Lupta de clasă

Pe vremea comunismului, copiii invatau la scoala ca o tara socialista este formata din doar doua clase sociale, mari, late si implinite: muncitorimea si taranimea. Alaturi de ele, comunistii mai admiteau si o mica alta categorie, numita intr-un mod care spunea totul despre importanta ei, si anume o „patura“ sociala, cea a intelectualilor. Elevii mai aflau ca, in societate, singurii care produceau erau  muncitorii si taranii, doar ei fiind cei care aduceau pe lume plusvaloare, adica obiectele utile de care o societate are nevoie. Prin urmare, membrii celor doua clase erau singurii care sustineau intreaga populatie, singurii care alcatuiau forta motrice a societatii. Despre intelectuali, alaturi de care intrau, cu bunavointa,  cam toti cei care ramaneau pe dinafara claselor „alese“, se spunea cã nu creeaza de adevaratelea plusvaloare, dar ca trebuiau sa primeasca totusi un salariu de la stat, pentru ca munca lor era, cu ingaduinta, „socialmente necesara“. Cu alte cuvinte, desi ei nu erau „muncitori destoinici“, „constructori ai marilor citadele muncitoresti“, sau ai „maretelor edificii industriale“, singurele lucruri cu care ne puteam mandri, intelectualii trebuiau, totusi, tolerati in societate. In semn de solidaritate cu acesti indivizi de care era „socialmente“ nevoie, cei care produceau cu adevarat, muncitorii si taranii, contribuiau cu o parte din munca lor valoroasa pentru a asigura salarii pentru acesti intretinuti ai statului comunist.
Potrivit acestei logici, profesorii, doctorii, cercetatorii – este drept nu asa multi, oamenii de cultura, sau mai stiu eu ce alti „intretinuti“, aveau salarii modeste, potrivit pozitiei si importantei lor sociale. Astfel, un profesor universitar putea castiga mai putin decat un miner cu aceeasi vechime, dar fara scoala, un medic stagiar castiga mai putin decat un strungar, iar un profesor de liceu era depasit lejer de un electrician.
Ideea de baza a comunistilor era aceea ca doar suruburile inseamna plusvaloare, ca doar ceva tangibil are pret si este important. Daca vrem insa, sa fim si mai transanti, atunci trebuie sa spunem ca in timp ce unii produceau ceva care conta, depunand o munca valorificata in societate, ceilalti, „patura“, trebuiau sa faca activitati nevalorificabile si asta pentru ca, adesea, serviciile lor erau acordate gratuit de catre stat. „Patura“ trebuia sa se multumesca astfel cu salariile acordate doar datorita solidaritatii celor buni carora statul le lua o parte din plusvaloarea creata  pentru a-i întretine pe toti cei care nu avusesera norocul istoric sa fie muncitori ori macar niste tarani.
Reflexul acesta al oamenilor rai si buni vine din zorii oricarei revolutii unde lumea in mod necesar se imparte in douã mari tabere, iar istoria, de fiecare data, alege sa o faca pe una din tabere castigatoare. Daca nu ne indepartam, insa, de secolul XX, atunci ne putem gandi la lupta de clasa ca fundament al luptei politice de la inceputurile comunismului, lupta care punea fata in fata pe proletari si pe capitalisti. Dupa ce lupta de clasa, in urma revolutiilor, reusea sa-i elimine pe capitalisti, proletarii ramaneau alaturi doar de tarani, desi astia din urma ii cam incurcau fiind mai „retrograzi“, dar totusi nu le erau dusmani. Desigur, ramaneau alaturi si de „patura“ aceasta de care era „socialmente“ nevoie. Cu timpul insa, comunistii au renuntat la lupta de clasa pentru ca intre cele trei categorii, sau doua si jumãtate, trebuia sa existe armonie. Nu era insa suficienta doar armonia, era necesara si o ierarhie clara.
Iata ca la multe decenii de la sfarsitul luptei de clasa, atunci cand nu ne asteptam, ea se repune in discutie in societatea romaneasca. De data aceasta guvernantii trec la actiune si ne explica, atat de usor, doar au istoria in sange, cum ca in Romania sunt doua feluri de oameni.

