O afacere urâta din piata muncii intelectuale, despre care aflu de la un post de televiziune, îmi releva nesuferita actualitate a unui articol scris în urma cu aproape douazeci de ani. Invitatul emisiunii de duminica, 3 martie, 2013 a fost acad. Eugen Simion, iar tema discutiei era întâmpinarea bizara, chiar amenintatoare a initiativei sale de a publica doua volume din scrierile lui Emil Cioran (editie îngrijita de eminentul Marin Diaconu). În loc de o cronica elogioasa, un asemenea eveniment editorial e întâmpinat, daca am înteles bine, cu o plângere facuta în numele dreptului de proprietate asupra a tot ceea ce se publica din mostenirea filozofului Emil Cioran. Autorul acestui fel de întâmpinare „strigatoare la cer“ este editura dlui Gabriel Liiceanu. N-o face prima oara si, s-ar zice, d-sa e un „recidivist“ al nemultumirii: înca de pe la mijlocul anilor ’90 era profund nemultumit ca anumiti „pirati“ publicau fara stirea si aprobarea sa din scrierile unor Lucian Blaga, Martin Heidegger si Emil Cioran. Intrigat de situatie, am publicat atunci articolul „Dl Liiceanu pune politia pe hotii de Cioran“ („Adevarul literar si artistic“, 9 nov., 1996), articol care, din pacate, constat ca-si pastreaza si dupa aproape douazeci de ani întreaga lui nesuferita actualitate. Iata textul:
Dl Liiceanu pune politia pe hotii de Cioran
În România sporeste într-un ritm vertiginos volumul justitiarilor pe cap de locuitor. N-am cum sa-i numar pe toti, ei sunt multi ca frunza si ca iarba. Exista si lideri ai acestei meserii atât de raspândite în populatia noastra trezita la viata de miscarea din ’89. Unul chiar s-a autointitulat „justitiar national“, si-a adjudecat istoria (!) si se face ca o apara, ca Tepes, de pângaritori si corupti. Altul, care ar fi compus când era la gradinita un fel de oda pentru frumoasele tancuri rusesti, a simtit nevoia sa se rascumpere si, ca justitiar al literelor, nu mai oboseste denuntând potlogariile unor mari scriitori. Cotrobaind prin biografia lor, acest justitiar îl contrazice, pas cu pas, pe Tudor Arghezi care credea, naivul!, ca nu poti fi înger în literatura si porc în viata: ba se poate!, zice justitiarul nostru, parafrazând o celebra vorba a lui Teodor Mazilu. Un justitiar este si dl Gabriel Liiceanu. Ca justitiar în domeniul moralei, a scris „Apel catre lichele“, în care roaga lichelele sa se retraga si sa „taca“ macar câtiva ani. Multi nu au tacut, dar nici cei care, putini, s-au conformat „Apelului“ n-au ramas mai putin lichele. Ca justitiar în domeniul igienei publice, dl Liiceanu a scris tot atât de celebrul pamflet despre gunoaie, care, desi în alta nota stilistica, rivalizeaza cu paginile lui Eugen Barbu despre gunoaiele din Cutarida. În fine, spre cinstea sa, dl Liiceanu face figura de justitiar si în domeniul cultural. Între altele, domnia sa apara posteritatea operei lui Lucian Blaga sa nu cada pe mâini dubioase, nedemne de înaltimea acestui scriitor si filozof.
