Mahalaua

„Li se întâmplă şi criticilor să se înşele, chiar şi marilor critici – constată cu mult calm şi umor filozofic dl G. Dimisianu – în legătură cu felul în care va evolua un scriitor contemporan“. Li se întâmplă, chiar şi marilor critici, mai ales lor!, să se înşele cu privire la evoluţia unor contemporani, cu cât mai apropiaţi, cu atât mai imprevizibili, dar şi, mai ales, asupra marilor clasici şi a posterităţii lor. Un subiect: Ion Creangă, un clasic: „Despre Creangă, G. Călinescu a scris, în 1938, o carte esenţială, a scris-o – reaminteşte G. Dimisianu – cu sentimentul că e închis acest subiect… Afirmă limpede: «Despre Creangă, ca artist, sunt puţine de spus, şi studiile se pierd în divagaţii»“. Însă „evoluţia“ humuleşteanului după ce opera a rămas să se descurce singură l-a contrazis pe marele critic, observă dl Dimisianu, şi „ar fi fost mai mult decât uimit G. Călinescu de multitudinea studiilor despre Creangă din anii 2000, începând cam din 1970, de fantasticul Dicţionar al personajelor lui Creangă, înfăptuit de Valeriu Cristea, lucrare monumentală apărută, din nefericire, postum, în 1999“, alţi critici redutabili, postcălinescieni, dând şi ei studii importante. Şi lista e lungă: Creangă rămâne un clasic, un scriitor „deschis“ şi, în definitiv, imprevizibil, ca apa Ozanei cea repede curgătoare. Subiect „închis“, cu posteritatea suspendată, n-a rămas nici pe departe Caragiale asupra căruia s-a înşelat chiar şi marele E. Lovinescu, văzându-l repede „dispărut“ şi ieşit din „canon“ cu schimbarea vremurilor în care el a scris: priveliştea trecută printr-un geam aburit şi tot mai aburit pe care o oferă opera celui din Haimanale în viziunea „închisă“ a lui Lovinescu a devenit, din contră, din ce în ce mai viu conturată şi mai vizibilă. Actualitatea din 2014 îl face, mai mult decât oricând până acum, „contemporanul nostru“ atât de strâns legat de vremea în care a scris! „Din fericire – reia G. Dimisianu –, lucrurile s-au petrecut altfel şi o putem spune sprijiniţi de mărturia celor o sută de ani şi mai bine (deci nu doar cincizeci!) câţi au trecut de la reaua prevestire a lui
E. Lovinescu. Marele critic s-a înşelat, nu avem nevoie de glosar pentru a înţelege O scrisoare pierdută sau orice text scris de Caragiale… Dimpotrivă, totul, ca odinioară, ne sună familiar, bine ştiut, vorbindu-ne limpede nu doar despre ieri, dar şi despre acum. Limba lumii lui Caragiale este şi a noastră“. S-ar zice că limba – dacă doar de ea este vorba! – s-a şlefuit şi s-a aşezat, inclusiv semantic: spunem ceea ce gândim şi înţelegem ce spunem, „alfabetul de tranziţie“ e în urmă, o etapă depăşită. Am ieşit, cu adevărat, din epoca mahalalei şi a „alfabetului său de tranziţie“?! Ca şi Ion Creangă în felul său, Caragiale rămâne, mai ales el!, în epoca noastră ca şi în trecut, un „subiect deschis“, cum spune criticul de azi după ce citeşte Caragiale după Caragiale de Angelo Mitchievici (Ed. Cartea Românească, 2014), „o carte care se plasează, neîndoielnic, în rândul acelora care propun subiecte deschise“. Caragiale este scriitorul român despre a cărui lume tânărul critic şi eseist legat de România literară a anilor din urmă ne spune că „a devenit parte din lumea în care trăim“. Strâns legat de „epoca“ lui, Caragiale trăieşte, nedespărţit, cu fiecare epocă, de parcă ar fi una singură, nesfârşită şi inepuizabilă. Aceasta este, întăreşte G. Dimisianu, o imagine a vieţii care şochează prin caracterul ei excesiv. „«Simţ enorm şi văz monstruos», exclamaţia chinuitului personaj din Grand Hotel Victoria Română, exprimă nu doar exasperarea unui individ care nu poate să doarmă, ci spiritul în care vieţuieşte o umanitate dezaxată“. Asupra acestei umanităţi dezaxate a glosat admirabil şi cu cea mai acută pertinenţă, incomparabilă cu a celorlalţi doi mari critici evocaţi – unul care, critic fiind şi el, a vrut să fie şi a fost mai mult decât atâta, un mare, subtil şi fidel cititor: Garabet Ibrăileanu, unul din cei mai străluciţi armeni „pripăşiţi“ din fericire în România. Acesta a văzut în lumea românească a lui Caragiale ceea ce ceilalţi doi mari critici şi atât n-au putut să vadă; unul,
