În cel de-al patrulea volum al „Istoriei literaturii române contemporane“, consacrat „evolutiei poeziei epice“, E. Lovinescu atribuia un loc foarte important cercului „Sburatorul“, de sub directia sa: „contributia“ lui era declarata calitativ superioara tuturor celorlalte „contributii“ colective (a samanatorismului si neosamanatorismului, a „Vietii românesti“ si a „Gândirii“), fiind întrecuta doar de „creatia obiectiva“ a „independentului“ Liviu Rebreanu. Temei solid acestei atribuiri nu-i putea oferi proza maiorului Gh. Braescu, „umoristul“ mult apreciat de Lovinescu, nici aceea a polivalentului F. Aderca, mai (re)cunoscut ca estetician, si cu atât mai putin aceea a tinerei Ticu Archip, autoare, pâna atunci (în 1928), doar a doua carti, ci numai aceea a Hortensiei Papadat-Bengescu. În cazul acesteia, însa, în fond, era vorba de o „anexare“, care, daca a fost consimtita de scriitoare, nu mai putin a necesitat sacrificarea unei parti din „patrimoniu“, dar si recursul la unele mijloace nu tocmai „ortodoxe“.
Cât priveste pe cea dintâi, ea este lesne sesizabila: în capitolul dedicat autoarei „Concertului din muzica de Bach“, sunt distinse net trei „forme de expresie literara a scriitoarei“. Cea dintâi, care „s-a manifestat în schitele publicate în «Viata româneasca»“,este caracterizata si apreciata drept „forma nediferentiata înca de impresionismul liric, în care consideratiile intelectuale, trase în jurul unor subiecte întâmplatoare, se îmbina cu elanuri lirice si cu mici extaze, poeme în proza, ce nu asteapta decât cadenta ritmului („Dorinta“), întretaiate de analize, ce-si scoboara inciziunea pâna în inconstient si în obsesie“, forma ce „a parut noua si a placut ssi caret din motive de protectionism literar sau din lipsa de perceptie estetica, ea constituie si astazi pentru critica «Vietii românesti» expresia cea mai reusita a literaturii scriitoarei, dupa cum pentru unii auditori momentul cel mai interesant al concertului sta în acordarea instrumentelor“.Cea de-a doua „forma de expresie literara“ constituie o „depasire“ limpede a celei precedente: „… «Sfinxul» (cu «Lui Don Juan în eternitate» si «Pe cine a iubit Alisia?») si apoi «Femeia în fata oglinzii» (cu «Agonie», «Voluptate», «Basme») scet au desavârsit-o spe cea dintâit, împingând si lirismul dar si autoanaliza psihologica la asa masuri si combinându-le într-o tesatura atât de intima, încât i-au harazit scriitoarei o originalitate, ce întrece cu mult preludiul modest al «Apelor adânci»“. Abia cea de-a treia forma, corespunzatoare romanelor „Fecioarele despletite“ si „Concert din muzica de Bach“, atinge apogeul, ea reprezentând „o noua literatura româna începsutat printr-o afirmatie definitiva (…) o mare fresca a vietii noastre orasanesti, unde toate straturile sociale sunt reprezentate (…) între care nimic nu-i lasat la o parte, nici intelectualitatea, nici senzualitatea, nici arta (…), nici fortele instinctuale, nici patologia, nici virtutile burgheze, nici feminismul, într-un cuvânt, nimic din tot ce constituie complexitatea unei vieti chinuite de atâtea nevoi si aspiratii (…) paginile privitoare la scena din biserica (…) sau la evolutia tuberculozei printului Maxentiu (…) apartin literaturii europene; iar figurile ca Lica Trubadurul, Rim, Mika-Lé, Sia si chiar gemenii Hallipa se încadreaza în starea civila a vietii“.
