Lucian Blaga. Omul ca fiinta istorica

Lucian Blaga intra in cultura româneasca, asa cum singur a marturisit, cu „o viziune metafizica despre totalitatea existentei“ („Schita unei autoprezentari filosofice“ –1938). Ideile metafizice sunt concentrate in si in jurul unui „centru“ de dincolo de granitele lumii. A unui Dumnezeu adica: „Nu putem vorbi despre o geneza a lumii, fara  de a admite existenta unui centru metafizic, care este altceva decât lumea… Cautând o denumire pentru acel centru coplesitor, dar de-abia adulmecat, am gasit ca trebuie sa facem uz de un termen menit in primul rând sa tina treaza capacitatea noastra de nedumerire si ghicire. Am pornit la drum, spunându-i: Marele anonim“ („Marele anonim, generatorul-1940). Termenul, explica in continuare filozoful, contine in sine „tot ce sufletul nostru poate sa dea acestei existente presimtite, dincolo de orice lumina si de orice neguri, adica toata supunerea si toata uimirea“.
Generatii dupa generatii l-au cunoscut pe Blaga prin prisma acestei conceptii pe care singur a asezat-o, ca cheie, pe pragul operei sale, dincolo de care ne ramân fascinatia, uimirea si neintelesul sau nepatrunsul, dupa cum ne convine. Oricum, poetul-filozof ne avertizeaza: „eu nu strivesc corola de minuni a lumi“. Este o precautie doctrinara care trimite la interdictia accesului credinciosilor in altarul bisericii (ortodoxe, cel putin). Totusi, ramânem cuceriti de exercitiul speculativ al lui Blaga. Tudor Vianu sesiza jocul dualitatii: „Ciudat lucru! Cine studiaza poezia lui Blaga in impletirile ei tematice gaseste cum peste putin timp se da motivului luminii o intrebuintare cu totul deosebita. Lumina raiului, adica aceea pe care a facut-o Dumnezeu sa rasara peste prima zi a lumii, nu este cumva rasfrângerea flacarilor nestinse ale iadului? Farmecul curat al iubitei nu este oare framântat din substanta pacatului?“ („Scriitorii români“, vol. III).
Cine se apropie de opera lui Blaga pe o alta cale decât cea oferita de poezie sau filozofie va descoperi preocupari (nu neaparat optionale) in care apare ispita istoriei, mai degraba a istoriei ideilor, cu totul indepartata de speculatia filozofica. Este cazul eseului „Gândirea româneasca in Transilvania in secolul al XVIII-lea“. Ceva mai multa „istorie“ decât in „Avram Iancu“, dar nu istorie. Cel care a exersat permanent misterul si care scria „Este oare ceva mai plin de inteles ca neintelesul?“ cerceteaza iluminismul din Transilvania si ne ofera prilejul sa descoperim ca traditia/continuitatea  (obsedanta pentru ardeleni, mai ales) s-a(u) salvat nu prin izolare ci prin contact cu alte lumi. Eseul este scris intre 1943-1950, (apare postum, de altfel) si, in final, trebuie socotit ca parte a contributiei lui Blaga la redactarea „Istoriei filozofiei românesti“ din programul Institutului de istorie si filozofie din Cluj, condus de C. Daicoviciu, institut la care scriitorul functiona ca „profesor“ dupa ce fusese inlaturat de la Universitate, in 1948. „Iau cu placere cunostinta, ii scrie el lui C. Daicoviciu, de faptul ca subsemnatul am fost insarcinat cu redactarea a doua din capitolele programate, ambele privind epoci din istoria gândirii românesti din Ardeal (sec. XVI-XVII, sec. XVIII)“ (rev. Tribuna, nr.10, 1975). Este, deci, un studiu comandat privit initial de Blaga ca o cazna: „sunt nevoit sa studiez materialul de la inceput ca un nespecialist…“ scrie el intr-unul din rapoartele (pe care le inainta constiincios, de altfel) lui C. Daicoviciu dar care il va cuceri pâna la urma. Studiul ramâne important, fara sa fie esential, pentru care trebuie sa consulte lucrarile Scolii Ardelene cu prioritate. O intreprindere pe care Blaga o trateaza cu acribie de cercetator.