G. Călinescu, micşorându-l până la simili-“caricatură“, celălalt, E. Lovinescu, citindu-i fals printre rânduri, dispariţia, ieşirea din „orizontul de aşteptare“ al cititorilor din epocile care au urmat, una mai „modernă“ şi mai neisprăvită decât alta. Un efect paradoxal al „modernităţii“ câştigate cu chiu cu vai a constat şi mai constă în aceea că dobândirea unei anume forme de conştiinţă naţională de către moderni i-a făcut pe unii, nu puţini, dintre aceştia, să-l confunde pe Caragiale cu un sadic şi caustic bârfitor de neam, acuzându-l chiar de antiromânism! Scriitor modern, Caragiale n-a făcut tapaj pe seama modernităţii sale; dimpotrivă, se dădea „vechi“ sau, cum am zice azi, „expirat“, cu apucături incompatibile cu hainele zilei. Conştiinţa lui artistică şi-o expune cu zgârcenie, în câteva rânduri şi în termenii unui paradox cu înşelător iz „populist“. În „notiţele critice“ introductive la „momentele“ scrise pentru Universul, el spune: „Eu nu mă pot gândi sus când umblu cu picioarele goale pe coji de nuci. Viaţa banală a mea, a noastră a tuturor românilor, iată ce mă interesează, iată ce-mi atrage irezistibil atenţia. Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimţind pe ce calcă jos! Ferice de ei! Groase tălpi trebuie să aibă!“. Cu toate acestea, s-a vorbit, şi recent, despre lipsa de „profesionalism“ şi „precaritatea“ conştiinţei artistice, ba chiar despre inexistenţa acesteia în cazul lui Caragiale, prea receptiv, pasămite, ca director al Naţionalului, la „gustul“ publicului din mahalaua vremii lui. Confuzia este evidentă, dar concluzia n-a ezitat: Caragiale n-are „conştiinţă artistică“, e „romantic-flamboaiant“ (Roma învinsă) pe „gustul“ publicului şi „clasic“ de unul singur şi pe cont propriu, în comedia satirică, scoasă din scenă cu fluierături de acelaşi onorat public! Însă nu doar „conştiinţă artistică“ n-a avut Caragiale, aşa cum susţine un important critic de azi, dar nici măcar „conştiinţă naţională“ n-a avut acest „idriot“ ce-şi satirizează fără milă concetăţenii în comediile şi momentele lui. Culmea e că acest „reacţionar“ care a satirizat „liberalismul post-patruzecioptist revoluţionar“ nu era nici măcar ceea ce el însuşi pretindea: un om „vechi“! Din contră – cum spune G. Călinescu! – era şi el un om „nou“ şi era, ca extracţie socială, chiar dintre cei cu care s-a războit în scrierile sale. „Dar este de observat – scrie G. Ibrăileanu – că lupta lui Caragiale exclusiv împotriva liberalismului roş, patruzecioptist, revoluţionar – încetează cu O scrisoare pierdută, din 1884, adică atunci când vechiul partid liberal se desfiinţează, când în partidele politice se face o tulburare şi un haos, când partidele ajung să nu se mai deosebească mult, când nu mai poate fi vorba de «republicani» şi de «reacţionari», când încetează, cum am văzut, şi lupta dlui Maiorescu, şi lupta lui Alecsandri…“ Cu un neîntrecut simţ al realităţii despre care scrie Caragiale, cititorul G. Ibrăileanu înţelege infinit mai bine decât marii critici amintiţi efectele pe termen mediu şi lung pe care iuţeala extraordinară a „îmbrăcării“ noilor haine nou-nouţe o comportă asupra celor proaspăt înţoliţi, dar şi asupra urmaşilor lor din generaţiile ce se vor succeda până în zilele noastre şi, probabil, mult după acestea. Ibrăileanu „citeşte“ şi ne învaţă că lumea „excesivă“ şi insomniacă (n-are timp!) din scrierile lui Caragiale fuge într-una gâfâind după propria-i umbră fără ca să şi-o poată apropria cu adevărat: ca un personaj scheletic şi filiform care peste noapte, din cauze necunoscute, se umflă şi se îngraşă monstruos încât nu-l mai încap hainele abia luate în ajun de la croitorul din colţ. Buimăceala, excesul caloric („căldură mare!“) şi delirul verbal de aici vin, din nesfârşita luptă grotescă a fondului cu forma ce nu-l încape. S-ar zice – s-a zis! – că „reacţionarul“ Caragiale satirizează şi ridiculizează însăşi emanciparea pe care liberalismul burghez o poartă cu sine. Ibrăileanu, cititor ascuţit şi profund, avertizează asupra iluziei în care ne aflăm suspectându-i şi chiar refuzându-i bunul-simţ patriotic; din contră, ne spune Ibrăileanu, chiar acest impecabil şi natural bun-simţ îi agită privirea, sentimentul şi condeiul cu care scrie: „Începând cu D-ale carnavalului (1885), urmând cu câteva schiţe în Convorbiri literare şi isprăvind, mult mai târziu, cu admirabilele Momente, Caragiale va satiriza, dacă voiţi, mahalaua. Dar trebuie să ne înţelegem asupra acestui cuvânt. Mahalaua pe care o satirizează Caragiale nu e o categorie socială, clasă de mic burghezi, de funcţionari, care stă în suburbie şi ale cărei mijloace materiale, ca şi intelecuale, sunt restrânse. Mahalaua pe care a satirizat-o Caragiale e o categorie sufletească. E vorba de mahalaua intelectuală, în care intră oameni din toate categoriile sociale, în orice caz, din multe categorii sociale: şi mici burghezi, şi funcţionari inferiori, dar şi oameni bogaţi, sus-puşi, şi funcţionari superiori, şi chiar uneori progenituri din clasa «nobilă». În 25 de minute, în Telegrame, în Vizită, în Five o’clock, în Reportaj, în Boris Sarafoff!, în Ultima oră, în Atmosferă încărcată, în High Life, în Cadou, în Diplomaţie, în Mici economii nu e vorba de clasa socială mahala.
