Când am primit vestea mortii lui Mircea Iorgulescu terminasem de putina vreme un articol de dictionar despre activitatea criticului. Il reproduc in continuare, socotindu-l mai nimerit decât un articol circumstantial. Desi Mircea Iorgulescu nu mai este, am lasat la prezent verbele care incercau sa il descrie, nu fara a simti o strângere de inima in fata unor cuvinte precum „actualitate“, „prezent“ si altele, ce trimiteau la arena pe care Mircea Iorgulescu a parasit-o pentru a intra in prezentul lung, dar fara viata, al istoriei literare. (m.i.)
Intre calitatile care individualizeaza critica lui Mircea Iorgulescu se disting pasiunea pentru politic, legatura strânsa dintre interesul pentru actualitate si istorie literara, fervoarea dialectica, mijloacele tinând de un jurnalism superior. Format nu la scoala criticii universitare, ci la aceea a publicisticii, criticul e conectat in mod spontan la actualitate si la foileton. Fara a fi un relativist, el aproximeaza critica mai putin prin fictiunea unui adevar estetic ce ar urma sa fie descoperit si mai mult prin „angajarea“ fata de epoca, adica fata de „un public concret, cu anume caracteristici schimbatoare in timp, care a evoluat si evolueaza continuu“.
Desi „critica este totdeauna situata in actualitate“, Mircea Iorgulescu nu ezita sa caute actualitatea in trecut. Bunaoara, mânat de interesul pentru fenomenul politicului, pune la cale campanii, purtate cu aceeasi usurinta in veacul al XIX-lea timpuriu al lui Dinicu Golescu sau târziu al lui Mircea Iorgulescu L. Caragiale si C. Dobrogeanu-Gherea ori in zorii socialisti ai secolului al XX-lea din care a iesit Panait Istrati, totul pentru a culege roadele in arena celei mai stricte actualitati. Destinatiile nu sunt alese la intâmplare. Golescu este citit in complementaritate cu Tudor Vladimirescu, autorul primei revolutii moderne din istoria româneasca; Caragiale este autorul politic prin excelenta, cel in raport cu care tot politicul autohton trece prin drama de a fi doar imitatio Caragialis; iar Gherea formeaza cu Istrati un cuplu caracterologic identificabil in panteonul comunismului autohton drept Parintele Fondator si Marele Schismatic.
Se observa miza politica a investigatiilor, relatia dintre tema textului critic, care cerceteaza originile intelectuale ale comunismului, si contextul comunist in care acest text apare. Subversivitatea implicita este transparenta, dat fiind monopolul Partidului Comunist in chestiuni tinând de propria-i istorie. Criticul nu uita de altfel sa aminteasca de faptul ca Gherea nu a fost editat intre 1948 si 1956, sa trimita sageti catre criticii partinici angajati pe frontul Istrati ori sa-l instrumenteze pe acelasi critic de la „Contemporanul“ impotriva taberei nationalist-protocroniste printr-un citat aparent nevinovat din parintele fondator: „scoala nationalista n-a produs decât lucruri sarbede, neartistice, deseori ridicule“.
Acestei strategii care, sub numele de „critica de implicare“, rejoaca partide din trecut pentru a da sah in prezent, punând toata miza pe rutinele si folosul actualitatii, i se poate gasi punctul nevralgic in „Eseu despre lumea lui Caragiale“ (1988; abia editia a doua, din 1994, va putea recupera titlul initial „Marea trancaneala“, respins de cenzura). Desi s-a impus de la inceput in bibliografia esentiala a lui Caragiale, ca antiteza la ipoteza lui Mihai Ralea privind caracterul idilic al lumii imaginate de parintele d-lui Goe, scrierea pare rezultatul unei operatiuni de simplificare extrema, al carei interes va fi stat indeosebi in plasarea de sopârle in lumea reala dinspre sfârsitul comunismului. Reducând literatura lui Caragiale la prostia si limbutia personajelor care o populeaza („Lumea lui Caragiale este o prostocratie, in sistemul careia prostia reala, autentica se confunda indiscernabil cu simularea prostiei“; „Ocupatia cea mai raspândita in lumea lui Caragiale e statul de vorba“), Mircea Iorgulescu ignora tocmai acea dominatie subtila a vocii lui Caragiale asupra vocii personajelor lui. Unde Caragiale scrie „Prudenta si amicitia au oprit pe d. Turtureanu sa nu-i dreseze cuvenitul proces-verbal pentru insulta adusa autoritatii in exercitiul functiunii, si poate ca tot i l-ar fi dresat, daca, asupra ultimelor cuvinte, d. Lefter n-ar fi iesit in fuga mare ca un nebun, strigând ca se duce sa reclame la Parchet“, criticul comenteaza: „Ca un nebun: iesirea domnului Lefter Popescu impotriva autoritatii este intr-adevar curat nebuneasca in lumea lui Caragiale, care de obicei stie foarte bine pâna unde ii este ingaduit sa ajunga cu vorba“. Astfel, orice urma de intentie a textului se pierde in favoarea intentiei interpretului, care urmareste de fapt sa releve doar autoritarismul politienesc din comunism, nu subtilitatile lui Caragiale.