În pasajele citate din „Istoria“ lui Lovinescu, însa, nu poate scapa nimanui faptul ca negarea oricarei valori a „primei forme de expresie literara“ (o „acordare de instrumente“ sau un „modest preludiu“) este concomitenta cu o polemica inclementa cu criticii de la „Viata româneasca“, învinuiti de „protectionism literar“ sau de „lipsa de perceptie estetica“. (În finalul capitolului, a doua ipoteza era abandonata, iesenii fiind incriminati numai pentru ca fac „critica «de grup»“, ceea ce, se explica într-o nota de subsol, „înseamna: a lauda o forma evident inferioara, nu numai în evolutia unui scriitor, dar chiar a unei literaturi, în dauna unei activitati vadit superioare, – care nu s-a dezvoltat însa în cadrele «grupului»“). Iar aceasta concomitenta te duce cu gândul la o relatie de la cauza la efect. Dedându-se el însusi „protectionismului literar“ sau „criticii de «grup»“, autorul „Evolutiei poeziei epice“ nu face aici decât sa legitimeze „anexarea“ scriitoarei la „miscarea de la «Sburatorul»“, „în ochii“ contemporanilor si ai posteritatii. Si acest lucru i-a reusit pe deplin. Cu rare exceptii, posteritatea si-a însusit viziunea lovinesciana, a prozei Hortensiei Papadat-Bengescu reprezentând „contributia «Sburatorului»“ cea mai autentica. Semnul acestui succes este progresiva ignorare a îndelungatului proces al „anexarii“ prozatoarei de catre „Sburatorul“, proces care, asa cum am spus anticipând întrucâtva, a cuprins si o serie de proceduri putin „ortodoxe“. Ca atare, suntem în fata unui caz deosebit de interesant, din punctul de vedere al tacticii urmate în partajarea câmpului literar, caz care merita efortul unei reconstituiri mai atente. Este ceea ce ne propunem în cele ce urmeaza.
Ca punct de pornire al demersului ni se ofera existenta mai multor similitudini în cele doua texte mai importante cu care este întâmpinat volumul „Ape adânci“, al Hortensiei Papadat-Bengescu, texte iscalite de G. Ibraileanu si de E. Lovinescu (1). Sunt, mai întâi, similitudini în aprecierea elogioasa a volumului. În cazul celui de-al doilea, ce-i drept, aprecierea respectiva este însotita de o suma de observatii critice, asupra registrului fundamental si, de asemenea, asupra limbii si stilului. În ciuda acestora, ea este la o distanta foarte mare de aprecierea formulata zece ani mai târziu, în „Evolutia poeziei epice“. (Lucrul nu a frapat, cum ar fi fost firesc, pentru ca, în reeditarea textului din 1919, au fost operate revizuiri succesive în sensul diminuarii valorii stabilite initial.)
Alta similitudine totusi ne solicita atentia, ea fiind macar curioasa, daca nu chiar paradoxala. Cautând explicatia „originalitatii transante“ a operei analizate, G. Ibraileanu gasea ca la aceasta „… poate, pe lânga puternica personalitate a autoarei noastre, ceea ce a contribuit înca (…) este si norocul d-nei Hortensia Papadat-Bengescu de a nu face parte ori de a nu se socoti facând parte din nicio scoala literara, care sa-i impuna ori de la care sa i se para ca trebuie sa adopte norme, formule si «idealuri» literare.“Or, despre „un loc unic de «splendida izolare» în literatura noastra“, loc pe care i-l dau scriitoarei „atâtea calitati rafinate de cugetare si simtire (…) de pe acum“, vorbeste si E. Lovinescu. Si ambii critici se abtin sa spuna, fie si în treacat, ca toate prozele cuprinse în „Ape adânci“ fusesera publicate initial în „Viata româneasca“, ambii se abtin sa pomeneasca prima dedicatie înscrisa pe pagina de titlu a volumului, care suna astfel: „Cenaclului literar «Viata româneasca» îi închin cartea mea dintâi“ (2).
