La RCR Editorial, a aparut într-o editie critica realizata de Iordan Datcu „Marturisirile literare“ initiate si coordonate de D. Caracostea, în anii 1932-1933, la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Reputatul etnolog si istoric literar a mai publicat sub acelasi titlu, în 1971, la Editura Minerva, o editie, aceea însa amputata grav de cenzura vremii, care scosese complet din sumarul volumului confesiunile lui D. Nanu si Nichifor Crainic, iar în textele multora dintre ceilalti „marturisitori“, mai ales în cel al lui Ion Agârbiceanu, operase taieri ce le afectau logica sau le deturnau sensul. Ceea ce, din pacate, se înscria în linia „destinului ingrat“, cum constata Iordan Datcu, al marturisirilor organizate de criticul si profesorul bucurestean preocupat de studiul genezei operei literare (critica genetica) si tintind chiar o estetica a creativitatii, proiect, în treacat fie zis, pe cât de ambitios, pe atât de iluzoriu. În nota la editia critica, Iordan Datcu publica lista celor cenzurati în 1971: D. Caracostea („Câteva lamuriri“), Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu, Ion Pillat, Cincinat Pavelescu, Jean Bart si Gala Galaction. Textele apar acum în volum integral. În plus, sunt incluse confesiunile lui Cezar Petrescu, acestea fiind descoperite mai târziu la Sectia de manuscrise a Bibliotecii Academiei. Regretabil si, desigur, pagubitor este faptul ca mapa cu textele invitatilor lui Caracostea, predata la Academie, s-a pierdut, încât cele ale lui Mihail Sadoveanu, George Bacovia si Ion Barbu, daca ele vor fi existat în acea mapa, nu au mai fost de gasit. Ion Barbu nu lipseste din actuala editie, el figurând însa cu niste sumare „Note pentru o marturisire literara“ fara o relevanta deosebita. Cum era si firesc, editorul a renuntat la capitolele din „Anii de ucenicie“ de Mihail Sadoveanu, incluse în volumul de acum 42 de ani. A renuntat si la paginile Agathei Grigorescu-Bacovia privind marturisirile lui Bacovia care s-ar fi pierdut. Agatha figureaza totusi într-o anexa din editia de fata, dar numai ca… destinatara, alaturi de sotul sau, a scrisorii lui Caracostea prin care acesta îsi exprima „deosebita bucurie“ ca Bacovia urma sa vorbeasca în Seminarul de Literatura moderna în ziua de 16 februarie 1933 si sugera cu grija reperele ce ar fi fost de dorit sa le aiba în vedere în confesiunea sa cel care, asa cum s-a putut vedea si din comentariul nostru de saptamâna trecuta, pentru multi contemporani ai sai, era nu doar „adormit pe carti într-o provincie pustie“, ci, pur si simplu, mort… Amplul chestionar adresat lui Bratescu-Voinesti din aceeasi anexa este cât se poate de concludent privind menirea marturisirilor si obiectivul pe care si-l fixase organizatorul lor. Au mai raspuns invitatiei si chestionarului profesorului Caracostea, alaturi de cei deja amintiti (în ordinea din volum): Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Cincinat Pavelescu, N. Davidescu, Jean Bart. Lesne de observat e ca, valoric, ei sunt diferiti. În timp, unii au iesit, în masura în care s-au aflat vreodata, din canon, fie si în sensul mai larg al termenului. Dar e aproape de prisos a mai sublinia însemnatatea marturisirilor lor. Mai ales ca în ele sunt numeroase referiri si la alti scriitori si fapte din viata literara a epocii.
Provocate cu stiinta, cu metoda, de D. Caracostea, cele mai multe publicate apoi de el în „Revista Fundatiilor Regale“, pe care a si condus-o, marturisirile au intrat în ceea ce-as numi fondul principal de valori documentare, si nu numai, al istoriei literare. Ele s-au dovedit a fi de un „interes major“, marcând, cum apreciaza pe buna dreptate editorul în Introducere, „un moment în istoria noastra literara, constituindu-se ca piese de referinta, ca bibliografie critica de prima importanta în cunoasterea vietii si a operei scriitorilor care s-au confesat“. Adeseori posteritatea valideaza ceva ce autorul – creator într-un domeniu sau altul – sa nu fi considerat ca s-ar afla printre cele mai însemnate fapte/opere ale sale. Dupa cum, se stie, exista si situatia inversa. Exemplul lui Liviu Rebreanu este printre cele mai frapante. Autorul lui „Ion“ si al „Padurii spânzuratilor“ marturiseste ca, din tot ce a scris, cel mai drag îi este romanul „Adam si Eva“. În acest roman – crede romancierul – „e mai multa speranta daca nu chiar o mângâiere“. El ar revela faptul ca „viata omului e deasupra începutului si sfârsitului pamântesc“. În fine, pentru Rebreanu „Adam si Eva“ este „cartea iluziilor eterne…“. Schimbând ce-i de schimbat si pastrând proportiile, ne-am putea întreba daca D. Caracostea a întrevazut ca o „actiune de modest seminar“, cu vorbele lui Mircea Zaciu, va genera „documente de prim ordin“, cum constata acelasi critic. Ceea ce e sigur este ca profesorul bucurestean era convins ca marturisirile scriitorilor în fata unei audiente de tineri studiosi se vor dovedi extrem de importante. Istoria literara le-a validat ca fiind „de prim ordin“. Sunt astfel si pentru ca – apreciaza Iordan Datcu – ele „contureaza plenar o epoca, surprinsa în ceea ce a avut semnificativ, particular, cu ideile ei estetice dominante, cu aspiratiile, veleitatile, meditatiile si framântarile ei… dramatice, cu alte cuvinte, o lume literara surprinsa caleidoscopic“. O lume, as adauga, care nu e numai cea a timpului marturisirii, ci si a unui timp trecut, trait, întrucât cei ce se rostesc sunt scriitori nascuti, chiar formati, în secolul al XIX-lea si afirmati pe deplin în primele decenii ale celui urmator; câtiva, precum Arghezi, Rebreanu, Goga, erau deja la începutul anilor ’30 clasici în viata ai literaturii române.
