Sari la conținut
Autor: ANGELA MARTIN
Apărut în nr. 343
2011-09-20

Marile migraţii

    E suficient sa ne inchipuim niste involburari de nisip maturând harta lumii, pentru a intelege intrucâtva miscarile migratorii care au avut loc in trecut si se repeta, astazi, poate si mai dramatic. Imaginea este de-acum clasica prin banalitatea ei, dar nu mai putin sugestiva. Ce vânt ii dezradacineaza pe oameni, ce ii mâna in disperarea lor spre tari indepartate si necunoscute nu este nicidecum vreun mister. Iar daca vom avea curiozitatea sa comparam vârstele imigratiei, va trebui mai intâi sa admitem ca migratia este un fenomen cu o ciclicitate istorico-sociala, ca emigrarea are cauze multiple – molime, razboaie, catastrofe naturale, saracie – si ca ea inglobeaza dintotdeauna si refugiul, exilul, marginalitatea ca moduri de supravietuire individuala sau familiala sub statutul incorigibil al unei categorii sociale defavorizate, indiferent de apartenenta etnica a imigrantilor.
    Imigratia, caci la ea ne vom referi in cele ce urmeaza, nu este, asadar, un fenomen nou, specific timpurilor noastre, nici pentru noi, românii, nici pentru alte natii. Intorcându-ne nu prea mult in trecut, ne vom aminti bunaoara ca in secolul al XIX-lea, Statele Unite, singure, absorbisera 60 de milioane de imigranti. Dar daca pentru acea perioada cifra era intr-adevar tulburatoare, privita retrospectiv, si date fiind performantele contemporane in câmpul respectiv, ea devine ceva mai modesta. Caci la nivel global, avem in prezent 215 milioane de migranti. Cât despre emigratia româneasca, sa nu uitam ca ea marcheaza incepând din secolul trecut trei etape : pâna in 1948 – exilul de dupa al Doilea Razboi Mondial si exodul transilvanenilor, inainte de 1989 – evadarea din lagarul comunist in timpul dictaturii ceausiste si dupa Revolutia din 1989 – migratia temporara la munca. Aceste etape coincid, in mare, cu fluxurile pornite din sudul si din estul Europei. Miscari de populatie se fac simtite si in sens contrar, România insasi fiind acum un culoar migratoriu demn de toata atentia.
    Dar, cu toate ca motivele pe care le invoca imigrantii sunt aceleasi, vechi de când lumea – saracia, in principal, si mai putin impulsurile metafizice personale, de fortare a destinului, de autodepasire ori de neobosita (si rareori rasplatita) cautare a fericirii pe tarâmuri nestiute –, oportunitatile de a intreprinde o astfel de aventura existentiala s-au deschis enorm. S-au inmultit bazinele de recrutare a imigrantilor, dar si tarile interesate, din Europa si de pe alte continente. Asadar, departe de a se mai produce aleatoriu pentru a se pierde complet in subteranele societatii, imigratia are densitate si amploare, calitati care o fac apta sa tina de o oferta si de un proiect: la vremuri de restriste, prin uriasul potential uman si profesional pe care il pune in miscare, ea este poate cea mai ieftina solutie de revigorare a economiilor occidentale. In acelasi timp, insa, si o realitate cu impact social, care, la rândul ei, trebuie asumata si gestionata demografic, economic, juridic, cultural etc. Lasând la o parte circulatia ilegala care insumeaza 5 milioane de persoane doar in Europa (potrivit revistei hispano-americane Ilustración liberal ea inregistreaza aproape o jumatate de milion de persoane anual), fluxul migratoriu este astazi mult mai bine controlat institutional, atât din start, la nivel national, cât si la destinatie, in plan european si global. Si, desigur, planificat. Un raport al Fondului ONU pentru activitati in domeniul Populatiei, de exemplu, mentioneaza ca „pentru a mentine in echilibru o populatie tânara, capabila sa munceasca intre anii 2000 si 2050, Germania ar trebui sa importe 487.000 de imigranti pe an, Franta 109.000, iar UE, in ansamblul ei, 1,6 milioane“. Faptul ca un guvern doreste – si reuseste – sa stopeze brusc, fie si temporar, imigratia dintr-o anumita tara are, din pacate, legatura mai curând cu instinctul comertului colonial decât cu piata muncii si cu vocatia europeana a liberei circulatii.