Dar, desigur, si duo dicunt idem…
Mai întâi, se cuvine sa observam ca dedicatia autoarei nu reprezenta o pura amabilitate a ei. Acest lucru ni-l dovedeste fara putinta de tagada o cercetare chiar sumara a celor 13 scrisori pastrate dintre cele trimise de Hortensia Papadat-Bengescu lui G. Ibraileanu în anii 1914-1916 (3). Oricine va sfârsi prin a constata ca postura pe care si-o asuma corespondenta criticului iesean este tocmai aceea de discipol obedient. Chiar în prima sa epistola, din 5 ianuarie 1914, ea marturiseste ca „sîit place grozav sa învete (…) are un suflet de discipol“, ca, pregatindu-se pentru a-l întâlni, i-a citit cu atentie volumul „Scriitori si curente“, retinând din el postulatul conform caruia „o lucrare nu are valoare reala si durabila decât când e absolut obiectiva, când scriitorul a avut facultatea ca, anihilându-se, dezbracându-se complet sau pe cât e posibil de el singur, sa concretizeze sufletul, fizionomia unei epoce sau unui mediu“, si ca „sat simtit ambitia violenta de a încerca si seat sa facsat ceva care sa sîit placa“, impuls din care a rezultat „o schita, un mic portret“, scris „unic“ pentru magistru. Aceeasi scrisoare pomeneste efortul lui Ibraileanu (facut în doua întâlniri, una la Iasi, alta la Buzau, precum si prin corespondenta) de a lamuri ce întelege el prin „obiectivism“. Foarte semnificativa este si o alta epistola, din 10 octombrie 1914, în care prozatoarea aminteste ca „revista sit-a cerut «îndrumati-va spre roman»“, lucru refuzat („cu toata dragostea pentru revista, nu puteam nici vream face altceva decât (…) ce stiam“), dar ca „ss-at trezit într-o dimineata deunazi cu un capitol de roman, ba chiar de la sfârsitul unui roman, al carui început nu-l cunostseat, dar probabil se pregatea undeva înauntru“. „Când as avea pregatit destul – continua corespondenta – as fi multumita sa va pot cere sfatul, pentru a vedea daca ar merita sau nu sa continui în aceasta directiune. Am stabilit în d-voastra, cei care mi-ati înconjurat începutul, juriul, de a carui parere am a tine seama“. Alte declaratii similare sunt risipite în epistolele urmatoare. Între ele, se remarca, pentru patetismul ei, cea facuta dupa incendiul de la redactia si depozitele „Vietii românesti“: „Fiindca nu-l cunosc pe domnul Stere, pe care îl stimez ca pe un patron distins si superior, trec asupra d-tale partea de consternare pe care mi-a pricinuit-o casa noastra consumata absurd de flacara raufacatoare. Tot d-tale îti spui dorinta sa nu risipiti familia, sa nu ne lasati orfani si sa ne patronati înainte, mutându-ne subt un cort cât de modest“ (subl. n.).
Noi recunoasteri ale „autoritatii amicale“ a criticului si asigurari de continuare a colaborarii abunda în scrisorile prozatoarei din toata a doua jumatate a anului 1918 (4). Si acelasi lucru reiese si din dedicatia pe exemplarul din „Ape adânci“ trimis magistrului iesean. La 18 decembrie 1918, ea îi scria: „Va trimit volumul meu cu câteva cuvinte care exprima slab si stângaci si ce va datoresc, si ce simt ca recunostinta pentru d-ta“. În adevar, dedicatia suna astfel: „Domnului G. Ibraileanu/ Sunteti adapostul si refugiul/ Academia si familia, din cal/dura si lumina caror am lucrat./ Largiti aceste cuvinte/ pâna la masurile cele mai/ mari la care pot ajunge,/ adaogati-le sentimentele de/ afectiune si prietenie si/ emotiunea cu care le scriu/ si primiti omagiul acestei carti/ Hortensia/ Papadat-Bengescu/ Decembrie 918/ Focsani“ (5).
Recunostinta autoarei se îndrepta însa si catre „mâna dreapta“ a lui Ibraileanu, caruia îi trimitea volumul cu dedicatia urmatoare: „Domnului G. Topîrceanu, tot ce e continut aici a fost gasit de D-ta într-un cos de hârtii, pe marginile unui mic manuscris intitulat «Viziune». Din scrisoarea dintâi a Secretarului de redactie a «Vietii românesti», care se întâmplase sa fie un poet profund si subtil, un spirit de o calitate neasemuita, vocatiunea pe care o tineam ascunsa, ca sa nu jignesc împrejurarile vietii marunte, si-a luat curajul si hotarârea. Poetul e si un prieten foarte bun, care ne-a daruit si singurul lux editorial al acestei carti, perfectia corecturei. Cu toate sentimentele acestea îti ofer…/ Dec. 1918“.
