Mai bine o pisică vie

Stă şi se gândeşte. Să spună, să nu spună? Discuţiile de până acum şi-au păstrat nota colocvială, dar s-au dovedit pline de substanţă. Nu cumva să vireze în trivia, se teme Adrian Damian, în timp ce, folosindu-se de schiţe şi fotografii, povesteşte cum se lucra cu Robert Wilson la Craiova. Mai ales că prezentarea sa în colocviul de scenografie din cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Fest(in) pe Bulevard, organizat de „Nottara“, a făcut publicul să caşte ochii de curiozitate. „E, hai, ce-ar fi teatrul fără bârfe?“, se amuză Helmut Stürmer, antevorbitorul său. Undă verde, deci. Aşa că Adrian Damian prinde curaj să ofere auditoriului câteva mostre din „şocul cultural“ resimţit de ambele părţi, echipa de la Craiova şi pionierul avangardei americane.
„Prima repetiţie a început cam aşa, povesteşte scenograful: «Cortina 1 se ridică în 32 de secunde, cortina 2 în 43, cortina 4 în 52, cortina 6 în 60». În momentul acela, tot tehnicul din Craiova s-a întors către Robert Wilson cu ochii mari de uimire. Nelămurit, Wilson întreabă: «De ce nu începem?». «Pentru că nu avem nici o ştangă electrică.» «Şi cum o să rezolvaţi?», întreabă Wilson netulburat.“
Ei, bine, cum credeţi că s-a rezolvat? Suntem în România şi nu ducem lipsă de talent. Adrian Damian povesteşte cum fiecare maşinist a primit un cronometru. Aşa că fiecare stătea cu o mână pe funia de la ştangă şi cu cealaltă pe cronometru, cu lumina frontalã pe cap ca să se poată uita la secunde. „Şi făceau aceste manevre exact în 32, 43, 52, 60 de secunde“, precizează scenograful. Nu e singurul care a lucrat în echipa lui Wilson prezent la colocviul de la „Nottara“. Lângă el se află şi regizorul Bobi Pricop, care completează suculent: „La un moment dat, e o ridicare de opt secunde. Aproape imposibilă! Dar avem un maşinist extraordinar, Costi, care efectiv face un salt către sfoară, după care încă un salt ca să reuşească în mai puţin de opt secunde să ridice cortina mare de la Craiova“.
Publicul se amuză. Atmosfera s-a destins. Îi întreb dacă, într-o bună tradiţie românească, faza cu opt secunde a fost numai pentru premieră şi dacă nu cumva de acum încolo cele opt secunde or să se mai lăţească un pic. Răspunsul celor doi coechipieri Wilson vine prompt: în contract se specifică faptul că spectacolul se va juca exact în condiţiile tehnice respective, iar dacă acestea nu sunt îndeplinite, nu se mai joacă. Punct! Ştie Wilson să ţină la calitatea spectacolelor sale. De altfel, lucrul se vede şi în fotografiile pe care ni le arată Adrian Damian: „Aici e dl Wilson reglând o cută care se forma pe clipboardul domnului Ilie Gheorghe, pe care regizorul o voia exact într-un anumit fel“.
Despre acest „exact într-un anumit fel“ au fost multe poveşti. Căci pentru genul respectiv de cută „uneori, procesul dura şi câte o oră şi jumătate, timp în care actorii erau nevoiţi să stea exact în poziţia din scenă din momentul respectiv, precizează Adrian Damian. Nu puteau să plece. Actorii stăteau şi câte o jumătate de oră în poziţia exactă pentru a regla lumina sau pentru ca Wilson să caute intensitatea unui plan, ceea ce nu era totdeauna foarte uşor“. După cum nici actorilor din fosă, cărora le ies doar capetele pe scenă, nu le era deloc uşor. „Uneori, stăteau şaisprezece sau chiar optsprezece ore cu machiajul pe faţă, aşteptând să le vină rândul să intre în scenă“, îşi aminteşte scenograful. Despre acribia lui Wilson şi limitele răbdării umane a fost vorba şi în momentele în care regizorul şi-a dorit pe scenă o pisică. Drept pentru care a tot modificat şi răsmodificat schiţele de vreo douăzeci de ori. Până când cineva n-a mai putut şi i-a adus una reală.