Polemica dintre Lovinescu si Topirceanu, poate cea mai importanta din acel prim an al asa-numitei epoci interbelice, desfasurata, de fapt, intre revistele lovinesciene „Lectura pentru toti“ si „Sburatorul“, pe de o parte, si „Insemnari literare“ si „Hiena“, pe de alta parte, desi a avut repercusiuni majore, nu a facut obiectul unor lamuriri ulterioare, aduse de antagonisti ori de cei care au asistat la ea. Iar când, târziu, a intrat in atentia istoricilor literari, a fost infatisata, premeditat sau nu, cu prea putina obiectivitate. Condamnata aproape unanim pentru coborârea la o violenta si la o trivialitate extreme a fost tabara antilovinesciana, fara sa se cerceteze mai atent nici desfasurarea conflictului, nici contextul sau. In consecinta, va trebui sa adastam ceva mai mult asupra ei.
Am amintit in numarul trecut intâmpinarea facuta de „Insemnari literare“ pe marginea „programului“ revistei „Lectura pentru toti“, intâmpinare la obiect (fara vreo alunecare „extraliterara“) si perfect intemeiata. La aceasta intâmpinare, E. Lovinescu a raspuns calm cu o nota in „Lectura pentru toti“ („Pentru „Insemnari literare“ si alte reviste“), in care nega faptul ca s-ar fi contrazis si, mai mult, afirma ca-si mentine parerile vechi asupra literaturii. Cu acest raspuns „Insemnari literare“ s-a declarat (in numarul sau din 31 martie) satisfacuta. („E o marturisire franca, impotriva careia n-avem nimic de zis.“)
In numarul urmator al „Lecturii pentru toti“, insa, la rubrica „Miscarea literara“, E. Lovinescu insera articolul „Literatura de razboi“. Salutând aparitia a doua volume de publicistica ale lui Corneliu Moldovanu, criticul afirma ca ele vor intâmpina opozitia „domnului obosit de literatura de razboi“, domn care „poate avea mai multe infatisari“. „Daca soarta – scria el – l-a facut prizonier din prima zi a razboiului, d. C. Stere a avut grija de a i-o corecta, aducându-l la Bucuresti pentru a-l ajuta in opera de demoralizare a spiritului public si de cooperare cu Mitteleuropa inamicului: l-am numit pe junele Topirceanu. Daca soarta nu l-a dat inamicului ca prizonier, de-abia a asteptat epoca de aur a armistitiului pentru a-si revarsa ura de tara in proza pamfletara a unui ziar aparut cu subventia comandaturii germane din Iasi: am numit pe si mai junele Demostene Botez, care devine tot mai mult Botez si mai putin Demostene. Daca soarta l-a lasat la Bucuresti, a participat zgomotos la toate comploturile antidinastice si a terorizat pe cunoscuti cu umbra Kaiserului salvator (…): am numit pe humoristul Patraskanu. Sau si mai rau: s-a scufundat in lectura Bibliei pentru a scoate cuvinte arhaice cu care sa indemne armata la dezertare (…): am numit pe cucernicul Galaction. Ramas la Iasi, a facut propaganda filogermana, a imprastiat zvonuri alarmiste si a bârfit armata cu o perseverenta infernala: am numit o duzina de agenti ai «Kulturii» germane, care n-au decât cusurul de a nu sti nemteste. Incolo, «Mitteleuropa» si dânsii, ca si d. Stere.“ In incheiere, dupa ce afirma ca „razboiul a clasat definitiv“ pe Arghezi, Cocea si pe „alti pamfletari mai marunti“, ca si pe „Galactionul ipocrit al «Serei» si al «Libertatii»“, se mira cum de, „când soldatii nostri au arestat comandatura germana din Iasi (…) n-au prins in plasa lor pe vreunul din prietenii d-lui Sadoveanu. (…) O lacuna. I-a rezervat pentru «Insemnari literare»“ („Literatura de razboi“, in „Lectura pentru toti“, martie 1919). Numele lui Sadoveanu nu aparea intâmplator. Nu peste mult, criticul va fi mai explicit: fostul sau coleg de scoala, care „schimbase atitudinea de trei ori“, este „o catedrala dezafectata… Are nevoie de o lunga reculegere si primenire. Mai are nevoie si de o ispasire publica. Mult a gresit.“ Lovinescu nu-l numea direct si pe Ibraileanu, il includea in „duzina“ filogermanilor ramasi la Iasi (1).
