Pesemne ca supraincarcati mental de relativa monotonie a unor pagini in care mereu, numar de numar, „apararea are cuvântul“, unii cititori mai lasa din mâna revista „Contemporanul“: si rau fac! Impregnata de spiritul solitar si obsedant al marelui autor al câtorva capodopere ale romanului românesc contemporan, revista ofera prin numeroase eseuri si articole stralucite o adevarata alternativa sarbatoreasca a lecturii. In ceea ce priveste „apararea are cuvântul“, voi spune, pe scurt, ceea ce s-a mai spus si o spune, din nou, simplu si memorabil, Augustin Buzura despre marele sau confrate: „Am scris acest text constient ca mai bine decât o pot face eu sau orice tribunal cinstit, pe Breban il apara Opera, o opera cu un O foarte mare. Cei ce i-au facut mizeriile despre care vorbeam au foarte multe motive sa se teama de viitor si de ridicolul care ii va urmari neincetat. De fapt, Nicolae Breban nici nu poate sa inteleaga prea bine ce inseamna a fi altceva decât Nicolae Breban, dupa cum nici indivizii care au organizat aceasta mizerie nu par capabili sa isi imagineze cum se traieste si cum se gândeste la o alta atitudine valorica…“ Este cam tot ceea ce se poate spune, in chip esential si definitiv, in si despre apararea unui mare scriitor hartuit de o cearta literara in care prin traditie gelozia se disputa cu vanitatea: o traditie nenorocita actualizata de vocile noptii, ale „indivizilor care au organizat aceasta mizerie“. Restul se rezuma tocmai la aceste „mizerii“ ce-au insotit si insotesc intotdeauna rasturnarile sociale, trecerea violenta dintr-un ciclu istoric in altul, când, ca intr-un mare poem al lui Serghei Esenin, din bulboana iscata de uriasul cutremur al apelor incinse de rascoala tâsnesc la suprafata, ca niste dopuri de pluta, „surcelele“ ramase din epavele esuate ce zac dintotdeauna in adâncul oceanelor. In traditia nefasta a acestor „certuri“ literare intra insa si efectele ucigase ale suspiciunii, dueluri celebre si alte tentative de aparare a onoarei mânjite cu zoaiele suspiciunii: un mare poet, Paul Celan, a fost impins la sinucidere de suspiciunea de plagiat. Ce-i drept, structura psihosomatica a celui ce a scris o capodopera precum „Animale bolnave“ nu-i, in niciun chip, asemanatoare cu a unui Celan sau Cehov care, deja celebru dar speriat pâna si de umbra propriei celebritati, privea cu oroare tapajul pe care si admiratia publica il stârnea in jurul personalitatii lui. „Confruntat cu drama existentei“ – scrie intr-un admirabil eseu din „Contemporanul“ Constantin Coroiu – „Cehov, rationalistul implacabil, care ne-a revelat cu metafora unui mare poet ca in fiecare casa de pe pamânt exista o usa care duce in Salonul nr.6, lasa sa vorbeasca fapta prin ea insasi si nu admitea nici un fel de zgomot menit sa atraga atentia asupra lui. Portretul pe care i-l face Henri Troyat in biografia pe care i-o consacra este memorabil. Grija pentru imaginea proprie si cu atât mai mult emfaza ii erau cu totul straine. Le considera indecente si socialmente nocive. Modestia, teama de publicitate si de ridicol il caracterizau deopotriva pe scriitorul ajuns celebru la o vârsta când altii abia isi cauta drumul.“ Victima unui eveniment aniversar – implinea 44 de ani – pus la cale de cei de la Teatrul de Arta din Moscova in frunte cu Stanislavski (programasera premiera cu „Livada de visini“), soseste la teatru abia la sfârsitul actului trei, „iar regizorii si interpretii l-au târât pe scena“, dupa care urmara luari de cuvânt, elogii nenumarate, cu eroul ingropat sub un munte de flori, ce mai!, o ceremonie de glorificare cu iz funebru: „Dupa «panegiricul pe mai multe voci» care a durat mai mult de o ora, timp in care spectatorii au stat in picioare aplaudând si ovationând, «Cehov s-a retras extenuat, fara sa fi pronuntat niciun cuvânt de multumire». Fusese pentru el un adevarat chin. Stanislavski avea sa observe: «Se simtea parca in aer un iz de inmormântare. Aveam cu totii inima grea». De altfel, grav bolnav, Cehov se va stinge peste mai putin de sase luni“. Cehov face parte dintr-o specie universala: specia „marilor singuratici“ din care câtiva numara si literatura româna, in frunte cu cei doi colosi ai ei, M. Sadoveanu si Marin Preda, aparent atât de diferiti si separati. Atât de „anturat“ de familie si de comunitatea literara, gratulat cu multe functii si onoruri publice, inainte si dupa ’44, Sadoveanu ramâne un mare singuratic care se regaseste doar in pustietatile silvestre si insulele acvatice din nemuritoarele lui povestiri. La rându-i, retras in singuratatea