita din „lumina prefacuta-n cioburi“, pe care poetul o intampina familiar cu saluturile „Neata“… „Seara buna“, cu impacarea celui care a inteles fericirea de aproape.
Desi, aparent, poemele acestui volum abordeaza prozaicul, cotidianul, in subsidiar se tese panza unei subtile meditatii asupra sensului cosmic din aventura umana.
O calatorie intr-un nou orizont e traita ca o noua cadere in timpul Istoric: „cad/ cad/ cad/ in abisul tacerii rostind neincetat rugaciunea inimii“ (p. 7).
Doar ca in aceasta noua experienta poetul paseste cu „recuzita unui arsenal“ de valori asumate cum ar fi „racoarea fierbinte a rostirii ce/ are fragezimea painii calde“, cu deprinderile de viata asezata ale „celor din neamul lui Pita Calda din Jucu Nobil“.
Mereu provocat de forta predestinarii, poetul respinge gustul fad al banalului si rapeste zeilor lumina si ambrozia in decantarea Cuvantului creator, in „frisonul rostirii dintai“. Iata-ne martorii unei alte Geneze conceputa si sublimata prin misterul tacerii intelepte!
O poezie a gesturilor primordiale consemneaza trecerea prin Cuvant de la miracolul rostirii, de la nevoia comunicarii, la Jubileul metaforei in patima scrisului si, in final, la gestul tacerii ca genune a rostirii: „un copil arunca pietre si asculta cu urechea ecoul din adancuri“ (p. 11).
Renascut in intelepciune, poetul, cand un „Andrei care se exprima magnific in toate codurile limbilor, inclusiv in limbajul surdo-mut“, cand un Nicanor „numai ochi si urechi“, traieste de fiecare data marea Intalnire cu momentul inspiratiei decantat in poezie.
Cu odaile mintii aerisite de la distanta autoexilarii in spatiul concret si ontic totodata al vechii Ligurii, poetul, candva un baietandru, „infasurat in muzici“, un tanar alaturi de o tanara „strans inlantuiti/ infasurati in zdrentele colorate ale cuvintelor/ sfasiate de vant“ (p. 21) s-a regasit in „aedul dac… infasurat in faldurile tacerii“.
Desi strain, spatiul noii aventuri provoaca in imaginatia poetului nevoia asocierii cu spatiul natal pierdut in memoria primului descalecat, invaluit in aer de pace si tacere. Peisajul italic iesit parca proaspat din valuri, incremenit in imagini picturale, impacat cu sine si cu universul, poarta, ca intr-o scriere misterioasa, semnele inceputurilor, tihna unei istorii civilizatoare.
Nu tot astfel apar in amintire tinuturile tarii natale, si intrebari dureroase inabusa verbul poetului despre vitregia destinului romanilor, abrutizati de nesansele civilizatiei: „ne asezam la coada/ in aeroportul din Bergamo/ inaintam impreuna cu cetele de romani/ usor de recunoscut dupa aerul lor umil“ (p. 35).
Aparenta detasare a poetului fata de realitatea ce se desfasoara sub pasii lui, imbraca forma unei taceri condamnate: „dar noi ne-am instalat umbrela/ …/ pregatindu-ne pentru ritualul cotidian –/ o plimbare pe plaja o baie in mare o baie de soare –/ ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat“ (p. 32).
Obsesia poeziei, a implinirii prin fiorii creatiei, renaste in starea de reverie impartasita cu goana valurilor izbite de tarm, incat poetul, ca un alt „Budha transilvan“, soarbe din murmurul marii si surasul soarelui misterul tacerii originare. Portretul artistului comprima milenii din incantatii arhaice, ca un alt Homer, al unei realitati difuze, dar totusi construind o Istorie. Traverseaza apoi desertul totalitarismului condamnabil, ca sa poposeasca in libertatea tihnita pentru care a optat de fapt, cu doua mii de ani in urma.
Intr-un exercitiu retrospectiv si introspectiv el urmareste hermeneutica poeziei romanesti intr-o nota nostalgic-comica si autoironica, pe care o exponentiaza astfel: „iar eu am recunoscut in el pe hermeneutul/ mitolog pe mitograful care vorbind odata despre/ Parcursul poeziei romane de la originile sale obscure/ la obscuritatea lui Mircea Petean s-a pierdut/ in hatisul padurii pe care comunistii o plantasera/ pe vaile si colinele secolului trecut.“
Sub genericul „Seara buna“ razbate tot mai mult tristetea curgerii timpului prin multimea semnelor sfarsitului. „Pin crescut direct din stanca“, poetul se simte acum amenintat de „flamura neagra“. Din spaimele incremenirii il salveaza „cocoasa ca o paine plina cu cerneala“, adica poezia.
Intelepciunea ii insoteste acum simturile concentrate in auz, singurul simt prin care discerne intre adevar si fals, intre arta ca expresie a sublimului si fata ei degradata in exercitii exhibitioniste.
O lume decazuta in instincte rastoarna valorile si se impodobeste grotesc cu zgomotoasele pretentii ale surogatului de arta.
Din aceasta renegare a artei prin vulgaritate si obscen, poetul, alias „Nicanor“, promite sa salveze poezia: „Nicanor, ultimul om/ expert in nostalgie/ refuza sa se predea reveriei paseiste“ (p. 57).
Ultimul ciclu, intitulat „Poemele Anei“, asa cum ne-a obisnuit Mircea Petean de-a lungul prodigioase sale cariere poetice, reitereaza puritatea, simplitatea si sensibilitatea, valori esentiale pentru marea poezie. Raportarea la mit – Ana-Manole – dimensioneaza suflul poetului-arheu, al poetului-Creator, constient si daruit destinului. „Catedrala din auz“ e inca o „Manastirea Argesului“ sufletesc a celui ce si-a descoperit in aburii painii, in graiul tacerii, „in cerneala din cocoasa“, talantii devenirii.
Salvatoare, poezia lui Micea Petean curge eliberata de orice prozodie, dezlegata de catusele oricarei ortografii, ca viata cu minusurile si plusurile ei, ca valurile cu stralucirile si umbrele fastuoase ale omului cosmic.
Autor: ANTONIA BODEAApărut în nr. 399