Primele volume ale lui Mircea Iorgulescu pareau sa duca inspre acel Eldorado al criticului român care este istoria literara. „Rondul de noapte“ si „Al doilea rond“ (1976) isi asuma doar ca punct de plecare foiletonismul ce le furnizeaza materia, propunându-si sa-l depaseasca prin desenul sumarelor, care este acela al unor panorame ale literaturii de dupa „eliberare“. „Scriitori tineri contemporani“ (1978; Premiul Uniunii Scriitorilor) trece catre formatul fisei de dictionar, si el o etapa pregatitoare (cum a fost cazul si lui Marian Popa, autor unui dictionar si mai apoi al unei istorii). Cartea, „ghid critic“ cu „dublu caracter, evaluativ si de informare“, efectueaza o arhivare de etapa, distribuita pe genuri literare, a scriitorilor „nascuti de la 1936 incoace“, nedepasind 40 de ani in momentul intocmirii cuprinsului. O sectiune cuprinzând scriitori tineri (optzecistii Adina Keneres, Gheorghe Craciun, Cristian Teodorescu, Ioan Lacusta s.a.) va cuprinde si „Prezent“ (1985), ultima culegere de foiletoane de dinainte de a parasi România.
Dupa primele trei volume, interesul pentru o istorie a prezentului face treptat loc interesului, mai defocalizat, pentru istoria literara din perspectiva prezentului. Culegeri de foiletoane in buna parte, „Firescul ca exceptie“ (1979), „Critica si angajare“ (1981), „Ceara si sigiliul“ (1982; Premiul Academiei Române) si „Prezent“ contin dense incursiuni problematizante in domeniul clasicilor, de la Titu Maiorescu, N. Iorga sau G. Ibraileanu pâna la Camil Petrescu. In „Firescul ca exceptie“ se afla si studiile despre Dinicu Golescu si Gherea. Biografiei primului, cu material de roman, i se organizeaza festivitatea unei naratiuni spectaculoase, deschise prin revolutia lui Tudor Vladimirescu. In partea de lectura critica a operei, Mircea Iorgulescu argumenteaza teoria (formulata in trecut si de Ion Pillat) dupa care „Insemnare a calatoriei mele“ e mai mult o fictiune, o scriere cu cheie si cu „sopârle“, prin care boierul luminat urmarea cu program reformarea tarii lui si mai putin transcrierea genuina a impresiilor turistice traite de un neo-huron. Eseul despre Gherea urmareste dubla reabilitare a acestuia: in fata partidei estetice, pro-Maiorescu, si in fata partidei oficiale, care fie il tinuse la popreala, fie il ignorase. Se reconstituie un portret al unui Gherea „reformator“ si „innoitor“ si intemeietor la noi, de facto, al criticii moderne.
„Spre alt Istrati“ (1986), reluat si augmentat in „Celalalt Istrati“ (2004), e nu atât un eseu biografic, desi revelatiile documentare nu lipsesc, cât un eseu despre biografia braileanului: adevaratul roman este aici problematizarea pe marginea vietii lui Panait Istrati.
In general, perspectiva lui Mircea Iorgulescu este aceea a istoricului literar bine familiarizat cu diversele contexte istorice. Ii displac excesele interpretative, voiajele in transcendenta textelor, preferând sa extraga, dintr-un set de fapte, documente, scrieri minimul interpretativ si maximul in problematizare. El preia, intr-un loc, comparatia facuta de E. Lovinescu intre critic si cosar: „Criticul, ca si cosarul: câti dintre noi acceptam umilitatea unei asemenea comparatii, fie ea si facuta in numele artei, al talentului, al constiintei profesionale?!“ Valorile in care crede tin de un canonic echilibrat, fara excentricitati, de miza pe o traditie solida si nestridenta. Foiletonistul e suspicios fata de metode, banuindu-le ca l-ar dezimplica pe critic. Strategia pe baza careia isi construieste textele este una de tip detectivistic; la fel ca in prozele cu detectivi (insi care cauta sa identifice adevarul cel mai verosimil dintr-un set de fapte incâlcite sau neclare), recurge, cu o impecabila arta a scenariului, la simplificarea succesiva, prin rationamente cât mai plauzibile, intemeiate pe fapte indiscutabile, a pozitiei pieselor pe tabla de sah a „cazului“. Alte trasaturi sunt stilul taios si fluent, amintind pe alocuri de retorismul sacadat al lui B. P. Hasdeu din „Ioan Voda cel Cumplit“, verva polemica impotriva imposturilor si a extremismelor intelectuale, impotriva prostiei – o marota a criticului, ca si la Alexandru Paleologu – si a oportunismului, informatia meticuloasa si gustul de cele mai multe ori riguros.