Lasând la o parte abandonarea pozitiei sustinute inainte de razboi cu privire la „autonomia esteticului“ si la „moralitatea artistului“, atacul lovinescian este de o duritate singulara chiar in acea vreme, in care avea loc procesul incheiat cu condamnarea ziaristilor „colaborationisti“ D. Karnabatt, T. Arghezi, Dem. Theodorescu si Ioan Slavici (primul la 10 ani, ceilalti la 5 ani de inchisoare) (2). In ce masura era insa dreapta acuzatia? In comentariul pe marginea articolului, editorul operelor lovinesciene, Alexandru George, afirma: „Nu putem aprecia ce e adevar si ce e exagerare in cele spuse aici, deoarece biografii lui Topirceanu pastreaza o perfecta discretie cu privire la acest moment al vietii poetului. Nu stim deci daca eliberarea sa din captivitate s-a produs in urma interventiei lui C. Stere, ca un privilegiu acordat unui partizan al sau; in tot cazul, dupa razboi, datorita colaborarii sale la „Lumina“, autorul „Parodiilor originale“ a fost exclus din Societatea Scriitorilor Români. Cât priveste situatia lui Demostene Botez, ea este cu totul alta si E. Lovinescu comite o inadmisibila eroare de apreciere, ce trebuie semnalata pentru a explica violenta reactiilor acestuia. Demostene Botez a participat la razboi direct, in prima parte a campaniei comportându-se ca un erou in batalia de la Turtucaia, de unde a scapat cu viata printr-un adevarat miracol. A fost in continuare un combatant pe frontul Moldovei pâna la incheierea ostilitatilor. El nu poate fi corelat intru totul cu cei care, urmându-l pe Stere, ar fi preconizat detronarea regelui si supunerea fata de «Kaiserul salvator»“ (3).
Recunoscând nedreptatea acuzarii lui D. Botez (dar omitând circumstanta agravanta a strecurarii in ea a unei aluzii la o prezumtiva origine semita), nu insa si acelei privitoare la Topirceanu (vina acestuia fiind „dovedita“ de excluderea lui din SSR, care, in realitate nu a avut loc!), la care se trece peste incalificabila sugerare ca s-a predat inamicului chiar in prima zi de razboi, Alexandru George o explica printr-un „plus de «de iritatie»“, provocat de aparitia revistei „Insemnari literare“, ce „facuse o primire defavorabila «Lecturii pentru toti»“, „tonului agresiv“ al acesteia. La momentul dat, insa, „tonul agresiv“ nu se manifestase. In realitate, „iritatia“ lui E. Lovinescu, mult mai mare decât se afirma, avea o alta cauza, pe care o dezvaluie Alexandru George in comentariul sau asupra altor articole din aceeasi vreme. Intr-adevar, atacul lovinescian contra „colaborationistilor“, inceput chiar in „programul“ revistei „Lectura pentru toti“ (unde erau vizati, ce-i drept, doar in treacat A. de Herz, Arghezi, N.D. Cocea si Galaction), atac continuat, cum s-a vazut, in „Literatura de razboi“, este completat de altele, ale caror tinte sunt rând pe rând autorul piesei „Dezertorul“ („trivialul“ Sorbul, ce s-ar fi inspirat in piesa lui dintr-un roman al lui Zola), Cosbuc (plagiator al unor poeti germani), Mihail Dragomirescu, Ion Al. Bratescu-Voinesti (ale carui merite literare sunt „revizuite“), Alexe Procopovici, N. Iorga. Revelatoare cu adevarat sunt cele trei din urma. Indeosebi pamfletul stralucit contra celui care avea „meritul de a nu fi scris nimic“ si „vina de a fi scris ceva“, precum si portretul in aqua forte facut lui N. Iorga (acesta dupa un prim elogiu, motivat de activitatea istoricului la ziarul „Neamul românesc“) dezvaluie frustrarea profunda pe care o traia autorul. Este frustrarea celui care asistase in intervalul imediat anterior (octombrie 1918 – martie 1919) la numirea la catedrele universitare si la alegerea ca membri ai Academiei a unor literati cu merite comparabile cu ale sale, dar si a câtorva cu merite infinit mai mici decât ale sale, precum I. Al. Bratescu-Voinesti si Ovid Densusianu ori Stefan Ciobanu, Pan. Halippa, A. Procopovici, G. Bogdan-Duica s.a.