Peste marginile obisnuite, gratitudinea exprimata nu se poate explica doar prin cele doua motive invocate. S-a adaugat, desigur, si euforia debutului editorial, însa nu este exclus sa fi fost si altceva: s-ar putea ca termenul corectura sa nu fi fost folosit de prozatoare în sensul sau uzual (de înlaturare a greselilor facute de tipografi). Se stie astazi ca „ajutorul de secretar de redactie“ al „Vietii românesti“ nu selecta doar creatiile ce puteau aparea în revista, creatii ce erau apoi citite si discutate în redactie, ci, de multe ori, le si „stiliza“. De o astfel de operatie au avut parte, mai târziu, doua volume din romanul-fluviu al lui C. Stere „În preajma revolutiei“, precum si o carte a Sandrei Cotovu. Acesteia, de altfel, G. Topîrceanu îi scria cu trei ani înaintea mortii, în 1934: „Pot sa-ti marturisesc (ceea ce, astazi, câtiva oameni stiu vag, dar istoria literara va ignora complect) ca literatura româneasca îmi datoreste aproape pe de-a-ntregul cel putin cinci scriitori (bine vazuti, unii de public, altii de o minoritate selecta) cari altminteri ar fi ramas în stare de embrion sau de haos, fara nimic realizat. Pe unii i-am îndrumat, atent si activ; cu altii am colaborat anonim, refacându-le în întregime scrisul si productiile, fraza cu fraza; iar altora le-am intercalat pagini întregi, concepute si scrise exclusiv de mine. (Singur Ibraileanu mai stie acest din urma… amanunt, – dar tace. Si autorul respectiv – idem. Si bine face, – ca doar n-am facut-o cu gândul sa-l divulg la urma. Dar nici sa se poarte apoi urât, iar nu-i bine.) Nostim e ca o gazeta literara recenzând opera autorului de mai sus în mod laudativ, gaseste prilej sa ma batjocureasca pe mine si sa mi-l ofere drept model, reproducând ca partile cele mai bune… exact pasagiile scrise de mine…“.
De acest lucru avea stire si D. Botez, implicat profund în viata revistei iesene, care nu pregeta sa-l aduca la cunostinta posteritatii:“Topîrceanu avea o extraordinara constiinciozitate artistica, un enorm respect pentru arta si un gust desavârsit. Inesteticul îl ofensa. Nu putea sa-l tolereze. Ca secretar de redactie la «Viata româneasca», el lucra la manuscrisele colaboratorilor, pe cât lucra la ale sale. Nu din dorinta de a face autorilor un serviciu, cât din neputinta de a le suporta neispravite, cu invaliditati estetice. El a lucrat astfel cu aplicatiune de creator la proza stufoasa a Hortensiei Papadat-Bengescu“ (v. D. Botez, „Memorii“, 1970).
O ultima dovada, daca mai este nevoie, gasim în scrisoarea trimisa de însusi Topîrceanu prozatoarei, la 20 aprilie 1916, unica, pare-se, ce s-a pastrat. „Mult scandal – marturisea poetul într-un limbaj usor criptic – cu Ibraileanu. Îmi cere sa dau la tipar pe Bianca. Dar Bianca poarta o data si Bianca de pe hârtie e proprietatea mea, daca nu de drept, cel putin de fapt. Si m-au apucat niste scrupule tardive, a caror tardivitate pur literara îmi îmbujoreaza obrajii. D-ta singura trebuie sa rezolvi conflictul… Da, stiu, mi-ai dat asentimentul odinioara pentru publicare. Dar atunci aveam «intelectul» smucit în cincisprezece directii, neliterare, si treceam prin cincisprezece crize care nu-mi dadeau pas sa fiu atent la niste deciziuni redactionale, a caror gingasie fatala îmi scapa cu tot atâta fatalitate. Scrie-ne un cuvânt urgent. Da sau nu. Putem face (adica eu nu pot face, ci numai d-ta cu Ibraileanu) o tranzactie: sa le amânati publicarea, ca sa am vreme sa le transcriu… Originalul nu vreau sa-l dau la tipar ca… se murdareste. Deci raspunde-mi. Sa stii însa ca nu mai ai motiv sa ma menajezi – ba chiar ai tot dreptul sa n-o faci…“.
