Al. Cistelecan, Magna cum laude (Diacritice II), Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2012, 204 p.
Un fenomen straniu a inceput sa ia amploare de o vreme: „Niciodata România nu a avut atâtia poeti-doctori. Traditia, autorizata si aureolata de insusi Eminescu, le recomanda poetilor sa profeseze dispret fata de asemenea vanitate academica. (…) Acum, insa, regula s-a intors“. Al. Cistelecan urmareste, in „Magna cum laude (Diacritice II)“, efectele Bibliotecii asupra acestora nu in calitatea lor de poeti, ci de critici mai mult sau mai putin ocazionali. O definitie contemporana a artistului, data de Mihai Ursachi, ne poate apropia de subiectii volumului: „Acesta-i autorul; el duce pe umar un crin ca pe-o pusca/ Astfel inarmat, tot ce exista il musca“. Pentru poetii contemporani, intelegem, sensibilitatea poate fi si arma; transformati in critici, ce va fi fiind ea?
Indreptarea prin ironie
„Cauza serioasa trebuie sa rezide in fenomen, nu in fenomenolog“, ni se spune raspicat, atunci când Cistelecan respinge si acuza bombastica maioresciana ca ar fi oferit un precedent periculos. Desi identifica si ocazii de a mai lauda o initiativa sau alta ori câte un critic mai deschis la dialog, scopul principal al cartii pare a fi indreptarea prin ironie. Pacat destul de des intâlnit, asa-zisul concept mioritic de originalitate, o combinatie intre cultul exagerat al sinelui si al „virginitatii“ (falsificate a) impresiei, este taxat de fiecare data. Consecinta lui imediata este o suma de monologuri ce nu se contrazic; fiecare fiind convins ca este cel dintâi care are dreptate, referintele sunt inutile, de nu chiar paguboase „originalitatii“. De multe ori avem parte de un „cor care ingâna negresit aceeasi fraza; numai ca fraza inventata negresit de fiecare in parte“.
Pacatele sanctionate de Al. Cistelecan sunt numeroase, iar tipologia lor, diversa, desi de regula acestea se asociaza unor intentii bune. Uimirea mimata evolueaza, uneori, pâna la sarcasm. Despre Radu Vancu ni se spune, cu disimularea caragialesca a unui cârcotas (aproape) discret, ca in polemici mediteaza asupra unor lucrari diverse semnate de alti critici, „si cu deosebire asupra uneia (nu spun care, dar persoana importanta)“. Ion Pop a remarcat, cu alta ocazie, ca Cistelecan dispune de „o regie remarcabil articulata in toate compartimentele spectacolului critic, mobil, inventiv, novator“. Regie regasim si aici, ce-i drept, cu alti actori fata de primul volum, unde interesul lui se apleca asupra lui Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Adrian Marino, Petru Poanta, Sanda Cordos si a altora, dar acest lucru nu reduce cu nimic din spectaculos. O alta constanta poate fi sesizata, insa: ironia niveleaza oarecum comentariul si totul pare mai degraba sagalnic-investigativ decât serios. Mai mult, daca despre primul volum, intitulat simplu „Diacritice“, Andrei Terian afirma ca da impresia ca „criticul le da la toti nota 6“, el nu e cu mult mai ingaduitor nici acum. E adevarat ca Cistelecan ii mai sanctioneaza, si nu o data, pe cei ce prefera recenziei corecte „acea specie lautãreasca de eseu“, galagios, fara repere precise. Nu-i sunt pe plac nici eseurile „de beatificare“ sau „lectura ascultatoare“, empatica propusa de Vulturescu, desi acesta din urma nici nu-si urmeaza propriul sfat pâna la capat si, volens nolens, striveste oricum „inefabilele cuiburi“ ale poeziei. Vulturescu are, totusi, o intuitie corecta (!) atunci când vorbeste despre „Top ten“ si „Al doilea top?“: „Al. Cistelecan nu agreeaza rolul de moasa literara, ajutând la avorturi, si nici nu face injectii tamaduitoare la vreun text vlaguit“. Daca Danilov a avut cândva visul unui „atelier de reparat poezii pentru nunti, botezuri si alte ocazii, danilov&brumar“, e putin probabil ca Al. Cistelecan sa fi inceput acest demers critic cu scopul de a „repara“ sau tamadui vreun discurs critic.
Concluzii elegante
Ratiunea lui este simpla: a fi cumsecade, „elegant“ si cu Cartarescu, si cu Dan Iancu inseamna, practic, sa-i defavorizezi pe ambii. Desigur, un critic nici nu poate fi ironic cu absolut toti subiectii sai, dar noroc ca, macar in cazul unora, concluziile sunt mai „elegante“! Altfel, in termeni apropiati celor ai lui Adrian Popescu, o mare parte dintre textele discutate sunt „eseuri-pizza“ de consum, nepretentioase, cosmopolite si cotidiene, iar Cistelecan pare a se opri la unele nu atât pentru ele insele sau chiar pentru autorii lor, cât din aceeasi marinimie maioresciana cu care se inventaria poezia secolului al XIX-lea.
Alt pericol, de constatat numaidecât la criticii-poeti, il constituie privilegierea placerii repovestirii in locul placerii interpretarii. Refacerea universului prin imagini fulgurante desprinse din corpul poeziei esueaza de cele mai multe ori si ajunge sa devina „mai mult cacofonie decât critica“, mai mult reductie decât sugestie, contextul fiind decisiv intr-o arta atât de personala. Când nu e reprezentata de repovestire, capcana poate fi cea a volubilitatii. Povestas din fire, cu el insusi sau cu altii ca el, poetul-critic uita ca e zi si isi deruteaza inutil cititorul venit in cautarea unor repere. Excesul de bibliografie al lui Vulturescu este un tic la fel de iritant ca excesul de biografie din reveriile lui Adrian Popescu.
Cartarescu observa, in „Asta nu e poezie“, ca scena literara româneasca de astazi a devenit un straniu ring de box in care se lupta boxerul cu spadasinul, jucãtorul de ping-pong sau chiar cu sahistul. Câte bordeie, atâtea obiceie, de unde si dificultatea ierarhizarii. Problema este, desigur, cu atât mai complicata in cazul textelor analizate in acest volum. Criticul nu este intimidat de o asemenea viziune, ci incearca sa o fixeze in observatii exacte care circumscriu fenomenul dincolo de intuitiile cetatii, asa cum o face, de exemplu, atunci când discuta foarte lucid problema raportului fericire-nefericire la Cartarescu. In ciuda scaparilor de ironie, mai ales in analiza volumelor lui Andrei Bodiu, Alexandru Musina sau a Ioanei Pârvulescu, Cistelecan este un arbitru care nu precupeteste nimic din farmecul acestor lupte de categorie mixta.