Fara a face clasamente, cel mai tulburator discurs confesiv (în acest caz, cuvântul discurs e cum nu se poate mai potrivit, fiind vorba de o elocinta electrizanta) e cel al lui Octavian Goga. Cel mai nonconformist, dar si mai inadecvat cadrului conceput de amfitrion este textul polemic „Dintr-un foisor“ al lui Tudor Arghezi, care, ca si „marturisirea“ lui D. Nanu, nu a fost prezentat în Seminarul de Literatura moderna. Publicat la începutul anilor ’40 în „Revista Fundatiilor Regale“, a primit o replica, altminteri nu foarte convingatoare, a lui Caracostea tot în RFR, sub titlul „Contrapunct“. Conferinta lui Ioan Al. Bratescu-Voinesti se distinge prin modestie, ce pare sincera, si printr-un ton sfatos de bunic. Cincinat Pavelescu este protagonistul unui show acrosant, uneori la limita frivolitatii, nici o clipa însa depasita. Etc. „Marturisirile“ nu sunt numai niste „confesiuni de atelier“, cu sintagma lui Goga. Pe lânga date, informatii, dezvaluiri, autoanalize, ele au si o remarcabila valoare literara. Sunt literatura subiectiva de cea mai buna calitate. Elocinta, nostalgia, fiorul amintirii, schitele de portret, povestea fac ca lectura lor sa fie pasionanta. Mi-ar trebui un spatiu foarte mare sa citez fie si numai câteva pagini încântatoare. Voi mentiona doar evocarea de catre Ion Pillat a Bratienilor, dinastie nemonarhica, singulara nu doar în istoria României, si a atmosferei pline de o poezie grava de la Florica si Miorcani: „Ion Bratianu a închis ochii la 4 mai 1891, o luna dupa nasterea mea, la Florica, unde fusesem adus si eu în graba de parinti, putine zile înainte de a muri el. De a putut sa-si vada bunicul primul si singurul nepotel pe atunci. E firesc ca eu sa nu mi-aduc aminte de el decât din numeroasele portrete si relicve de familie, care faceau din casa de la Florica un lacas de scumpe si pioase amintiri. În casa aceea alba, cu doi plopi în fata si trei plute mari, ramuroase – din terasa careia descopereai Valea Argesului, lunca si casele mici ale Pitestilor –, în casa aceea a Bratienilor de la Florica, legata pe atunci indisolubil de mormântul proaspat al bunicului care o domnea de pe deal – Ion Bratianu mai traia pentru ai sai o viata fantomatica, dar reala. Viata lui zilnica, simpla si frugala, de muncitor al ogorului public, la Bucuresti, si aici, în via lui scumpa, de vier patriarhal, se continua, parca nestânjenita de moarte, în casa în care odaia lui ramasese neschimbata pâna la cel mai mic bibelou, pâna la bastonul sau de lemn de corn, pâna la palaria de fetru moale, pâna la uniforma sa de «iunker», din vremea lui Ghica-Voda, pastrata cu rochia de nunta a bunicei într-un dulap cu geam, pâna chiar la sala primitiva de baie cu cada de lemn mirosind înca a foaie de nuc… De altminteri, în cultul acesta al amintirii si al mortii, în traditia aceasta, mistica aproape, ce lega adânc pe Bratieni de pamântul tarii unde le odihnea parintele si tot trecutul – nu intra nimic macabru sau lugubru… Regaseam gestul antic si ritual al românului de la tara, în pomenirea aceasta luminoasa a unui mort, în care viata era pururi prezenta. Nu numai mormântul si casa, ci tot dealul de la Florica participa la viata postuma a batrânului Bratianu“.
De la fereastra odaii în care ma aflu când scriu aceste însemnari, vad casa care a fost resedinta din Iasi a lui Ion I.C. Bratianu în timpul primului Razboi Mondial. O placa memoriala de pe frontispiciul ei îl informeaza pe cel ajuns în Bulevardul Lascar Catargi din capitala Moldovei ca aici, la numarul 44, ilustrul om de stat, poate cel mai mare, alaturi de Mihail Kogalniceanu, din întreaga noastra istorie moderna „a lucrat pentru România Mare“. Pentru România Mare au lucrat, au luptat si mari scriitori – „eternii nostri pazitori“ ai solului national, cum i-a numit G. Calinescu. Între ei, desigur, Octavian Goga, a carui confesiune deschide maiestuos suita celor din volumul „Marturisiri literare“.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 444