În aceste circumstante foarte clare, ne putem întreba ce l-a facut pe Ibraileanu nu numai sa nu pomeneasca faptul ca prozele din „Ape adânci“ vazusera lumina zilei în „Viata româneasca“, dar sa afirme, la urma urmei, un neadevar sau un adevar partial. Raspunsul se gaseste, probabil, în delicatetea sa funciara, în generozitatea sa fata de scriitorii ce-i erau apropiati sufleteste, poate si în dorinta ca, prin aceasta generozitate, sa si-o apropie si mai mult, implicit, sa asigure fidelitatea ei fata de revista.
Oricum, prima reactie a Hortensiei Papadat-Bengescu la cronica din „Însemnari literare“ era în sensul acelor asteptari. La 13 februarie 1919, ea marturisea criticului efectul coplesitor pe care l-a avut asupra ei, efect pe care nu îl înfatiseaza doar, ci îl diseca meticulos, punând astfel în relief toate cauzele care l-au pricinuit, procedând la o analiza a textului în toate încheieturile sale. Întâi, remarca „tonul de o armonie impozanta“; apoi faptul ca „studiul (…)reliefeaza, statorniceste elemente, care, spuse în sute de alte feluri, chiar cu aceeasi intentie de fond, nu le-ar fi putut evidentia mai absolut si în lumina lor cea mai proprie si mai propice (…) lucruri din inconstientul ssaut“; ca „sot impune atentiunii publice din cea mai luminoasa înaltime a catedrei“; ca „onorificarea facuta lucrarii ssalet, daca au fost în d-ta disensiuni între critic si lector, ea reprezinta o echilibrare a unora cu celelalte, e o rezultanta generoasa si sincera a lor“; ca „zicsândt Tragedie (…) a daruit «povestii» ssalet proportiile si întelesul ei“; ca „judecata (…) are fata de public o netitate statornica, de la care nimic nu poate face pe cititor sa oblieze prin comentarii laterale“; ca“odata stabilit un astfel de luminos punct de reper, orice alte aprecieri complimentare se pot face cu imunitate“; ca „alaturi de marea valoare a opiniei în sine, venind cea dintâi, exista si o prioritate a ei“ etc. În acelasi sens, scriitoarea adauga si preciza: „Îti închipuiesti ca am iesit în arena publica purtata de mâna d-tale, ca mireasa dusa la altar de cel mai însemnat dintre ai ei, si în acest posesiv nu e niciun scrupul, caci stiu ca am venit la d-voastra acolo, ca si catre lector, ca cea mai necunoscuta dintre necunoscuti, si, daca va apartin si îmi fac din asta o glorie, e ca ati crezut ca o merit.“ Si înca o observatie ce merita retinuta: „Dar e un fel în care ai fost arbitrar. Nu ai lasat pe nimeni sa spuie de mine, dupa d-ta, mai bine ca d-ta. Nimeni nu ma va mai putea recompensa atât si nici nu putea alt sa o faca“ (6).