Revenind la acuzatiile aduse in articolul „Literatura de razboi“, violenta lor extrema si nedreptatea lor funciara nu puteau sa nu determine o reactie proportionala.
A reactionat mai intâi Mihail Sadoveanu prin nota „Moravuri «literare»“ („Insemnari literare“, 28 aprilie/ 5 mai 1919), in care sublinia: „… cei cari fac procesul acesta in numele patriotismului si al jertfei au luat parte, poate, la adunari zgomotoase in strada, dar unii avusesera prevederea sa se sustraga de la serviciul militar (…), altii au imitat procedeele hienelor si sacalilor, cari urmeaza caravanele nenorocirii (…); la adapost de toate, cu ticna lor netulburata, au gasit cuvinte potrivite pentru imensa hecatomba de la hotar…“ In numarul urmator a ripostat si Topirceanu cu un virulent „Raspuns unui erou“ si cu doua notite la rubrica „Saptamâna“ („“Lectura pentru toti“ si „Sburatorul“ si „Dar apropos de virilitate“), pe marginea aparitiei revistei „Sburatorul“ (4). Pornind de la niste cuvinte folosite in chip nefericit in programul noii reviste („Virilitatea noastra se apleaca fratern peste pubertatea melancolica a generatiilor ce se ridica“ (5) ssubl. n.t), Topirceanu arunca o salva de zeflemeli, la baza unora aflându-se – lucru nepermis, in mod obisnuit – si cusururi fizice si fiziologice, reale ori pretinse, ale criticului (corpolenta, efeminarea, chiar practici sexuale nefiresti).
Acesta este, fara doar si poate, locul in care, pentru Hortensia Papadat-Bengescu, „amicul Top. a lovit «rau» (…) animat de un gând «dinapoi»“. Oricum, reprosul adus de ea lui Topirceanu (ca „a lovit «rau»“, fara cavalerism) venea deodata cu o noua riposta pe care o dadea directorul revistei «Sburatorul», intitulata «Democratia literara» (6), care este la fel, daca nu chiar mai putin «cavalereasca»“.
Inainte de a-si lamuri situatia militara („in momentul declararii razboiului nu eram soldat (…) nimeni din contingentul meu, ceva mai vechi, n-a fost chemat sub arme“ (7)), criticul trece in revista replicile adversarilor, aruncând noi lovituri: se preface a nu sti „daca junele Topirceanu a scapat din ghearele liceului“ (8), il invinuieste din nou de „colaborare cu inamicul“, il ameninta voalat cu „frontul de la Tisa“ si cu inchisoarea si declara ca are „o mentalitate de gorila impudica“ (9). Pe marginea „raspunsului“ lui Sadoveanu, gloseaza: „Un ideolog si acesta. In literatura si-a format un puternic sâmbure de idei din citirea haiducilor; in politica a cules firimiturile agitatorului siberian“. In final, salutând progresul nestavilit al „democratiei literare“ (10), directorul „Sburatorului“ scria: „La Iasi ai cazut in mâni debile. De zece ani, sub forma lui Nicanor& C-ie sau ai altor Topirceni, te-ai târât intre vulgaritate de gândire si platitudine de stil, intre peticarie si trancaneala inutila. Ai avut un singur si mare merit: ai perseverat. Ai durat…“
La aceste atacuri, iesenii au replicat in acelasi registru: Sadoveanu, poate prin „Ce ti-i cu prostul“ (un fel de apolog), sigur, insa, prin „Un raspuns“, in care il „recuza“ pe cel ce-si arogase rolul de judecator („Insemnari literare“ 1 si 8 iunie 1919); G. Topirceanu, prin „Nunc est ridendum…“ (idem, 8 iunie 1919) si cronici vesele; D. Botez, prin „Catârii de la Salonic“ (idem, 1 iunie 1919, precum si in „Hiena“) si, de asemenea, versuri umoristice.