Cei buni, cei din sistemul privat, adica cei care fac suruburi sau porumb si ceilalti, oamenii rai, cei care sunt intretinuti. Oamenii astia rai, insa, dupa gandirea politica profunda a domnului Basescu, s-au „ingrasat“ peste masura si au ajuns sa „suga sangele poporului“, adica al tuturor celor care lucreaza in sistemul privat. Adevaratii muncitori nu mai pot sa tina in spate acesti „intretinuti“ si trebuie sa dam militaria jos din pod si sa ii scuturam bine. Prietenul Hitler spunea ceva asemanator despre neamtul slab care il tine in spate pe evreul gras, desi cred ca pentru evreu folosea un alt termen.
Nu ne oprim, insa, la dimensiunea istorica a acestei metafore, care nu a apartinut doar comunismului. Ne vom referi doar la momentele noastre prezente, cele care repun in lumina reflectoarelor istorei noastre firave, tema luptei dintre omul bun si cel rau. Debilitatea acestei conceptii este evident mult mai mare astazi decat cea din timpul comunistilor. Mai intai, pentru ca in comunism statul limita toate veniturile atat de mult, incat nu erau totusi mari diferente intre diversele categorii. Cu alte cuvinte, chiar daca erau diferente de salarii, ele nu erau majore. In al doilea rand, statul comunist nu isi propunea masacrarea intretinutilor, adica reducerea lor zdrobitoare, ori anatemizarea lor publica. Mai mult, ei nu includeau printre acestia si pensionarii, tocmai pentru ca majoritatea lor fusesera candva muncitori sau tarani.
Teza lansata astazi de guvernanti face parte din marile farse pe care societatea prezenta le construieste pentru a manipula populatia. O farsa tragica ce nu urmareste altceva decat lovirea serioasa a statului si a regimului democratic. O sa va dau doar doua argumente.
Se sugereaza in mod samavolnic – ca sa folosim si noi limbajul ales al acelor vremuri pe care unii le iau astazi ca model – ca cei care lucreaza in mediul privat sunt cei care aduc bani la buget, iar cei de la stat nu fac altceva decat sa ii pape, iar din acest motiv sunt si grasi. Adevarul este, insa, ca intre angajatii de la stat si cei de la privat nu exista absolut nicio diferenta. Cu alte cuvinte, ei platesc aceleasi taxe, pentru ca legea nu face distinctie intre angajati. Toti au acelasi impozit pe salariu, toti platesc TVA, toti platesc impozite pe ceea ce au. Desigur, cei care fac diferenta sunt patronii, adica cei care angajeaza salariatii, cei care platesc impozit pe profit si alte cateva tipuri de taxe si impozite. Profitul, insa, in structura bugetului national, este intr-o pondere destul de mica. Prin urmare ne punem intrebarea de principiu: de ce sa consideram ca oamenii care fac profit, fie vorba, pentru ei, sunt „buni“ impreuna cu toti aceia ce le sunt doar simpli slujbasi?
Partea amuzanta este data tocmai de raspunsul la aceasta intrebare, care tine de teza potrivit careia surubul este ceva real, iar cunoasterea si tot ce nu este tangibil nu are valoare. Ne putem intreba de ce are valoare speculatia imobiliara, sau chiar cea de la bursa, la fel ca si surubul, dar educatia, cercetarea, sanatatea, administrarea statului nu produc valoare? Statul este cel care vrea se asigure toate aceste tipuri de servicii gratuit, si asta pentru ca ele tin de functiile bazale ale statelor moderne. Ele nu se vand pentru ca statul este cel care le „cumpara“, ca sa folosim si limbajul vremurilor noastre, pentru a le oferi gratis sau cu preturi mici.
Statul nostru are prin liderii sai politici o atitudine care tine de bolile psihice grave. Statul isi uraste slujbasii, guvernantii isi urasc administratiile pe care le conduc, iar politicienii sfideaza populatia pe care teoretic o reprezinta. Impartirea arbitrara a lumii, in oameni buni si oameni rai are ca efect anularea oricarui principiu democratic si de solidaritate sociala. Trei lucruri sunt esentiale intr-o criza. Credibilitatea care confera incredere, solidaritatea care se bazeaza pe echitate si transparenta care asigura climatul de corectitudine si de justete al masurilor dure care se iau.