In „Mit si magie“ el  avansa ipoteza ca cel care ar fi interesat sa caute influente asupra filozofiei lui Platon le-ar descoperi in mitologia mesopotamiana. Filozoful grec era „un om foarte umblat pentru vremea sa, ceea ce-i inlesnise atingerea cu alte lumi spirituale, si fapt e ca mitologiile l-au influentat mai din adânc decât orice alt mare gânditor al Antichitatii“. Observatia intereseaza nu materia filozofica sau poetica a operei lui Blaga ci, cred, substantele adiacente care au patruns in creatia lui prin intermediul contactului cu alte lumi. Cu lumea ideilor. Chestiune comuna la orice creator, de altfel. Religiile populatiilor din Transilvania secolului al XVIII-lea, obiectivele politice ale acestor religii, de ex., devin pentru filozoful de la Lancram obiect de studiu in eseul de care vorbesc. Interesul cu care se apropie de datele istoriei pentru a descoperi mobilele miscarilor politice releva, in final, o preocupare mai larga pentru cautarea obârsiei ideilor care l-au framântat in alcatuirea lucrarilor despre lumea româneasca. O lume care nu a fost – nici nu putea fi – incremenita in istorie.
Când scrie „Gândirea româneasca in Transilvania in secolul al XVIII-lea“ Lucian Blaga, ca si Platon, era suficient de „umblat“ si, probabil, simtea nevoia definirii, cautarii originii unora dintre ideile care il acaparasera pâna atunci. Studiul lasa impresia unui intermezzo in contextul operei  lui filozofice, poetice si dramaturgice publicate pâna atunci dar intreprinderea nu este lipsita de scop. Partea cea mai mare a  operei fusese oarecum incheiata caci, pâna atunci, aparusera: „Poemele luminii“ (1919), „Cultura si cunoastere“ (1920), „Pasii profetului“ (1921) „Tulburarea apelor“ si „Zamolxe“ (1922), „In marea trecere“ si „Filozofia stilului“ 1924, „Fenomenul originar“ si „Fetele unui veac“ (1925), „Mesterul Manole“ (1927), „Lauda somnului“ (1929), „Cruciada copiilor“ si „Daimonion“ (1930), „Eonul dogmatic“ (1931) „La cumpana apelor“ si „Cunoasterea luciferica“ (1933), „Avram Iancu“ si „Censura transcendenta“ (1934), „Orizont si stil“ si „Spatiul mioritic“ (1936), „Geneza metaforei si sensul culturii“ (1937). Simpla enumerarea ne convinge ca Blaga a realizat un capitol fundamental al culturii românesti. O contributie recompensata de elogierea poetului de catre critica literara inca de la primele aparitii si de entuziasmul cu care mediului academic l-a manifestat la primirea lui in Academia Româna. La 5 iunie 1937, Blaga pronunta discursul de receptie „Elogiul satului românesc“. Avea numai 42 de ani.