satului care nu mai e, Marin Preda, un reper moral si spiritual al contemporanilor lui impunea si prin aerul de instrainat si taciturn, ca un ardelean incomod aruncat printre acomodantii si guralivii „regateni“ cu urme balcanice si levantine in grai si comportament. Un „mare singuratic“ ascuns sub mastile poeziei lui insolite este si Emil Botta, despre care scrie, in „Contemporanul“, Liviu Ioan Stoiciu sub un titlu semnificativ: „Semetia singuratatii la Emil Botta“. Mai viu poate abia dupa disparitia sa, cel fugit de acasa, din Adjud, la 15 ani, va scrie despre „fuga“ lui inapoi, in singuratatea inghetata si stelara, in „Priveste inapoi cu emotie“ din volumul „Un dor fara satiu“ din 1976: „Pe calea ferata,/ pe Calea Lactee, in fuga,/ in fuga sa spun un cuvânt/ acestei paduri, acestui Trotus, acestor livede./ Si tac impietrit,/ palid ca moartea, se vede./ Uite Adjud,/ uite-l pe tata, uite-i si cârjele,/ inima-mi bate navalnic“. Ritmul inimii care bate aici e ritmul stins al unui timp incremenit si ramas in cârje. Absurda, bolboroseala poetului are monotonia monologului adresat peretilor. La Adjud, ne spune Liviu Ioan Stoiciu, se organizeaza din 2011 Festivalul national de poezie „Emil Botta“, cu un concurs pentru debutanti, Festivalul si concursul fiind suspendate in 2012, când cu „absurda“ suspendare care l-a intarit in scaun pe actualul presedinte altminteri un „singuratic“ si el… Judecând statistic, s-ar zice ca in România ploua cu festivaluri: poezia, muzica, teatrul, cartea si filmul isi au, toate, Festivalurile lor, nu doar in Capitala, ci si in celelalte locuri dintr-o tara in care conform pesimistilor cultura inalta si arta veritabila au luat-o la vale, schimbându-i hainele de sarbatoare cu trentele de purtare pentru toata ziua. Exista chiar si festivaluri „calatoare“, cum este un festival „Document Art“ (initial: „Tour Film“) in vârsta de doua decenii despre care scrie in „Contemporanul“ unul din cei mai competenti istorici de film, Calin Caliman: „Consacrat ca un festival «calator», itinerant (trecând de vreo cinci ori prin Câmpulung Muscel, cam tot de atâtea ori prin Târgoviste, poposind o data sau de doua ori in alte orase ale tarii precum Pucioasa, Calimanesti, Baile Govora, Predeal, Pitesti sau Otopeni) si cuprinzând azi trei sectiuni importante (consacrate documentarului turistic, ecologic si de arta), festivalul a ajuns in toamna lui 2012 la… Bucuresti, fiind gazduit cu ospitalitate si daruire de Muzeul National de Istorie Naturala «Grigore Antipa», cuprinzând zeci si zeci de filme (peste optzeci in faza de preselectie, peste patruzeci incluse in competitia oficiala si peste douazeci nominalizate pentru premii) din zeci de tari ale lumii. Cel mai impresionant film, trist si tragic deopotriva, a fost filmul «Dinozauri pe 3D» de Juan Beiro Martinez, o «rima» perfecta la scheletul urias care intâmpina spectatorii la intrarea in Muzeul Antipa“. Specia pe cale de disparitie din filmul spaniol „nu este nicidecum o specie animaliera, «dinozaurii pe 3D» sunt, de fapt, salile de cinema din Madrid, care au murit, una dupa alta, in ultimii ani, din amintitele case ale filmului de odinioara (cu ecouri de filme celebre si de mari staruri internationale si cu amintiri nemuritoare in mintea si sufletul spectatorilor (n-au ramas decât niste ziduri parasite sau niste vitrine inlantuite, niste lacate care inchid spatii dezafectate, niste aglomerari de gunoaie pe teritorii virane. Moartea salilor de cinema (care nu este, vai, o problema madrilena, este o problema universala, bucurestenii insisi stiu prea bine ce a ramas din «bulevardul cinematografelor» care strajuia centrul Capitalei) devine, in filmul spaniol, un subiect tulburator si emotionant“. Ingenioasa, ideea plasarii acestui Festival si vizionarii acestui film la Muzeul Antipa poate fi extinsa si repetata, in acelasi „amplasament“: pe când filmele românesti dedicate dinozaurilor autohtoni, ruinelor fumegânde si „mormanelor de fiare vechi“ in care au fost transformate unitatile industriale, urbane si rurale, insirate de-a lungul si de-a latul tarii, pe drumul plin de sudoare si sânge al socialismului victorios? Si pe când un film despre „Marsul triumfal al dinozaurilor“ reveniti sa-si cucereasca teritoriile pierdute? Din comentariul lui Calin Caliman intelegem ca documentarul românesc s-a prezentat cu productii excelente, elocvente pentru forta creatoare si nivelul artistic al noilor generatii de documentaristi, ceea ce nu poate decât sa inteteasca asteptarile si sa ne faca mai optimisti.