Între multe altele, deci, Hortensia Papadat-Bengescu a tinut totusi sa puncteze „graba“ lui Ibraileanu în a proclama valoarea volumului, ceea ce sugereaza ca era constienta ca, prin aceasta, se augmenta totodata capitalul simbolic, al criticului (ce-si dovedea clarviziunea) si al revistei (ce-i deschisese devreme coloanele sale si o facuse astfel sa progreseze). Ea nu a contrazis însa, fie si „de forma“, afirmatia relativa la neapartenenta ei la vreo scoala, cum ar fi fost normal, date fiind sentimentele sale fata de ieseni. Aceasta trecere peste afirmatia cu pricina, ca si o aparenta exagerare a impresiilor pe care i le-a produs cronica lui Ibraileanu nu sunt chiar nepremeditate. În partea finala a scrisorii, ca un lucru fara mare importanta, ea îi comunica „magistrului“: „Scriam lui Top. ca d-l Lovinescu mi-a cerut o dare de seama locala. Eu, care nu tin la genul acesta, desi nimic nu ma lasa indiferenta, i-am mai dat si ceva mai oportun, apoi, m-a rugat sa-i mai dau si ceva foarte eu. Am dat vreo doua pagini de prin caiete. Eu sunt foarte neîndemânateca cu lucrurile astea. Desi în acelasi timp am o idee definita în teorie, dar în practica… Daca am fi aproape, v-as întreba întotdeauna în astfel de împrejurari si as face cum ati spune. E foarte placut sa asculti. De altfel, d-l Lovinescu pare asa de multumit, încât totul e bine“. Dincolo de „optimismul“ concluziei, fortat, transpare totusi o anume jena, constiinta unei culpe, concomitent cu efortul de a o diminua si de a o motiva (precar) prin „neîndemânarea“ proprie si prin departarea posibililor consilieri. Nu era prima colaborare a prozatoarei la o alta revista decât cea patronata de Ibraileanu (7), dar acum era vorba de o revista dirijata de E. Lovinescu, aflat de ani buni într-o relatie de adversitate dusa la extrem fata de criticul iesean. Revista în cauza era „Lectura pentru toti“, al carui prim numar aparuse în decembrie 1918. Asupra ei, „Însemnari literare“ îsi formulase opinia chiar în primul numar prin pana lui G. Topîrceanu, care, în nota „Programul d-lui Lovinescu“, ironiza pretentia directorului ca introduce „un gen nou în publicistica româneasca“ („magazinul“ literar ilustrat), dar mai ales faptul ca, la antipodul celor sustinute înainte de razboi (si împotriva „Vietii românesti“), el preconiza în acest moment ca scop „o literatura iesita din marile împrejurari de acum, o literatura patriotica de solidaritate nationala, o literatura militanta, o literatura care sa ne uneasca pe toti“. Umorist impenitent, codirectorul „Însemnarilor literare“ asemana postura colaboratorilor lui Lovinescu cu aceea a unor „boboci de rata umblând dupa o gaina“.
Evident, prozatoarea luase cunostinta de aceasta nota, ceea ce explica si jena manifestata în scrisoarea adresata lui Ibraileanu.
Gestul Hortensiei Papadat-Bengescu nu putea sa-i convina criticului, dar, foarte probabil, nu într-atât încât sa i-l reproseze chiar într-o maniera delicata. Pe de-o parte, erau si alti colaboratori destul de statornici ai „Vietii românesti“ ce iscaleau în noua revista (Constanta Marino-Moscu, de pilda) si, pe de alta parte, faptul fiind consumat, ramânea sa spere, desigur, ca prozatoarea va trage singura concluziile ce se impuneau si nu va persevera în ceea ce ea însasi dadea de înteles ca a fost o greseala. Cu o voalata „atentionare“ a celei pe care o considera prietena s-a însarcinat Topîrceanu, care, prezentând foarte pe scurt numarul 3 al revistei „Lectura pentru toti“, semnala, dupa „câteva pagini semnate de M.S. Regina Maria si o frumoasa bucata de D-na Constanta Marino-Moscu“, si „câteva impresii ale D-nei Hortensia Papadat-Bengescu, care, fiindca traim în vremuri de democratie intelectuala, nu poate fi micsorata prin vecinatatea tipografica si literara a d-lui Radu Cosmin, de pilda“ (8).