Razboiul s-a intetit apoi, responsabilitatea revenindu-i iarasi lui E. Lovinescu. Intr-un „Adaos la «democratia literara»“, pretinzând ca se multumeste sa citeze din articolul lui G. Topirceanu mai sus mentionat, el insereaza o paranteza, care-i apartine: „O reclama care in unele momente l-ar pune in mare incurcatura (de pilda când doua fete nebune l-ar face sa pângareasca de doua ori familia unui binefacator). Singur a marturisit-o…“ („Sburatorul“, 14 iunie 1919) (subl. n.). Semnificatia acestei paranteze o dezvaluie poetul insusi in nota „Ce ti-e cu gingasul!“, in care arata ca antagonistul sau „isi mistifica cititorii, atribuindu-mi o fraza pe care n-am scris-o. Si aducând in discutie „doua fete nebune“, scoboara polemica pâna la ultimul nivel si ma ataca pe chestie de moralitate in relatiile mele cu femeile…“. Topirceanu continua afirmând ca „pe acest teren se da batut“, dând totusi o lovitura similara, cu o aluzie la un presupus cusur fiziologic al criticului. Mai adauga si ca gestul criticului i-ar impune sa-i trimita martori, dar „ar avea impresia ca ar provoca un infirm“ („Insemnari literare, 6 iulie 1919). Inainte inca de a fi aparut aceasta notita, Lovinescu semna in „Sburatorul“ (21 iunie 1919; in continuare, Lovinescu il numeste pe Topirceanu „Calibanul de la Iasi“) articolul „Caliban“, in care, dezvoltând finalul notei lui Sadoveanu, ce vorbea despre introducerea la noi a „moravurilor din… Cafreria stara cafrilor africanit“, pensula portretul personajului shakespearian, a carui locuinta o identifica in „pestera «Insemnarilor literare», in care nu lipsesc cele trei vrajitoare fatidice, nici lubrica maimuta“!
Polemica a mai durat o vreme, Lovinescu concentrându-se indeosebi asupra noilor adversari, de la „Hiena“, Pamfil Seicaru si Cezar Petrescu, in privinta ultimului cu o meticuloasa prezentare a unui dosar judiciar (pentru delapidare de fonduri), in care fusese impricinat. Iesenii au gasit prilej de noi sarcasme in distinctia operata de Lovinescu intre „amor“ („functie fireasca a organismului“, „trebuinta a muschilor nostri“) si „dragostea-nevroza (…) a vremilor de acum“ (in „Duiliu Zamfirescu sau despre dragoste“, in „Sburatorul“, 12 iulie 1919) ori in „reabilitarea“ unui personaj „nedreptatit“ („incornoratul“, „le cocu“) ori a lui Crispus, eternizat, la Pompei, de fraza-pamflet a unui copil („Crispus era un magar. Publia l-a prefacut insa in cerb“) („Cele doua coarde…slirismul si pamfletult“, in „Sburatorul“, nr. 20, 30 august 1919).