Lupta de clasa exclude toti acesti trei piloni. Oamenii nu pot avea incredere in politicieni pentru ca ei au impartit lumea in doua, si cea mai mare parte este cea anatemizata. In plus, daca politicienii care conduc institutiile nu au incredere in oamenii pe care ii pastoresc, cum pot cimenta o incredere generala fata de ei? In fine, echitatea este cu totul exclusa de chiar principiul luptei de clasa, pentru ca trebuie sa plateasca, absolut cert, doar cei rai. De transparenta nici nu poate fi vorba, razboiul fiind, la urma urmei, singura situatie in care o democratie accepta limitari ale libertatilor si drepturilor cetatenesti.
Marea problema a guvernantilor este tocmai teza aberanta pe care o invoca si nu masura sau masurile pe care vor sa le ia. Problemele Romaniei sunt mari. Avem cu siguranta risipa, asa cum, cert, avem bugetari care nu merita posturile pe care le ocupa. In egala masura avem probleme si la nivelul clasei politice, unde la fel de sigur avem si politicieni buni, dar si politicieni care sunt doar simpli borfasi. Unii au fost chiar dovediti de justitie. La fel, in peisajul oamenilor atat de buni, al patronilor din Romania, avem si capitalisti onesti, corecti si, cel mai adesea, disperati din cauza marilor probleme pe care slujbasii unsi politic le fac zi de zi. Dar, ca sa fim sinceri, avem si capitalisti care sunt doar infractori, care s-au privatizat si care s-au dezvoltat prin cardasie cu ticalosii din sistemul bugetar sau din cel politic. Da, unii au facut milioane prin licitatii aranjate, prin privatizari contrafacute, prin furt pur si simplu. Oamenii rai au chiar o confrerie a lor, au prietenii si relatii stranse si intotdeauna ei sunt transpartinici si fara constiinta frontierelor. Adica ei se simt cel mai bine impreuna la o masa bogata in care privatul hraparet se intalneste cu slujbasul escroc al statului si cu coruptul politician.
Intrebarea este, insa, de ce trebuie sa plateasca pensionarii si slujbasii statului pretul unui dezastru produs de clasa politica si de elita capitalistilor – criza nu au produs-o in Romania sau in America postasii, educatoarele sau medici.
Cine trebuie sa plateaca pentru dezastrul din Romania, produs in mod cert de clasa politica, de marii corupti din mediul de afaceri si cu larga complicitate a unor lideri din sistemul bugetar? Raspunsul guvernantilor este simplu: „toti cu exceptia celor vinovati“, adica vor plati pensionarii, invatatorii, medicii, functionarii, politistii, pompierii, secretarele si altii aidoma, adica cei care se fac vinovati doar de prostie. Prostia de a fi cinstiti si corecti. Ei pot fi usor jecmaniti pentru ca nu se pot fofila. Sa nu uitam argumentul forte al economistilor. Nu marim taxele pentru ca o sa creasca evaziunea. Adica aia smecheri oricum se fofileaza, deci cel mai bun platnic este cel cinstit.
Oameni cinstiti in Romania pot fi intalniti pretutindeni, printre bugetari, printre politicieni si printre cei mai multi dintre oamenii de afaceri. Ei au un semn al lor secret atunci cand se intalnesc. Se pot recunoaste usor pentru ca sunt intotdeauna disperati. Disperati de statul caracatita acaparat in mare parte tocmai de cei rai.
Luptei de clasa pe care o propune presedintele Basescu la nivel de imagine i se va opune foarte probabil, treptat, o lupta de clasa adevarata, care va scapa rapid de sub control si care va fi posibil sa ne aduca rezultate cu totul diferite de ceea ce doresc guvernantii actuali.
Pe internet tot mai multi intreaba cum se fac cocteilurile Molotov. Daca guvernatii vor lupta de clasa este posibil ca pana la urma sa o aiba. Inca nu au realizat insa ca ei sunt cei care vor fi parte a acestui conflict si vor trebui sa se apere in prefecturi, in palatul Victoria sau in cel de la Cotroceni.
Domnule Boc, domnule Basescu, sper sa aveti noroc amandoi si sa nu aveti nevoie de elicopter. Nu de alta, dar va aduc aminte ca tocmai ati taiat si pilotului salariul cu 25%.