În aceste bucăţi, personajele sunt, toate, din lumea «bună», uneori dintre «stâlpii societăţii», dintre oameni care sunt puşi pe ultima scară a situaţiei sociale şi ca rang, şi ca avere. Dar, cu toată această deosebire de clasă socială a personajelor, ele fac parte, toate, din aceeaşi categorie sufletească – culturală mai bine, dacă se poate întrebuinţa acest cuvânt. Când le cetim, toate schiţele lui Caragiale sunt de aceeaşi natură, au acelaşi aer, în ele e vorba de acelaşi lucru. Şi acest lucru este ridicol, ce rezultă din neasimilarea civilizaţiei, din spoiala de civilizaţie, din contrastul dintre pretenţie şi realitate, din amestecul de civilizaţie şi barbarie – amestec manifestat în idei, în simţiri, în purităţi şi în limbaj. Limbajul, dialogul este partea esenţială a acestor schiţe“. Mai departe, Ibrăileanu explică magistral mecanismele şi articulaţiile monstruoasei contagiuni dintr-o „societate informă“ în care „toate personajele fac parte din clasele nouă, burghezimea mică muntenească, burghezimea mare, funcţionarii mici şi mari, gazetarii etc“. Este interesant, spune el, „cum se oglindeşte în opera lui Caragiale infuziunea «civilizaţiei» nouă în diferitele pături sociale. Şi aceasta apare clar, dacă observăm cum se contagiază diferitele personaje de limbajul cel nou, simbolul formelor nouă, neasimilate cu adevărat. Această infuzie, de care vorbim, şi care vine de sus, de la conducători, se face pe lângă altele, mai cu seamă prin politică, prin propaganda principiilor patruzecioptiste în presă mai ales – şi prin literatura cea proastă“. Pentru ca, în final, să prezinte, în spiritul şi litera lui Caragiale, lanţul contagiunii nesfârşite în spaţiu şi în timp, de atunci şi până azi, fără termen previzibil pentru viitor: „Aşadar: patruzecioptiştii au creat pe Rică Venturiano, «redactorul» ziarului pe care-l ceteşte Jupân Dumitrache; Rică a creat, prin ziarul său şi prin discursurile sale pe Jupân Dumitrache; Jupân Dumitrache creează, prin influenţa sa, pe Veta. Pe de altă parte, aceiaşi patruzecioptişti, aducând cultura străină, au creat pe autorii de mahala şi pe organizatorii de pensioane; aceştia au creat pe Ziţa; Ziţa creează pe Veta. Iată lanţul. Această «civilizaţie», aşadar, străbătând de sus în jos, a dat un aspect ridicol tuturor claselor, şi acest ridicol este mahalaua pe care o zugrăveşte Caragiale, mahalaua sufletească, recrutată din mai toate clasele“. Două „clase“ fac excepţie de la respectivul „lanţ“: „Numai boierimea, care a avut vreme şi posibilitate să-şi asimileze, în formă, această civilizaţie; şi ţărănimea, la care încă n-a ajuns, sau nu ajunsese «civilizaţia» aceasta pe vremea lui Caragiale, numai aceste clase nu i-au dat contingent în opera lui satirică – şi ,bineînţeles, – admite cu mare, prea generoasă toleranţă bunul Ibrăileanu! – nici intelectualii adevăraţi“. În ultimul paragraf al acestui tablou extraordinar a cărui actualitate poate scăpa doar orbilor sau neghiobilor, Ibrăileanu „citeşte“ cu halucinantă precizie viitorul, adică ziua de azi: „Acum, evident, această «civilizaţie» străbate tot mai jos în păturile sociale: cu cât străbate mai jos, cu atâta unele pături sociale de sus pierd aspectul ridicol şi cu atâta alte pături mai de jos, influenţându-se de această civilizaţie, iau, la rândul lor, acel aspect“. Neegalată de altă scriere de acest fel, Spiritul critic în cultura românească este geamănă cu opera lui Caragiale, „mahalaua“ în care ne privim ca în oglinda eternă a spiritului naţional.