Revenind la atitudinea Hortensiei Papadat-Bengescu, am vazut ca ea recunostea, in scrisoarea din 1 august, ca gresise când il „certase“ pe „amicul Top.“, dar insotea aceasta recunoastere cu noi justificari, cu exprimarea credintei ca avea dreptate in fondul „chestiunii“ si chiar cu formularea cererii de a i se respecta „sentimentele“, oricine ar fi fost cel asupra carora ele se revarsau. Nu parea sa o fi deranjat nici atacurile lui Lovinescu impotriva lui Topirceanu, nici cele contra lui Ibraileanu si contra „Vietii românesti“. (Spre deosebire de ea, Romulus Cioflec ii marturisea lui Ibraileanu parerea de rau ca o proza a lui, data anterior „Sburatorului“, a aparut in „vecinatatea“ atacurilor respective (11).
Multumindu-se cu explicatiile primite, G. Ibraileanu ii propunea prozatoarei sa se prenumere printre fondatorii Asociatiei stiintifice si literare „Viata româneasca“ si chiar printre actionarii Societatii anonime pe actiuni, lucru pe care ea il accepta, intr-o scrisoare datata 14 decembrie 1919, „emotionata“, „mândra“ de statutul oferit. Dar, totodata, ea isi chema „judecatorul“ la judecata si il „condamna fara apel“, pentru ca „a lasat o scrisoare netrimisa“, tot in legatura cu „diferendul“ avut cu Topirceanu. Dadea manuscrise pentru „revista noastra“ (mai putine, ce-i drept, decât la revista cealalta) si intervenea pentru acceptarea unui manuscris al „sburatoristului“ F. Aderca. Totusi, in scrisoarea din 13 aprilie 1920, dupa ce ii vorbeste lui Ibraileanu de „amicitia d-tale literara pentru mine“ si de „protectia (…) in orice imprejurari“, acceptata „ca pe ceva natural si binevenit“ (12), ii declara ca „sat fost asa de mult o self-maid ssict in viata ssat literara“. O veritabila „declaratie de emancipare“, la antipodul tuturor celor facute de prozatoare ani la rând, dar si a altora care continua „sa-i scape“. Astfel, la 7 iunie 1920, anuntând aparitia volumului „Sfinxul“, preciza ca acesta cuprinde intre altele „Scrisorile catre Juan, care au gasit in d-ta un apreciator neuitat, placheta Alisiei, pe care am modificat-o mult in vederile schimbului de idei ce am avut atunci asupra ei, si recentul meu roman scurt al Adrianei“ (subl. n.). Despre „Ca sa te pomenesc…“, publicata in primul numar al „Vietii românesti“, ii scria la 1 octombrie 1920 ca „a avut multumirea sa capete multe si mari laude pentru acest debut «in realism»“. Adauga, la sfârsit ca scrie si „colegului Top., care i-a facut un dar frumos“. Darul era cronica literara consacrata volumului „Sfinxul“ in nr. 7 al „Vietii românesti“. La aceasta prozatoarea revenea la 19 noiembrie 1919: „paginile semnate in «V.r.» de confratele Top. (…) aveau in elogiul, ca si in rezervele lor fundamentale tot ce putea multumi, si critic, si personal, scriitorul din mine, in plus multumirea colegiala cordiala. Am fost foarte culanta si nu i-am facut nicio sicana pe lucruri mici, abia câte o tachinerie inofensiva“. Cronica aceasta, una dintre cele mai la obiect, cele mai patrunzatoare si mai valoroase, pentru orientarea publicului, dar inca mai mult a scriitorului, se deosebeste destul de mult de toate câte a mai iscalit Topirceanu. Si daca nu are dreptate Ion Cretu, care sustine ca majoritatea cronicilor iscalite de Topirceanu ii apartin lui G. Ibraileanu, aceasta a fost cel putin atent revizuita si completata de critic. Exista fire vizibile care o leaga de cronica la „Ape adânci“, la care se si face trimitere, apoi, punerea problemelor este specifica si chiar si stilul e mai apropiat de acela al lui Ibraileanu.
