Nefericit tradus în limba româna prin „Elita gangsterilor“, „Gangster Squad“ e copilul nedorit al unor parinti de vârste diferite si cu caractere incompatibile: genul cinematografic noir si jocurile video shoot’em up.
Atât debutul, cât si finalul reiau o structura clasica, devenita celebra odata cu „Game of Death“, filmul bricolat de Robert Clouse si lansat la cinci ani de la moartea lui Bruce Lee. La finalul calatoriei sale, protagonistul nu mai are alta cale decât sa înfrunte personajul negativ. Lupta dintre cei doi are loc pe teritoriul celui din urma, pe care eroul si-l apropriaza treptat, încapere cu încapere si etaj cu etaj; altfel spus, Lee bumbaceste pe absolut toata lumea din cladire, de la parter în sus, pâna când ajunge la seful cel mare. Desi acesta se dovedeste cel mai redutabil adversar al sau si în ciuda faptului ca e deja epuizat, Billy-Lo (Lee) îl înfrânge si pe acesta în lupta dreapta.
În jocurile video, acest personaj negativ este denumit boss, ceea ce înseamna ca poate fi eliminat doar la finalul nivelului sau al jocului, ca dispune de o forta superioara si ca e mai greu de ucis decât acolitii sai.
Într-una din primele secvente ale lui „Gangster Squad“, John O’Mara (Josh Brolin), care îl lasa pe Edmund Burke sa vorbeasca, dar de batut, în stilul mixed martial arts, se ocupa el, aresteaza un boss mai mic (cum s-ar spune, boss-ul de nivel), urmând pas cu pas schema detaliata anterior: pentru a ajunge la el, trebuie sa-i ologeasca pe toti locotenentii lui. La final, victima îi cade boss-ul cel mare, Mickey Cohen (Sean Penn). Daca de primul boss trece fara probleme, cel de-al al doilea îl umple de taieturi si vânatai, scena fiind filmata si ea ca într-un joc video: ralantiurile sunt urmate de cadre filmate sau redate la viteza normala, cu corpuri care cad, obiecte care se sparg, ca în genericul lui „Zombieland“ al aceluiasi Ruben Fleischer, si gloante care tâsnesc. Arta, ce mai!
Ca „Gangster Squad“ are toate datele unui film lansat direct pe DVD, si doar starurile din distributie si bugetul de 60 de milioane de dolari îl fac sa nu aiba aceasta soarta, mai treaca-mearga. Frapanta e ingenuitatea lui Ruben Fleischer, care îl filmeaza pe Jerry (Ryan Gosling) intrând într-un local de noapte ca si cum steadicam-ul care îl urmareste pe Ray Liotta prin maruntaiele barului Copacabana în „Goodfellas“ n-ar fi existat niciodata, si care pare ca-si închipuie ca, daca filmeaza si el un cadavru plutind într-o piscina, face un film mai bun decât „Sunset Boulevard“. Pentru simplul motiv ca sângele este rosu si filmul lui e color.
Gloante oarbe: „Seven Psychopats“
Chiar si înainte de a fi vizionat, cel mai recent film al regizorului irlandez Martin McDonagh intriga. De vina sunt traducatorii români ai filmului, care au considerat ca titlul pierde în mister, dar câstiga puncte ca zoomance daca devine „Sapte psihopati si un câine“. Se prea poate ca iubitorii de animale din România sa fi fost mai greu de adus în salile de cinema cu niste psihopati si atât; oricum, tot e bine, ar fi putut sa-i zica „Sapte psihopati, un câine si un iepure“, sau „Sapte psihopati si foarte multi câini, dintre care doar unul e shih tzu“: „D-ul e tacut“ din sloganul lui „Django Unchained“ a ridicat stacheta atât de sus, încât e greu sa te mai mire ceva.
Oricum, ce s-a scris despre ultimul film al lui Tarantino e valabil si pentru „Psihopatii“ lui McDonagh: ambele se revendica de la un cinema referential si autoreflexiv în cel mai înalt grad. Pe unul dintre psihopati îl cheama Billy Bickle, cu monologul în oglinda de rigoare; unul dintre oamenii lui Charlie (Woody Harrelson) nu pare foarte încântat când Hans (Christopher Walken) da semne ca ar pricepe engleza cu dificultate, raspunzându-i cu „What?!“ la amenintari; asasinii platiti din scena de început flecaresc despre „Nasul“, în timp ce Marty (Colin Farrell) si Billy (Sam Rockwell) au una din primele lor discutii într-o sala de cinema, la un film cu Kitano.
Citatele dau sarea si piperul filmului, permanenta privire în oglinda îl strica. Luptând mai mult cu sticla decât cu tastatura, Marty lucreaza la un scenariu care se scrie sub ochii nostri. McDonagh se descurca de minune cu ambele texte (al filmului sau, respectiv al filmului în film) cam pâna pe la jumatate, când ghemul i se încurca. Din acel punct încolo, daca pe ecran ar aparea subtitlul „Acesta este un film atât de destept, încât se ia singur peste picior“, nu cred ca prea multor spectatori li s-ar parea nefiresc; asa se face ca lui Charlie i se blocheaza arma în mijlocul înfruntarii finale, dar McDonagh ramâne fara munitie cu mult timp înainte.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 409