In privinta calatoriei ca initiere intelectuala, a „umblatului“ cum spunea despre Platon, filozoful ardelean descoperise deja direct si cunoscuse lumea cea reala si cea spirituala. Ca elev al Liceului Andrei Saguna din Brasov, facuse o calatorie cu profesorii si colegii lui in Turcia, Grecia si Italia in timpul careia vizitase Istanbulul, Atena, Catania, Messina, Neapole, Roma, Florenta, Venetia (vezi „Dimensiunea metafizica a operei lui Lucian Blaga, Ed. Stiintifica, 1996). Isi facuse studiile universitare la Viena. Ca diplomat la Varsovia, Praga, Berna si Lisabona strabatuse Europa si cunoscuse nu numai lumea politicii ci si pe cea a ideilor. Face apoi calatorii in Italia si Austria, in Franta, Elvetia si Germania. Va intra in contact cu personalitati europene si va deveni cunoscut in cercuri intelectuale si artistice. M-am intrebat in multe rânduri cât de mult a dat Blaga diplomatiei si mi-am ingaduit sa-mi raspund ca exista (si) un merit al diplomatiei românesti ca i-a oferit scriitorului posibilitatea de a intra in contact cu o Europa care se primenea intr-un alt ritm decât cel din provinciile românesti. „Datorie“ rascumparata cu prisosinta prin opera lui, proba esentiala a capacitatii de sincronizare a culturii românesti. Timpul petrecut in lumea occidentala inspira scriitorului tentatia unei reintoarceri. Traind intr-o alta cultura decât cea in care se nascuse, contemporana lui, Martha Bibescu, nu resimtise oare, la rândul ei, aceeasi nevoie atunci când a scris „Tara salciilor“?

Cea mai mare parte a eseului „Gândirea româneasca in Transilvania in secolul al XVIII-lea“ este consacrata Scolii ardelene. Blaga fixeaza cadrul istoric, porneste de la expansiunea si consolidarea dominatiei habsburgice, examineaza situatia politica si religioasa din provincie asa cum se prezenta in secolul al XVIII-lea in plina epoca dominata de „josefinism“. Imparatul Iosif al II-lea (1741-1790) este cel care a abolit iobagia si a initiat reforme curajoase. Taranii au primit pamânt si imparatul se arata preocupat de iluminarea lor, adica de educarea lor. Iosif al II-lea, muscat el insusi de morbul filozofie, simtea, de fapt, nevoia sa puna stavila in calea puterii Bisericii, atotputernica in provinciile imperiului. Ce ne intereseaza aici este edictul de toleranta dat la 13 octombrie 1781 prin care se acorda libertate protestantilor si ortodocsilor, edict care va influenta substantial viata religioasa in Ardeal, mai ales pe cea a românilor ortodocsi. Ceea ce a stârnit vigilenta (si adversitatea) Vaticanului care pastorea marea comunitate de catolici din imperiu. Românii ortodocsi din Ardeal devin subiect de disputa intre Vatican si Viena si, in final, pe cai oculte, imparatul favorizeaza unirea românilor cu Roma. Calea a fost insidioasa dar va ramâne, in parte, profitabila pentru patrunderea ideilor „josefiniste“ de libertate, de drepturi politice si religioase in rândurile ortodocsilor. Este si un teren favorabil pentru o seama de framântari sociale care vor culmina cu rascoala lui Horea din 1784-85. In investigatia lui, Blaga, improvizatul istoric, foloseste o metoda moderna de cercetare: o realitate – o idee, in acest caz – nu este abordata in sine, nici macar evolutiv in sine, ci ca un fenomen, intr-o viziune panoramica.
