Sari la conținut
Autor: CONTANTIN STOICIU
Apărut în nr. 381
2012-07-05

Mahmureala culturala

    Erau putini, în anii tineretii mele, cei care purtau papion; lavalierele disparusera sau nu-mi aduc eu aminte sa le fi vazut plimbate sub dubla barbie. Ambianta proletara si lupta de clasa, acesti marginali ai vremurilor erau ridiculizati cu vocabulele, de altfel destul de binevoitoare, de „filfizoni“ sau de „papitoi“. Ca sa nu se creada ca mai am ceva împotriva papioanelor, marturisesc ca am purtat si eu de câteva ori si nu m-am gasit deloc caraghios. Dar altceva tineam sa spun. Reîntoarcerea brutala în Istorie nu se putea face, si nu s-a facut, fara regasirea semnelor vestimentare de altadata ce-l rupeau pe purtator de muritorii de rând, plebea incapabila sa-si faca un nod ca lumea la banala cravata impusa de evenimente mai triste sau mai vesele. Blanurile, palariile, bijuteriile si gablonturile de familie, ascendenta, mofturile cu miros greu de naftalina au devenit la rândul lor dovezi irefutabile ca avem si noi din nou boerii nostri, aristocratii nostri care i-au pacalit pe martienii ce s-au straduit de pomana aproape cincizeci de ani sa le bage pe gât socialismul. Pusi la socoteala si supravietuitorii sau mostenitorii „fostilor“ aterizati din strainatate sa redobândeasca imense averi, se poate spune ca, cel putin din punct de vedere al stratificarii la vârful piramidei sociale, stam relativ bine. O anumita tensiune se consuma între aceasta patura ce-si revendica si asuma un stil de viata si o noblete de spirit, de caracter si de sacrificiu pentru binele comun, care s-ar pierde în trecutul îndepartat si glorios al tarii, si sleahta noilor îmbogatiti, cu manierele si gusturile lor primitive, dar de la o vreme e atâta electricitate în România ca ar fi o pierdere de timp sa i se dea mai multa importanta decât merita.
    Tentativa esuata de a considera Istoria încremenita în lungii ani ai socialismului nu i-a descurajat totusi pe câtiva tinerei naravasi sa-si exprime la începuturile haotice ale capitalismului furia, îndoielile, frustrarile si dezgustul de a se fi nascut în tara în care s-au nascut, au crescut, au studiat si s-au trezit brusc înzestrati cu misiunea obositoare si fara prea mari sanse de reusita de a lumina  prostimea. Pe urmele lui Cioran si Ionescu, figuri emblematice ale unei altei epoci, au tavalit, asadar, România si românul, legendele, baladele si Eminescu, într-un cuvânt Istoria, bunã, rea, mediocra, atâta cât a fost si este, în flegma de crâsma pe care orice neispravit abtiguit si enervat o trânteste între talpi si o întinde pe dusumea cu pingelele. Trezit din mahmureala, neispravitul ramâne tot neispravit. Nici tinereii de mai ieri îmbatati cu vorbe, cu venin si cu ranchiuna si nici cei câtiva dizidenti imaginari si maestri ai oportunismului politic de la o zi la alta si mai chercheliti cu iluzia nemuririi care i-au pompat, adulat, publicat si glorificat nu dau semne ca ar iesi vreodata din mahmureala lor culturala, si poate ca e mai bine. Au devenit în schimb cu totii, si asta este una din particularitatile stranii ale rabdarii românilor, daca nu cumva ale sictirului lor fata de pretentiile elitei, clasici ai denigrarii trecutului, repere ale degringoladei morale a unei bune parti dintre intelectuali, înalti functionari si afaceristi culturali, atlantisti si neoliberali convinsi pâna în rarunchi.
    S-ar fi mobilizat exact 500 de purtatori de papion pe Aleea Alexandru în sprijinul presedintelui Institutului Cultural Român, model recunoscut în materie de papioane,  amenintat cu destituirea si, dupa acelasi ziar cu bulina portocalie, vreo 10-15 contra manifestanti. Se pare ca cineastii, care n-au mai fost numarati, nu purtau papioane când, mânati de aceeasi mahmura solidaritate, s-au trezit în fata Ambasadei Canadei si au cerut într-un glas azil cultural simbolic în Canada. Mai degraba caraghios, cel dintâi protest mi-a amintit vizitele petrecute cândva, pe seara, în redactia revistei „Luceafarul“ de câtiva adolescenti abulici împopotonati cu papioane. Intrati în gratia echivoca a unui prozator care arbora si el din când în când simbolicul detaliu vestimentar, susoteau între ei, se învârteau o vreme printre mesele lungi, îmbâcseau aerul cu un parfum greu si dispareau înconjurându-si mentorul ca nu cumva sa-l piarda pe culoarele sumbre ale Casei Scânteii.
    Cel de al doilea protest mahmur si cererea simbolicã de azil cultural si mai mahmura a cineastilor m-au distrat copios. Ignoranta lor despre Canada si despre modul în care functioneaza „industriile culturale“, cum se numeste aici tot ce tine de cultura si beneficiaza în principiu de subventii (carti, filme, teatre, orchestre simfonice, muzee) este scuzabila. Nu are rost, si nici nu este aici locul, sa explic un sistem care are criteriile si limitele lui în sustinerea culturii. Precizez doar ca nici pentru guvernul federal conservator si nici pentru cel provincial liberal cultura nu mai reprezinta de ani si ani decât un sector bugetar din care se taie. Nu sunt astfel deloc sigur ca daca s-ar trezi cu adevarat în Canada cineastii români ar mai face filmele pe care le fac, mahmuri cultural, în România.