Am salutat, cu respectul cuvenit, acest gest al sau, cu atât mai mult, cu cât mi s-a parut ca era pe cale sa devina victima unei „cabale“, a unui „desant“ provocat nu de o mare cauza, ci de interese meschine, invidii refulate si polite neplatite. O parte din autorii acelui „desant“, naivi, nici nu stiau despre ce e vorba, dar îl acuzau pe dl Liiceanu de „dictatura culturala“ si instituirea unui fel de „embargo“ discretionar asupra operei lui Lucian Blaga. Mai nou, distinsul nostru justitiar, filozof si editor, a pornit la o crâncena vânatoare de „pirati“, punând politia pe urma unor confrati care cuteaza sa publice fragmente din operele autorilor a caror „licenta exclusiva“ o detine directorul „Humanitas“-ului din Bucuresti. Un caz de „piraterie“ ar fi publicarea de catre prestigioasa revista „Jurnalul literar“ a primei parti din „Fiinta si timp“ de Martin Heidegger (traducere la care pritoceste, de un bun numar de ani, dl Liiceanu însusi). Alt caz se refera la Emil Cioran, atacat nu de unul, ci de doi „pirati“ de litere: la Cluj, de poeta Marta Petreu si revista sa „Apostrof“, care a îndraznit sa publice un set de scrisori cioraniene din tinerete, la Bucuresti, de „indisciplinatul“ cercetator si istoric literar Nicolae Florescu. Acesta, pe baza unei expertize de specialitate, l-a identificat pe autorul „Silogismelor amaraciunii“ în spatele initialelor Z.P. cu care, în noiembrie 1948, publica, în „Luceafarul“ de la Paris (revista scriitorilor români din exil) un text intitulat, tinereste, „Razne“ (de la: „a o lua razna“!). Text nerevendicat sau, pur si simplu, uitat de autor. Dl Liiceanu considera descoperirea si publicarea acestui text necunoscut al lui Emil Cioran un „act de piraterie“ si, într-o „Plângere penala“, roaga Inspectoratul General al Politiei „sa începeti urmarirea penala împotriva revistei «Jurnalul literar». Temei legal Codul Penal si Decretul 321/1956, art. 40“. Totodata, solicita ca un numar de exemplare sa fie „retrase“ (topite?!) si o „nota de scuze“ sa se publice în marile cotidiane. La rândul sau, „pârâtul“, istoricul literar Nicolae Florescu, se apara cum poate în ancheta efectuata de politie, declarând: „Nu am nici acum cunostinta ca dl Liiceanu detine drepturi de exclusivitate si asupra a ceea ce Cioran NU a semnat si i se restituie si i se va restitui de cercetarea stiintifica pâna la sfârsitul veacurilor“. Nu e treaba noastra sa intervenim în acest conflict, cu atât mai putin sa oprim Politia si Justitia sa-i faca dreptate directorului editurii „Humanitas“ în chestia abominabilului „act de piraterie“ pus în sarcina cercetatorului Nicolae Florescu, istoric care a îndraznit sa identifice, recupereze si sa publice, fara avizul dlui Liiceanu, un text necunoscut al lui Emil Cioran.
Ca legalist convins, nu pot decât sa condamn cu hotarâre acest „act de piraterie“. Urât lucru din partea „inculpatului“: mai bine-l lasa pe Cioran neidentificat, sa zaca pe veci sub semnatura necunoscutului Z.P. Asa, aducându-l la lumina, a comis un „act de piraterie“. Cine va mai fi prins de aici înainte ca descopera texte necunoscute ale unor Emil Cioran, Mircea Eliade si chiar Lucian Blaga, va trebui bagat la puscarie si pus în camasa de forta. Sau, mai bine, sa i se taie mâna. Si sa i se scoata averea la mezat. Asa e legal, asa trebuie, în fine, sa se întâmple într-o tara în care exista atâta coruptie fara picior de corupti si unde intelectualii justitiari se pârasc la Politie, dându-si în cap cu Codul Penal si art.40 din Decretul 321 din 1956…
P.S. Întâmpinarea celor doua recente volume din scrierile lui Emil Cioran despre care aminteam în nota introductiva este cel putin bizara. În emisiunea respectiva, sotia lui Aurel Cioran, fratele filozofului, îi contesta dlui Liiceanu dreptul de proprietate. Nu stiu cum stau lucrurile, dar aceasta urâta întâmplare cu privire la felul cum este primit un asemenea important eveniment editorial merita atentie. Cu atât mai mult cu cât dl Eugen Simion, initiatorul evenimentului, nu este la prima patanie de acest fel: a mai „patit-o“ si cu publicarea „Caietelor manuscrise ale lui Eminescu“ atunci când, în loc sa primeasca felicitari s-a ales cu injurii. Inclusiv din partea unei distinse eminescoloage care-l „traduce“ pe Eminescu pe întelesul copiilor. Cum sa ne explicam acest fenomen descumpanitor si ce sa întelegem din aceasta neputinta veche si scandaloasa de a surclasa antipatii pernicioase si rivalitati absurde când ne aflam în fata unor veritabile evenimente culturale? Înteleg si aud prea bine fosnetul efectelor secundare ale concurentei – prefer competitia! – de tip capitalist a carei vitalitate feroce îsi propaga undele seismice si pe piata muncii intelectuale. Nu însa într-atâta, încât, în chip sistematic, aceasta concurenta sa desfigureze si sa denigreze actul cultural valoros, demn de o cultura majora, emancipata si, vezi bine, „europeana“. Dar în asemenea cazuri – prea dese ca sa fie doar „cazuri“ – Europa e din ce în ce mai departe, ca Mecca de emirul lui Macedonski. N-avem încotro, trebuie sa admitem cu resemnare ca explicatia, una veche în fond dar în forme noi, consta în ceea ce remarca Solomon Marcus într-o interventie publica recenta reprodusa de o revista: „S-au lansat cu mare fast, în urma cu mai multi ani, Caietele manuscrise ale lui Eminescu, prezentate ca un eveniment de însemnatate nationala.