    Exista, in schimb, tari care atrag si primesc – fara discriminare – imigranti pentru a popula anumite zone defavorizate. Unele vor sa-si sporeasca forta de munca, altele sa aduca mâna de lucru calificata in sectoarele in care ea lipseste sau sa-si intareasca elitele creatoare si stiintifice. Dat fiind ca imigratia a devenit tot mai pregnant o necesitate, guvernele acestor tari au dezvoltat o politica migrationala si o legislatie specifica de sustinere a unei strategii de atragere a importului uman, de selectie a imigrantilor pe criteriul calificarii profesionale. Toate acestea, desigur, in virtutea intereselor economiilor lor nationale. Aceeasi strategie vizeaza, pe de alta parte, simplificarea birocratiei si a procedurilor de imigrare. Totusi, sistemul de protectie sociala si asistenta sanitara, ca si programele de integrare sociala ramân adevaratele atuuri ale unei asemenea viziuni politice, folositoare atât celor dornici sa plece la munca in strainatate, cât si tarilor primitoare. O tara cu reusite in acest sens este Canada, iar exemplul cel mai bun este chiar Toronto, unde sunt stabiliti imigranti din 170 de tari si unde se vorbesc 100 de limbi. E suficient sa consultam siturile sau firmele de avocatura specializate in emigrare, ca sa intelegem anvergura si tehnica derularii acestei intreprinderi. Costurile banesti sunt si ele la vedere. Pentru Canada, de pilda, una dintre firme afiseaza costuri de emigrare ce se ridica la 3900 euro de persoana sau de aproximativ 7000 euro de familie, la acestia adaugându-se contravaloarea biletului de avion pentru fiecare copil in parte. Pentru celelalte costuri, morale, ale emigrarii in orice tara din lume, costuri adesea insuportabile, dar inevitabile – traume psihice, familiale, complexe de inferioritate produse de dezradacinare, de marginalizare, de somaj – exista diverse programe de asistenta sociala si de integrare. Cu toate acestea, se fac auzite si discursuri politice de descurajare, de o cruzime la adresa imigrantilor, uneori, fara seaman. De unde se vede ca politica migrationala nu numai ca se desparte de discursul politic, dar are si de suferit de pe urma lui, a resentimentelor si a manifestarilor xenofobe la care el incita impotriva imigrantilor. O asemenea profunda contradictie, insuficient combatuta, din pacate, a generat nu o data confuzie, nemultumiri sau revolte in unele tari occidentale, asa cum s-a intâmplat, bunaoara, in Marea Britanie, Italia, Franta.
    Probabil ca nu m-as fi oprit asupra unui subiect ca acesta, vast si complicat, daca nu m-ar fi impresionat – la fel de neplacut – atitudinea politicienilor straini si a oficialilor nostri fata de românii lucratori in strainatate. De curând, au sunat destul de sinistru cuvintele ministrului francez de Interne Claude Guéant, si anume, ca „la Paris unul din zece infractori este român“. Sigur ca infractorii sunt una si imigrantii sunt alta, dar, indirect, o aluzie negativa se rasfrânge, fara echivoc, si asupra acestora din urma, cu atât mai mult cu cât se stie ca, in rândurile lor, numarul somerilor este acum foarte mare. Dar si mai mare, s-ar parea ca este in Spania. Fapt ce a determinat guvernul de la Madrid sa faca demersurile necesare pe lânga executivul comunitar in vederea reintroducerii permisului de munca pentru lucratorii români. Si, intr-adevar, cu nici doua luni in urma, in 11 august, cotidianul spaniol „El País“ anunta adoptarea de catre Comisia Europeana a unei decizii „prin care aproba solicitarea Spaniei de a restrictiona accesul lucratorilor români pe piata fortei de munca pâna la data de 31 decembrie 2012“. Laszlo Andor, Comisarul european pentru ocuparea fortei de munca, afaceri sociale si incluziune, justifica aceasta aprobare prin „situatia speciala de pe piata muncii in Spania“. Potrivit datelor Comisiei Europene, rata somajului in rândul imigrantilor români este de 30%, in conditiile in care, precizeaza la rândul ei publicatia „Qdiario“, Spania are cel mai ridicat indice de somaj din Uniunea Europeana – 21,29%. Ce trebuie sa mai retinem, insa, din publicatia spaniola este ca românii reprezinta comunitatea cea mai numeroasa, adica „15,1% din cele 5,7 milioane de imigranti din Spania“.
    Cât de „temporara si conjuncturala“ va ramâne reintroducerea permiselor de munca pentru români, asa cum s-a promis, ramâne de vazut. Deocamdata, la Reuniunea anuala a diplomatiei, seful guvernului de la Bucuresti nu a exprimat vizavi de subiect decât o vaga speranta, mai curând resemnata. Necontestând aceasta decizie, premierul s-a dovedit oarecum dezimplicat, daca ne gândim ca, pâna acum cel putin, discursul oficialilor nostri a fost unul de incurajare a exportului de capital uman. Si asta chiar daca România a pierdut competente (ne-au plecat câteva mii de medici numai in Spania, Italia si Ungaria, ca sã nu mai vorbim câti cercetatori, masteranzi si doctoranzi), forta de munca, energii ; masam in Spania, Italia etc. mii si milioane de imigranti tineri, in timp ce in tara ramânem cu o populatie prost instruita sau imbatrânita. Intre vehementa unor politicieni straini, care ii considera o amenintare – ocupa locurile de munca, bulverseaza politici salariale si reguli sociale, sporesc criminalitatea –, si judecata strâmba a multora dintre politicienii nostri ahtiati dupa miliardele de dolari pe care le câstiga tara de pe urma prestatiei românilor in strainatate, emigrantii nostri nu sunt decât niste biete victime. Faptul cel mai intristator este insa ca, victime fiind, si oriunde s-ar afla, ei sunt prigoniti fara mila ori folositi cu acelasi cinism de catre politicienii straini si români, dupa cum o cer interesul de moment, spaima de esec si imaginatia raului in jocul electoral.

    Un comentariu la „Marile migraţii”

    Comentariile sunt închise.