Optimisti si plini de asteptari ramânem si dupa lectura articolului program la noua rubrica pe care „Contemporanul“ i-o incredinteaza lui Alex Stefanescu: „Literatura româna dupa o revolutie“. Cum e normal, acest prim articol se intituleaza „Recapitulare“ ideea lui principala fiind aceea ca nimic durabil nu se poate construi in prezent fara o vie constiinta a trecutului: „Studiind literatura româna, te surprinde inepuizabila ei vitalitate. Fiecare moment istoric favorabil a fost folosit cu promptitudine de aceasta literatura. Parca exista un arc care, la fiecare inlaturare a piedicii, se decomprima energic. Asa-numita epoca a «marilor clasici» – cu Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creanga, Ion Slavici – se asociaza, in mod indiscutabil, cu procesul de emancipare nationala si de situare constienta in Europa datorat revolutiei de la 1848, Unirii Moldovei cu Muntenia in 1859, obtinerii Independentei, in 1877. Simtind importanta momentului, scriitori valorosi din toate partile tarii s-au grabit sa apara pe lume, s-au grabit sa invete, s-au grabit sa creeze o opera, astfel incât sa fie prezenti, cu o miraculoasa punctualitate la trezirea intregii colectivitati“.
Nu stii ce sa admiri mai intâi: talentul de scriitor al criticului ce identifica si masoara talentul prin comparatia cu „arcul“ care la ridicarea piedicii se decomprima instantaneu si puternic, graba cu care, simtind miraculos decompresia, scriitorii s-au grabit sa se nasca, odata cu ea si chiar datorita ei, spre a nu pierde momentul (va amintiti: unul din argumentele de capetenie ale prudentei si ezitarii românesti era in epoca trecuta: „nu-i momentul!“?) si a fost prezent cu o „miraculoasa punctualitate“ (nici aceasta, punctualitatea, nu-i punctul forte al românilor, dimpotriva, prea lenesi ori prea „cu ochii in patru“, am stat prea mult si prea multa vreme am pierdut cu aceasta indelunga cumpanire spre a nimeri sansa, ocazia, in fine, norocul!) la trezirea intregii colectivitati. Criticul se opreste apoi asupra neverosimilei afirmari culturale si literare in perioada supranumita „interbelica“: „La fel si-au facut aparitia scriitorii, din pamânt, din iarba verde, dupa Marea Unire din 1918 când era nevoie de o si mai impetuoasa afirmare a spiritului românesc in contextul unei universalizari a culturilor nationale. Intre 1918-1938, ceea ce inseamna in numai douazeci de ani, am consolidat inteligent tot ceea ce tinea de traditie, am asimilat si am inventat directii moderne, am scris opere monumentale, am facut o publicistica frenetica. Asa cum nu ne vine sa credem ca aztecii si-au ridicat singuri statuile ciclopice si ii banuim ca au primit ajutor de la extraterestri, asa s-ar putea ca generatiile viitoare sa considere neverosimil de mari realizarile literaturii române din perioada interbelica. Poeti ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, B. Fundoianu, Ion Minulescu, prozatori ca Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, M. Blecher, Cezar Petrescu, Panait Istrati, critici si istorici literari ca E. Lovinescu, G. Calinescu, Tudor Vianu, carora li s-au adaugat istorici eruditi, inzestrati cu talent literar, ca Nicolae Iorga si Vasile Pârvan au facut din literatura in acea perioada ceea ce este televiziunea in vremea noastra: un mod de a fi impreuna al solitarilor, o forma de constiinta publica. Apoi a venit razboiul. Iar dupa razboi comunismul. In plina teroare ideologica, literatura româna a continuat sa existe. Ca vegetatia aflata sub o lespede, a gasit cai intortocheate pentru a iesi la lumina. Reflexivul