Dar deocamdata impactul acestui eveniment este derizoriu, revistele de cultura nu prea i-au acordat atentie, iar exegeza eminesciana nu prea da impresia ca are nevoie de Caietele respective. Nu cumva cultura româneasca nu este înca pregatita sa le valorifice? A se vedea contrastul cu publicarea, mai de mult, în Franta, a Caietelor facsimilate ale lui Paul Valéry, cu un impact cultural imens“ („Convorbiri literare“, nr.1, 2013) Cu marea lui simplitate si imensa întelepciune, dl Solomon Marcus pune degetul pe o rana veche: traditionala neispravire tinereasca a culturii române o surprinde mereu nepregatita sa primeasca asa cum se cuvine darurile, marile acte culturale de care, din când în când, suntem în stare! Caietele lui Eminescu mai au de asteptat pâna când exegeza eminesciana sa prinda de veste ca aceste „maculatoare“, cum le-a zis cineva, alcatuiesc un tezaur de un meritat impact national. Însa „impactul“ a constat, momentan, ca si în cazul lui Cioran, dintr-o plângere la politie cu somatia de a se începe urmarirea penala împotriva „faptasului“… Apasând si mai tare pe „rana“ din trupul fraged al culturii române, Solomon Marcus merge mai departe si mai da un exemplu elocvent pentru felul necopt în care mediul specific recepteaza marile initiative culturale de interes national: „Sunt zece ani de când o echipa condusa de profesorul Dumitru Irimia de la Universitatea din Iasi, a publicat «Dictionarul limbajului poetic eminescian. Concordantele poeziilor antume» (Ed. Axa, Botosani, 2012). O opera de câteva mii de pagini, care face radiografia poeziilor antume eminesciene, dându-ne posibilitatea de a stabili legatura dintre aspectele locale si cele globale. Toate marile culturi au elaborat astfel de lucrari pentru scriitorii lor de seama. Dar la noi, exegeza eminesciana da impresia ca acest Dictionar a venit prea devreme, surprinzând-o nepregatita de a-l valorifica“. La noi, exegeza eminesciana alearga de câteva zeci de ani sa descopere, printr-o ancheta politista, „complotul“ contra lui Eminescu pus la cale de Titu Maiorescu si continuat de urmasii lui, acoliti denigratori precum G. Calinescu, E. Lovinescu si Iorga Nicolae (care, dupa un „eminescolog“, nici nu-i român). Cum vedem, „plângerile la politie“ pricinuite de mari acte culturale ce-i au în centru pe alde Eminescu, Blaga ori Cioran se constituie într-un sector din ce în ce mai consistent al „eminescologiei“ si, în genere, al valorificarii stiintifice a mostenirii noastre culturale. Marul abia pârguit al culturii românesti cade la pamânt strapuns mortal de viermele „politist“ introdus ca un virus strain si stricacios în puritatea autohtona a miezului sau. Otravit, „marul“ discordiei nu mai ajunge la maturitate si cade mort din pom înainte sa se coaca. Cum si cui sa mai dai la export un mar „stricat“?!