Relatiile dintre critic si Hortensia Papadat-Bengescu par sa fi redevenit la fel de bune ca inainte de razboi. Totusi, colaborarea ei la revista ieseana se reduce tot mai mult si inceteaza practic in iulie 1922. Si numarul scrisorilor trimise criticului (desigur, cele care s-au pastrat) se micsoreaza: patru in 1921, patru in 1922. Ultima scrisoare pastrata dateaza din 19 ianuarie 1923. Pe de alta parte, in „Viata româneasca“ nu se scrie nimic despre urmatoarele volume ale prozatoarei (13); abia romanul „Concert de muzica de Bach“ este recenzat de Mihai D. Ralea, cu destul de multe obiectii critice (in nr. 1, ianuarie 1927).
In conditiile in care „Viata româneasca“ se afla in continua ascensiune si publicarea ori recenzarea cartilor in paginile ei era un lucru dorit de multi scriitori (14), ruperea totala a relatiilor dintre Hortensia Papadat-Bengescu si revista ieseana s-ar putea explica doar prin survenirea unei „catastrofe“. Sa fi fost aceasta in legatura cu inlaturarea primei dedicatii in editia din 1923 a volumului „Ape adânci“? Sa fi fost altceva? Din pacate, ceea ce s-a intâmplat in realitate a ramas o enigma.
Sa consemnam faptul ca, in noiembrie 1925, primind de la administratia „Vietii românesti“ „avertismentul unei datorii abonament in restanta“ (pe anii 1922-1924, in suma de 400 de lei), Hortensia Papadat-Bengescu propunea „stimatului domn“ ce semna comunicarea sa „plateasca sub forma de manuscris“ si trimitea nuvela „Rochia miresei“. Cum e greu de crezut ca prozatoarea nu putea realmente sa-si achite „debitul“ cu bani pesin, pare probabil ca a prins ocazia ivita, ca sa-si reia colaborarea la revista ieseana. Neadresându-se, insa, in chip premeditat, cui trebuia (lui G. Ibraileanu), scrisoarea nu putea decât sa-l jigneasca pe acela. In consecinta, nuvela nu a vazut lumina zilei in „Viata româneasca“ (15).
Cu câteva luni mai inainte, in februarie 1925, in primul interviu important acordat, colegului F. Aderca, punctând traiectoria ei creatoare, Hortensia Papadat-Bengescu incepea prin a declara: „In «Viata româneasca» –- am publicat astfel – si a publica in «Viata româneasca» se stie ca pentru orice debutant insemna a intra in literatura româna – primele bucati literare mai consistente, iscalite cu nume intreg (…) care, adunate la un loc, au alcatuit volumul «Ape adânci»“ (publicat in „Miscarea literara“, 28 februarie 1925). Ceea ce parea sa se indrepte catre o recunoastere a rolului avut de cercul revistei iesene ia, insa, o alta turnura. Nu fara sa se mentina pe alocuri in ambiguitate, prozatoarea continua stabilind deosebiri de calitate, care reduc la minimum rolul „Vieti românesti“, pentru a-l augmenta la maximum pe cel al „Sburatorului“: „Cunosti si dumneata, tot atât de bine ca si mine, stimulul literar al cercului «Sburatorul». Trebuie sa marturisesc ca tot timpul cât am colaborat la «Viata româneasca» eram stapânita de un simtimânt ciudat: ma credeam perfecta; la «Sburatorul» sunt stapânita de un sentiment umil: mi se pare ca sunt perfectibila. Acest sentiment nu m-a parasit nici azi. Evident, simtirile mele sunt in afara de natura cercurilor in care am lucrat, si lor le datorez nenumaratele pagini adunate in atâtea volume scrise si alte câteva nescrise (…) Evolutia mea catre romanul epic a fost determinata de cercul «Sburatorului». Dupa ce dramatizasem «Lulu», imi ingaduisem oarecare odihna, când, spre uimirea mea, d. E. Lovinescu a anuntat, la una din sezatorile de duminica dupa amiaza, ca «doamna Papadat-Bengescu va scrie un roman obiectiv»“ (16).