Rascoala lui Horea este vazuta in conexiune cu ideile „josefiniste“ care câstigau teren in imperiu. „Rascoala lui Horea a avut un foarte puternic rasunet, s-ar putea spune fara nici o exagerare, un rasunet european, intrucât ea a avut darul de a pune in miscare nu numai imaginatia tuturor amatorilor de senzatii tari de pe continent (trimitere la pacatele presei, n.n.), ci uneori si constiinta publica“. Blaga il aduce in discutie pe Jean Pierre Brissot, un girondin cu un anume rol in Revolutia franceze din 1789, personaj care era la curent cu rascoala lui Horea! In „Dictionnaire encyclopedique d’histoire“ (Ed. Bordas, Paris, 1978) acest Brissot este prezentat ca om politic, fondator al unei gazete si al unui partid politic, membru al Adunarii legislative si apoi al Conventiei. Implicat in Revolutie de partea girondinilor si  acuzat de Robespierre, el a sfârsit pe esafod.  Brissot a scris doua lucrari despre Transilvania pe care le-a publicat – atentie! – cu patru ani inaintea Revolutiei franceze, adica in timpul sau imediat dupa revolutia lui Horea. Cele doua lucrari sunt: „Un défenseur du people – l’Empereur Joseph II sur son règlement concernant l’émigration, ses diverses reformes etc.“ si „Seconde lettre d’un défenseur du people à l’Empereur Joseph II sur son règlement concernant l’émigration et principalement sur la révolte des Valaques, ou l’on discute à fond le droit de révolte du peuple „. Interzise in Franta si Belgia, circulatia acestora in Transilvania va fi tolerata de Iosif al II-lea pentru anihilarea sau limitarea puterii politice a bisericii. El se va folosi de ideile lui Brissot in lupta pe care o ducea cu biserica. Terenul fusese pregatit. ..Imparatul  Leopold I a emis doua diplome intru intâmpinarea cererilor ce le formulau românii, intâia in 1699, precizând drepturile ce se acorda preotimii române  care va primi unirea (de exemplu, eliberarea de sarcini iobagesti), a doua in 1701. precizând drepturile ce se acorda tuturor românilor care primesc unirea“ (Lucian Blaga „Gândirea româmeasca….“). Iosif nu urmarea sa faca dreptate românilor de dragul principiilor (le vom vedea imediat). Prin Blaga sa-l urmarim, insa, pe revolutionarul francez: „In prima scriere Brissot arata ca imparatul Iosif, publicând edictul contra emigratiei, a dovedit ca nu cunoaste drepturile poporului. Un asemenea edict, sustine Brissot, este un edict al sclaviei, nedemn de un monarh, care se pretinde un aparator al poporului. Asemenea oprelisti sunt absurde si pacatuiesc impotriva Naturii si a Contractului social. Datoria unui imparat este sa-si fereasca supusii pentru ca acestia sa nu fie niciodata ispititi de gândul emigrarii. Singurul mijloc de a-ti pastra supusii este acela de a le acorda libertate deplina“. Imparatul va aboli iobagia in 1781-85. Sa ne aducem aminte ca Horea s-a dus la Viena cu credinta ca imparatul este cel care trebuie sa acorde românilor drepturile pe care le reclamau. Sa vedem in continuare comentariile lui Blaga: „In a doua scriere Brissot se ocupa mai de aproape de rascoala lui Horea si de sentinta care a dus la decapitarea acestuia. Toti cei ce au scris despre rascoala valahilor par a se fi conjurat impotriva acestui popor nefericit, scrie Brissot. Unii si-au facut chiar glume cu tragerea  pe roata a „demagogului“ Horea. In timp ce acesti oameni lipsiti de demnitate tamâiaza pe demagogul Washington (presedintele George Washington, 1732-1799, n.n.), pentru ca acesta a „reusit“, ei trimit la esafod pe celalalt aparator al poporului“. Sintetizând, ideile lui Brissot, extrase din comentariile lui Blaga, ar fi: nu din nestiinta s-a rasculat poporul valah ci, din contra, nestiinta a fost cauza rabdarii asupririlor; rascoala este rodul iluminarii, a capatarii constiintei de sine; poporul valah credea ca Dumnezeu insusi i-a impus aceasta soarta iar rezolvarea vointei divine vine prin