si ironicul prozator Marin Preda, avântatul si lucidul poet Nicole Labis au reusit sa se exprime“. Si asa mai departe: in explozie sau sub compresor, literatura româna, de fapt scriitorii ei au stiut sa se fereasca sa nu le ia foc aripile, in primul caz, si sa strapunga si chiar sa sparga precum firele de iarba ale lui Ion Gheorghe, lespedea de ciment ideologic ce ameninta sa-i inabuse. Miraculoasa vitalitate! Cu privire la interbelici as indrazni sa-mi exprim cel putin doua mici nedumeriri. Intâi, absenta dintre prozatori a „Ceahlaului literaturii române“ din catalogul lui Alex Stefanescu. A doua: locul secund desi, alfabetic, ar fi meritat primul loc, acordat lui G. Calinescu, in comparatie cu E. Lovinescu, marele critic al carui nume incepe cu a 12-a litera a alfabetului. In fine, in cazul „Ceahlaului…“ poate fi vorba de omisiune involuntara; in celalalt, despre o imperceptibila miscare a „scarii“, semnificativa pentru gustul si spiritul critic al lui Alex Stefanescu. In ceea ce priveste miracolul petrecut intre 1918-1938, cu exaltarea aferenta a perioadei interbelice, cred ca in mintea noastra se produce un foarte interesant fenomen de suprapunere: neverosimila prin monumentalitate si scurtimea intervalului in care se produce, literatura si arta româneasca a acelui timp salveaza si trag in sus toate celelalte structuri socio-politice si economice, facând din România interbelica un mit, Paradis al vitalitatii, prosperitatii si fericirii. Cota inalta a valorilor artei si literaturii din acea epoca si-a pus pecetea inebranlabila asupra unei intregi lumi românesti unde in realitate nu curgeau chiar pe toate drumurile râuri de lapte si miere, ba dimpotriva, saracia, inegalitatea de sanse si de venituri puneau intinse pete gri sau negre pe harta României. Si, cu toate acestea, imaginea epocii, cu aura ei mitica este una corecta: depune marturie despre o creativitate neobisnuita, fie si cu sprijin „extraterestru“, a unei perioade, miraculoase si prin scurtime, in care efervescenta spirituala ramâne factorul decisiv dominant care favorizeaza privirea prin gaura cheii ce ne deschide usa catre epoca insasi, in pofida neajunsurilor in care se scalda si a contradictiilor ce o definesc. Pe scurt, Interbelicul instaureaza – contrar dialecticii marxiste vulgarizate – regalitatea „suprastructurii“, lasându-si „baza“, precara, in urma… Judecând prin aceasta prisma a dialecticii marxiste „rasturnate“ pe care o impune viata si imaginea ei in mintea noastra putem conveni nu doar asupra intâietatii si regalitatii formelor si supra structurilor, dar si asupra locului de prim rang pe care hulitul „Voievod al Culturii“ il ocupa pe merit in acea perioada. Cu un optimism invidiabil, Alex Stefanescu promite sa ne convinga in noua sa rubrica din „Contemporanul“ ca de mai bine de douazeci de ani literatura româna isi mentine vitalitatea si continua sa ofere opere si valori importante a caror lipsa de audienta se datoreaza nu atât ignorantei, cât mai ales faptului ca, dupa lupte seculare si absurde, literatura româna si-a pierdut capacitatea de seductie si a fost aproape complet uitata: „In timp ce aproape toata lumea o ignora, de peste doua decenii ea produce valori de care, la un moment, va trebui sa se tina seama“. Cu identificarea acestor valori promite sa se ocupe, facându-i si astfel pe scriitorii de azi mai putin „singuratici“ decât au devenit ei in ochii publicului. O veritabila misiune de scafandru si de… oftalmolog. In felul sau, criticul este si el un „mare singuratic“…
Autor: C. STANESCUApărut în nr. 4482013-11-28