In conditiile mutatiilor de paradigma post-1989, Mircea Iorgulescu, ramânând acelasi, ar fi fost un critic mai bine pregatit decât multi altii sa faca fata schimbarilor – abandonarea coconului estetic, deschidere a criticii catre fenomenul politic si catre public. In schimb, a practicat specii ale jurnalismului precum foiletonul politic sau general cultural, antologat partial in „Postalionul cu boi“ (2010), ori precum interviul radiofonic („Convorbiri la sfârsit de secol“, 2006). Intre noiembrie 2001si februarie 2004 a reluat totusi cronica literara, in revista „22“, redevenind unul dintre cei mai acuti critici ai actualitatii. O „selectie tematica“ a activitatii de aici a fost facuta in volumul „Tangentiale“, grupând cronici la carti despre figuri centrale ale culturii române (M. Eminescu, G. Calinescu, Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian), precum si recenzii la volume de Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Gabriel Dimisianu, Augustin Buzura, Florin Manolescu, Sanda Cordos etc. Este vorba despre carti a caror miza traverseaza atât culturalul, cât si contextele mai largi, socio-politice, trecute sau prezente, in care acesta exista: antisemitismele (reale sau imaginare) din România interbelica si contemporana, optiunea pentru extrema dreapta din tineretea lui Mircea Eliade si Emil Cioran, legitimitatea interpretarii operei literare a lui Mircea Eliade in cheie legionara, politizarea operei lui Ionesco, simetrizarea primilor ani de literatura sovietica cu inceputurile literaturii realist socialiste in România, exilul românesc, „complexele“ literaturii române. Principiul in numele caruia vorbeste Mircea Iorgulescu este acela al adevarului. In amplul text despre cartea produsa de Alexandra Laignel-Lavastine („Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme“, Paris, 2002), principalul accent critic este pus pe neonestitatea intelectuala a constructiei, pe masluirea surselor documentare – prin scoatere din context, interpretare tendentioasa etc. – in vederea unei finalitati scontate de la bun inceput („deconspirarea“ pe baza de dosar trucat): un adevarat discurs despre metoda si etica actului critic.
Mircea IORGULESCU (23.VIII,1943, catunul Scheau, comuna Valea Calugareasca, jud. Prahova), critic si istoric literar, a fost fiul Zoei (n. Stavri) si al lui Nicolae Iorgulescu, podgoreni. Urmeaza liceul din Urlati, absolvit in 1961, si Facultatea de Limba si Literatura Româna a Universitatii din Bucuresti (1961-1966). Mai intâi redactor la „Munca“ (1968-1970), pentru o lunga perioada de timp va lucra in redactia de la „România literara“ (1971-1989). Din 1989 se stabileste in Franta, devenind colaborator (1989-1992), redactor (1992-1995) si director adjunct al serviciului in limba româna (1996-1999) la postul de radio Europa Libera (1989-1999) si colaborând la Radio France Internationale (1989-1992, 1995, 2000-2008). Debuteaza in 1966 la „Revista noua“ din Ploiesti. A mai scris la „Luceafarul“, „Ramuri“, „Arges„, „Convorbiri literare“ „România literara“, „Astra“, „Ateneu“, „Cronica“, „Tribuna“, „Tomis“, „România libera“, „Dilema“, „22“, „Vatra“, „Cultura“, „Jurnalul National“ s.a.
SCRIERI: „Rondul de noapte“, Bucuresti, 1974; „Al doilea rond“, Bucuresti, 1976; „Scriitori tineri contemporani“, Bucuresti, 1978; „Firescul ca exceptie“, Bucuresti, 1979; „Critica si angajare“, Bucuresti, 1981; „Ceara si sigiliul“, Bucuresti, 1982; „Prezent“, Bucuresti, 1985; „Spre alt Istrati“, Bucuresti, 1986; „Eseu despre lumea lui Caragiale“, Bucuresti, 1988; ed. 2 („Marea trancaneala. Eseu despre lumea lui Caragiale“), Bucuresti, 1994; „Celalalt Istrati“, Iasi, 2004; „Tangentiale“, Bucuresti, 2004; „Convorbiri la sfârsit de secol“, Bucuresti, 2006; „Postalionul cu boi“, Ploiesti, 2010. Antologii: „C. Dobrogeanu-Gherea interpretat de…“, pref. edit., Bucuresti, 1975; „Arhipelag. Proza scurta contemporana“, pref. edit., Bucuresti, 1981. Editii: C. Dobrogeanu-Gherea, „Asupra criticei“, postfata edit., Bucuresti, 1973; Dinicu Golescu, „Insemnare a calatoriii mele“, postfata edit., Bucuresti, 1977; Panait Istrati, „Mediterana“, pref. edit. Bucuresti, 2001; Florin Mugur, „Scrisori de la capatul zilelor“, pref. edit., Bucuresti, 2002. Traduceri: Panait Istrati, „Rasarit de soare“, in Panait Istrati, „Mediterana“, Bucuresti, 2001