puterea absoluta si iluminata a imparatului. Brissot: daca un popor stapânit de atâtea prejudecati ajunge totusi sa se rascoale ca sa-si rupa lanturile, a trebuit, evident, sa aiba motivele cele mai legitime pentru asemenea actiune; dezideratele rasculatilor sunt indreptatite; abolirea claselor privilegiate, datoria generala de a plati impozite, exproprierea marilor latifundii si  improprietarirea taranilor, conchide Blaga, sunt indicate de Brissot drept punctele esentiale ale programului lui Horea. „Ideologul francez gaseste ca aceste postulate sunt o expresie a bunului-simt si intemeiate pe legile naturii“. Acestea sunt idele care framântau nu numai pe românii din Transilvania. „Rascoala valahilor din Transilvania constituie pentru Brissot si un prilej bine venit de a schita in câteva linii doctrina dreptului la revolta al poporului in general. Ideologul francez mobilizeaza in acest scop idei din Bouchanan, Languet, Althusius, argumente din Locke sau David Hume, din Hutchson, pentru a recurge apoi la Montesquieu si Rousseau.“ Putem, deci, fi recunoscatori lui Brissot pentru o astfel de interpretare si lui Blaga pentru ca ne-a oferit-o in studiul lui. Publicistul francez invita pe aceasta cale pe cei mai inaintati gânditori ai epocii, oarecum ca martori si avocati, sa pledeze pentru dreptatea actiunii lui Horea. „Dat fiind ca Brissot insusi a jucat mai târziu un important rol in Revolutia franceza de la 1789, nu ne putem sustrage, scrie Blaga, impresiei ca unele idei din scrierile ce i le-a inspirat rascoala lui Horea au ajuns in Declaratia prin care Adunarea Nationala franceza (din timpul Revolutiei de la 1789, n.n.) proclama drepturile omului“. (ibid.).
Sa luam cu seninatate remarcile lui Blaga. Sa spunem, totusi, ca  ideile legate de „drepturile omului“ au circulat in Transilvania dupa Revolutia franceza si este posibil ca ele sa fi fost cunoscute – nu indraznesc sa spun mai mult – de reprezentantii Scolii ardelene – Clain, Sincai, Maior –  care au redactat „Supplex Libellus Valachorum“. Adrian Marino plaseaza momentul „contributiei“ românilor la Ion Budai-Deleanu in „Primii „teoreticieni“ români ai drepturilor omului“ (Lumea, nr. 45 din 5 noiembrie1964).
A nu se vedea in ceea ce spun o obsesie protocronista.

Prin aceasta perspectiva sa urmarim succint evolutiile din Transilvania in momentul aparitiei iluminismului. Pe Blaga il intereseaza ideologia rascoalei lui Horea in paralel cu evenimentul istoric. Ceva mai mult, el vede filozofia iluminista europeana ca un ferment al constituirii si consolidarii constiintei identitare, nationale. Iluminismul românesc promovat de „Scoala ardeleana“ a gasit un teren fertil pentru idei politice nationale. Aceasta il preocupa pe Blaga, cel care scrisese deja „Apriorismul românesc“ si „Spatiul mioritic“. Mediul in care s-a nascut miscarea iluminista in Transilvania este unul intelectual, cu incercari si reusite de organizare intelectuala si de creatie carturareasca: „In anul 1795 – Blaga se va naste exact peste un secol, in 1895 – o seama de intelectuali români din Transilvania s-au hotarât sa alcatuiasca o „societate filosofeasca… Rostul acestei societati inchipuite dupa modelul unei „Academii“ trebuia sa fie, in primul rând, publicarea unui periodic sub titlul „Vestiri filosoficesti si moralicesti“, planuit sa apara de doua ori pe saptamâna, pentru „inimile iubitoare de Muze filosofesti“. Istoria asigura materie eseului atât cât sa mearga spre izvorul  ideilor iluministe, ceea ce il interesa, de altfel. Blaga urmareste originea experientei, originea ideilor, originea creatiei. Ideile iluminismului european patrundeau greu intr-un pamânt al disputelor religioase si al tentatiilor puterii dar patrundeau. „Invatatii Scolii ardelene, indeosebi cei trei corifei: Samoil Clain, Gheorghe Sincai, Petru Maior, erau framântati de cugetul foarte lucid ca