In linii mari, acelasi mesaj era transmis si in interviul acordat peste un an lui I. Valerian, cu o minima diferenta, a fixarii unui alt moment-cotitura catre romanul obiectiv (17), precum si in altele ce au urmat. Si, de asemenea, doar cu un accent mai apasat pus pe „prielnicia“ intâlnita „la raspântii“, in „Autobiografie“, scrisa pentru revista calinesciana „Capricorn“, dar publicata in „Adevarul literar si artistic“ din 1936, unde scria: „Apartin acum unei grupari literare. Aduc acolo consimtamântul meu selectat si munca mea in mers pe un drum instinctiv al determinarii. Sunt membra fondatoare a «Sburatorului» in al carui cadru literar ma insumez definitiv. Acei care nu cunosc gustul izolarii nu cunosc nici pretul unei ambiante, nevoia unui zvon prielnic in jur, animator, asemeni acelor ritmice batai din palme si exclamari ce insotesc elanul crescând al dantuitorului…“.
Sunt declaratii care „justifica“ teza lovinesciana din „Istoria literaturii române contemporane“, care fac din proza ei „contributia“ cea mai importanta a „Sburatorului“ la „poezia epica“ româneasca. „Justifica“, adica o fac doar la suprafata, pentru ca trecutul nu poate fi totusi modificat. Iar acest trecut se desfasurase, cum s-a vazut, „in cadrul de activitate al «Vietii românesti»“, apoi in altul, asupra caruia nu am staruit aici si care, deci, ramâne ca o sarcina pentru o cercetare viitoare, cadrul din jurul profesorului Mihail Dragomirescu, ce si-a pus amprenta asupra pieselor „Povârnisul“ si indeosebi „Batrânul“.
NOTE:
(1) Un atac direct, fara a-l numi, venea peste peste o luna: „Un cronicar mai batrân al unei reviste si mai tinere, uitând sectarismul celor zece ani ai «Vietii românesti», crede ca literatura noastra e lipsita de control. Ii trebuie o duzina de Botezi hirsuti ca sa verifice valoarea scriitorilor; sa dea acte de nastere si permis de existenta literara. La nevoie, un mic vaccin te imunizeaza de lipsa de talent…“ (subl. n.) („Apa bucuriei“, in „Sburatorul“, 26 aprilie 1919).
(2) Vezi Victor Durnea, „De la Societatea Scriitorilor Români la Uniunea Scriitorilor din România“, vol. I, Iasi, Ed. Convorbiri literare, 2009; vezi, de asemenea, Niculae Gheran, „Rebreanu. Amiaza unei vieti“, Bucuresti, Ed. Albatros, 1989, p. 5-38, si Liviu Malita, „Eu, scriitorul“, pref. Mircea Zaciu, Fundatia Culturala Româna, 1997. Sentinta s-a dat la 8 martie 1919. Dintre scriitori, inculpatii A. de Herz si N. Pora au fost achitati. Nu au fost adusi in fata instantei colaboratorii „Luminii“, intre care, in afara de G. Topirceanu, se mai numarau Liviu Rebreanu si Ion Gorun. Despre acestia din urma, colaboratori la „Sburatorul“, E. Lovinescu nu sufla un cuvânt, chiar atunci când i se atrage atentia in chip direct!
(3) E. Lovinescu, „Opere“, ed. ingr. de Maria Simionescu si Alexandru George, note de Alexandru George, vol. VIII, p. 415. Din pacate, mai departe, Alexandru George „uita“ cu totul aceasta observatie facuta de el insusi.
(4) Pe frontispiciul acestuia figureaza data 19 aprilie 1919, fara precizarea stilului (nou sau vechi). Oricum, distanta dintre atac si replica este neobisnuit de mare. Acelasi lucru se intâmpla si in cazul atacului din „Lectura pentru toti“ pe martie, care isi primeste riposta pe 29 aprilie/11 mai 1919. Aceasta distanta s-ar putea explica doar prin iesirea de sub tipar a revistelor lovinesciene mai târziu decât data inscrisa pe frontispiciu si prin dificultatea cu care ele ajung la Iasi.