Nu aceasta nota a provocat criza care va duce, în cele din urma, la ruptura. Asupra motivului avem o versiune, pe care o da prozatoarea în scrisoarea ei din 11 iunie 1919. Aici, dupa ce se disculpa înca o data pentru începerea colaborarii la revista lui E. Lovinescu (9), supunea „diferendul“ sau cu „fratele“ Topîrceanu judecatii solomonice a lui Ibraileanu: „Acum, în urma, e probabil chiar suparat pe mine. Nu are dreptate, zic eu. Ce va zice Solomon? I-am spus deschis – simteam pentru el acea mare amicitie care o îngaduie – ceva care nu mi-a placut. Nu ma dezic nici acum. A fost o impresie si nu ma însala. A sters asta, oare, atâtea semne de amicitie? Si acum înca i-as spune cu grija amicala pentru el numai ca-si face tort nu fata de mine – n-ar avea importanta – ci în genere. Când ar proba dreptatea fondului, nu ar putea scuza gresala formei“. Cererea opiniei judecatorului nu era decât formala, caci prozatoarea adauga: „Îi trimit salutul meu amical si mâhnit, care îl asteapta pocait pentru ingrata sa suparare cu placere mare“ (subl. n.).
Hortensia Papadat-Bengescu nu spunea limpede „ce nu i-a placut“, fireste, în cele scrise de Topîrceanu în „Însemnari literare“. Mai multe detalii dadea însa în alta scrisoare, din 1 august 1919, raspuns la cea primita de la critic. Aici relata din nou: „… va luam arbitru în aceasta querelle d’amitié în care eram sigura ca am dreptate, deoarece nu discutam o chestie care mi-era desavârsit straina în fondul ei, ci numai, la un moment dat, forma ei, crezând ca sunt în lupta «domenii inatacabile», cu atât mai mult cu cât lectorul o credea si el, si fiind vorba, cum bine ziceti, de revista noastra si de Top., amicul meu, nu-mi era indiferent lucrul asta, cu totul independent de orice raporturi cu oricine, raporturi care nu erau decât un schimb de bune procedee, atunci la începutul lor, si despre care cu fidelitate întretinusem pe Top. (…) M-am alarmat incidental de ceea ce incidental mi-a cazut sub ochi. M-am «chocat», desi stiu ca armele de lupta sunt ilimitate si nu se aleg, si i-am spus-o cu totul particular si amical. Daca îmi raspundea pe orice ton, îi ripostam, ne certam în familie, fara amestec de vederi generale si fara niciun zdruncin de sentimente; asa am înteles lucrul. Nu am primit de la amicul Top. nicio scrisoare de niciun fel, nici înainte, nici dupa incidentul asta. L-am socotit foarte mândru. (…) Totusi, daca Top. ma prevenea cât de putin ca face caz sufletesc din unele lucruri, sau macar ca ele exista, ma solidarizam la timp, printr-o rezerva ferma si discreta. (…) Am socotit lupta asta ceva masculin, nu asa de grav, de care eram la o parte atât cât se respecta perfect sentimentele pe care mi le proclamam, atât cât se poate de tare – si care ma bucur ca mi-au fost si-mi sunt menajate – pe care le am, cum le aveam si cum le voi pastra în fondul lor (10). Când mi s-a parut ca Top. loveste «rau», i-am spus-o. Când l-am simtit animat de un gând «dinapoi» (mi s-a parut, poate), m-am certat cu el, cum nu se poate mai usor, ca cu cineva cu care nu vrei sa te certi nici în gluma. I-am spus ca «as prefera ca chipul si scrisul meu sa orneze pagini pe care sa nu fie el asa de încruntat». Atât! O pretentie feminina, care nu mai exista, din moment ce era uzurpata. O dorinta a mea personala. Am ramas uimita si foarte mâhnita trebuind din scrisoarea d-tale, asa de buna si de rezervata, sa recunosc ca se punea o chestie de solidaritate si înca cu atâta gravitate si ca opinia d-tale indubitabila o socoteai angajata deopotriva în chestia asta…“.
În încheierea scrisorii, dând „cu tot sufletul“ permisiunea sa se publice în „Însemnari literare“ prozele ei trimise anterior, adauga ca, „organismul ei palsindt la raceala“, „congelatia d-voastra îmi strânge nitel sufletul, dar am privilegiile umane ale amintirilor celor mai pretioase“.
Se întelege din cele relatate ca „diferendul“ era în legatura cu un nou episod al polemicii dintre G. Topîrceanu si E. Lovinescu. (Va urma)