trebuiau in rastimpul unei vieti sa ridice la inaltimea unui „veac prealuminat“ un popor ramas cu secole in urma. Ei se simt chemati sa implineasca navalnic ceea ce istoria neglijase vreme de o mie de ani. Ei aveau constiinta ca pun pârghia ca sa inalte la nivelul de lumina al secolului un masiv de munti cufundat in tenebre. O intreaga lume a spiritului trebuia cladita, la repezeala, ca sa se rascumpere istoria pierduta. „Cartea“ si „invatatura“ erau pentru ei mijloacele unui salt istoric, ce trebuia grabit si stimulat pe toate caile“. Surpriza! Entuziasmul lui Blaga pentru meritele reprezentantilor „Scolii ardelene“ se topeste sub constatarea ca acestia nu au inteles rostul rascoalei lui Horea. Este al doilea, dupa Maiorescu, care nu ezita sa iasa din adoratia pentru Scoala ardeleana si recurge la raceala judecatii. Rezervele lui Titu Maiorescu, altele decât cele ale lui Blaga, se refereau la eroarea facuta de ardeleni, de dragul latinismului, de a accepta teza exterminarii dacilor. Pe Blaga il nemultumeste faptul ca liderii Scolii ardelene isi confectionasera ascendente nobiliare parasindu-si formal conditia sociala. Ii mai critica si pentru ca in „Suplex…“ nu au cerut anularea privilegiilor feudale ci doar egalitatea in drepturi cu natiunile privilegiate din Transilvania. Filozoful este revoltat: „Si iata-i pe invatatii Scolii ardelene, uneori, in anumite situatii, urlând ca lupii. Spuneau ca pentru rascoala taraneasca, de pronuntat accent social, a lui Horea, ei n-au avut nici un cuvânt de intelegere, dar suficiente cuvinte de condamnare. In orice caz ei tineau sa se desolidarizeze de o miscare, prin care cei mai impilati dintre fratii lor cautau sa-si faca singuri dreptate si a caror aparare, singura de altfel, o luau doar unii protagonisti de mai târziu ai „revolutiei“, tocmai din Franta“
Si astfel ne reintoarcem la cele doua scrieri ale lui Jean Pierre Brissot, din 1784-1785. Chiar daca nu si-a propus o intreprindere filozofica, Blaga nu a privit „constructia“ Scolii ardelene intr-un determinism strict istoric. Reprezentantii acestei scoli erau, in buna masura, oameni politici, se luptau cu autoritatile asa cum se luptau cu greutatile de a scrie si de a publica. Formarea unei idei politice poate sa se realizeze cu anumita spontaneitate, dar crearea unui om politic este o intreprindere mai complicata sustine Blaga in „Fiinta istorica“.
Asa cum am spus, „Gândirea critica in Transilvania in secolul al XVIII-lea“ este o lucrare speciala in creatia lui Blaga care se vede in situatia de a cerceta fondul civilizatiei autohtone prim prisma istoriei ideilor. D. Panaitescu-Perpessicius il aseamana in aceasta privinta cu Vasile Pârvan. In poezie, Blaga este pe urmele miturilor indepartate, de dincolo de fondul latin asezat  in cultura noastra prin cucerirea romana. Eseul la care m-am oprit intra in marea si originala lui opera cu un interes special pe problema nationala. Ceea ce este de un real folos. El scoate problematica „Scolii ardelene“ din incidenta mitului sau a misterului, atât de frecvente in „Trilogia cunoasterii“,  „Trilogia culturii“  si „Trilogia valorilor“, opera care aduce in cultura româneasca un sistem filozofic original. Acceptând stoic conditiile si motivul scrierii eseului despre gândirea româneasca, Blaga nu renunta la preocuparile firesti de creatie si continua sa traiasca in sfera ideilor. „Intre 15-31 martie 1950, redacteaza 50 de fise, citeste 200 pagini din Logica lui Samuil Micu, 200 pagini din revista maghiara Szàzadak (1941) etc. Isi redacteaza referatele de activitate disciplinat si silitor. Spre a fi „la zi“ cu ratia de fise, in acesti ani sotia sa (dupa propria-i marturisire facuta noua in 1967) conspecteaza si fiseaza parte din materiale pentru ca Blaga sa câstige timp pentru filozofia sa si mai cu seama pentru poezie“ (Mircea Vaida „Pe urmele lui Lucian Blaga“).