(5) Strângând textul in volume, Lovinescu l-a revizuit: a inlocuit cuvântul „virilitate“ cu „maturitate“.
(6) In „Sburatorul“, 24 mai 1919. In numarul precedent se rafuise cu fostul coleg de scoala („M. Sadoveanu – revizuiri morale dupa razboi“).
(7) Aici, de sub condei ii scapa iarasi o nefericita propozitie justificativa: „e rostul masei anonime de a face razboiul“.
(8) „Junele“ era doar cu patru ani si câteva luni mai tânar decât adversarul sau. Epitetul avea menirea sa justifice diferenta dintre situatia militara a celor doi (Topirceanu fusese mobilizat, pentru ca ar fi fost mai tânar), dar prepara si calea altor injurii, vizând „infantilismul“ iesenilor („doi pe un bilet de tramvai de 10 bani“), inteligenta redusa etc.
(9) „Plata a fost colaboratia la „Lumina“. Acolo defaima razboiul si tara. Acolo scria in versuri nemernice „ca a fost pus sa-si dea sângele pentru tara alaturi de un tigan“. Iata mita. (…) nu-i doresc nici un rau junelui Topirceanu: nici la Tisa, nici la Vacaresti. Ii dau un sfat: sa fie prudent. Sa taca. Dar sa taca, sa taca, sa taca… Cel putin pâna va trece furtuna. Caci se apropie constiinta legala si revoltata a tarii.“
(10) Topirceanu, cum s-a vazut, vorbise de „democratia intelectuala“ ce aseza alaturi, la „Sburatorul“, pe Hortensia Papadat-Bengescu si pe Radu Cosmin!
(11) „Scrisori catre G. Ibraileanu“, I-IV, ed. ingr. de M. Bordeianu s. a., pref. de Al. Dima si N.I. Popa, Bucuresti, E. L., 1966-1973, vol. III, p. 44-45. „In «Sburatorul» din urma a aparut o schita a mea, care, dupa articolul scris despre dl. Patrascanu, atingând si pe alti prieteni de la «Viata româneasca», n-ar mai fi trebuit sa apara.“
(12) Ii solicitase sa intervina pe lânga un profesor de la Facultatea de Drept pentru fiul ei, student (si ofiter)!
(13) Doar in nota „Anul XV“, de la „Miscellanea“, ianuarie 1923, G. Ibraileanu o mentiona pe Hortensia Papadat-Bengescu printre scriitorii „lansati“ de revista.
(14) In acest sens, este semnificativ ca Liviu Rebreanu, devenit „sburatorist“, isi reia colaborarea la „Viata româneasca“; de asemenea, „sburatoristi“ ca Tudor Vianu, F. Aderca, Ion Barbu, Dragos Protopopescu colaboreaza si ei la revista ieseana.
(15) „Rochia miresei“ a aparut fragmentar in 1929 in „Tiparnita literara“, apoi, in intregime, in „Revista Fundatiilor Regale“, in 1936.
(16) Am pomenit de formulari ambigui. Precum se constata, nu e clar daca „tot ce a scris“ se datoreaza „simtirilor“ proprii sau „celor doua cercuri“ si, la fel, daca faptul ca, in vremea colaborarii la revista ieseana, „se simtea perfecta“ vrea sa spuna ca acolo nu a fost „indrumata“, ca nu primise sugestii.
(17) In „Viata literara“, 27 noiembrie 1926. Vezi I. Valerian, „Cu scriitorii prin veac“, Bucuresti, E.L., 1967, p. 147. „La aparitia primului meu volum, «Ape adânci», d-l Lovinescu, referindu-se la «Femei intre ele», vedea in mine un viitor romancier. In acel moment, cariera mea era determinata: prin ambitia de a satisface aceasta prevedere si prin inclinarile pe care aceasta anticipare le incuraja. (…) Ca imbold de munca, lecturile «Sburatorului» sunt un mare stimulent si un corectiv de pret pentru lucrul meu, ca si al altora.“
NU va recomand Complexul Turistic Valahia
Comentariile sunt închise.