Documentarea il ajuta sa plaseze faptele in spatiu si timp: „Locuiau aici impreuna, pe acelasi teritoriu, populatii diverse, ce se deosebeau unele de celelalte sub atâtea din aspectele vietii lor. Populatia cea mai numeroasa, constituind majoritatea fata de toate celelalte impreuna, era cea româneasca. Punându-si problema convertirii la catolicism, ca mijloc de consolidare a puterii lor, Habsburgii aveau sa-si gradeze prozelitismul, tinând seama de infatisarea si pozitia fiecaruia dintre neamurile supuse in ansamblul intereselor de dominatie ale casei imperiale. Sasii luterani formau acum un bloc de neclintit uluitor de constient când era vorba sa-si apere interesele. Anevoie se vor lasa ei induplecati sa se intoarca la catolicism. Va gasi oare catolicismul mai multe sanse pentru desfasurarea prozelitismului sau printre unguri si secui?“. Maghiarii, secuii si sasii constituiau in vremea aceea in Transilvania „natiunile politice“ adica cele care exercitau puterea politica prin intermediul nobilimii si se bucurau de libertati si de drepturi. Cele trei etnii nu erau interesate in consolidarea casei austriece ci a propriei puteri. Pentru revigorarea catolicismului in Transilvania, Vienei nu-i mai ramânea decât speranta in atragerea românilor. Putea sa reuseasca daca le sustinea drepturile, macar in parte sau macar formal dar pentru aceasta era nevoie de o unire pe linia bisericii. Si s-a facut. O unire construita pe compromis si, de aceea, incompleta si neconvingatoare: „Captarea clerului si a poporului in favoarea unirii nu s-a ridicat niciodata pâna la mijlocul convingerii prin dispute dogmatice; ea si-a facut pârtie, scrie Lucian Blaga, in primul rând prin fluturarea unor fagaduinte menite sa excite apetiturile politice, economice, sociale ale preotimii, ale mirenilor si asa intr-o doara ale iobagimii. Un tratament egal cu al catolicilor, si aceasta potrivit rangului, pe care credinciosii il ocupa in ierarhia sociala a timpului, era mirajul pus in fata românilor uniti. Dar de la fagaduinte pâna la efectiva lor realizare era o distanta, ce niciodata nu avea sa fie parcursa de politica habsburgica si de politica colaboratorilor ei locali, când mai concesivi, când mai recalcitranti, din Transilvania“.
Fondul „constructiei“ noi in Transilvania – biserica unita cu Roma – , urmarita de Viena  in scop politic,  l-a asigurat atragerea unora dintre ortodocsii români la catolicism. Biserica ortodoxa va resimti manevra ca o lovitura; o alta  analiza conduce la ideea ca unirea a oferit posibilitatea consolidarii constiintei latinitatii românilor si unitatii lor in cele trei provincii. Pe aceste directii isi vor dezvolta opera corifeii „Scolii ardelene“. Citatele si ideile sintetizate din Gândirea româneasca in Transilvania in secolul al XVIII-lea trebuie puse in corelare cu conceptul lui Blaga privind „omul ca fiinta istorica“. Pe filozof il intereseaza „evenimentul“ mai putin decât „reactia“ la eveniment pentru ca: „omul exista in orizontul misterului si in vederea relevarii. Rezultatele acestui mod existential sunt creatiile, plasmuirile revelatorii ale culturii. Orice creatie de cultura, de la o poezie la o idee metafizica, de la un gând etic la un mit religios, este in sine o mica lume, un univers“. („Fiinta istorica“, Opere filozofice Ed. Minerva, 1988).