Din momentul în care, după 1944, în Occidentul american şi în cel european s-a vorbit despre o istorie, o societate, o politică, o democraţie, o cultură, o ştiinţă, o filosofie postmoderne, cercetătorilor din domeniul culturii li s-a părut firesc să transfere termenul de „postmodern” şi asupra artei şi, desigur, asupra literaturii. Aşa se face că astăzi se discută în mod curent despre literatura postmodernă sau, mai bine spus, postmodernistă, o literatură care, dacă îi urmează celei moderne şi poartă alt nume, înseamnă că este generată de un alt canon literar decât cel modern.
Numele de „literatură postmodernă” („postmodernistă”) i-a revenit mai întâi literaturii americane de după al Doilea Război Mondial. Dar şi literaturii occidentale europene, îndeosebi literaturii engleze şi irlandeze.
În anii 1959 şi 1960, în America se vorbea despre postmodernism ca despre „o deviere minoră de la marea mişcare modernistă”, iar în anii ’80 postmodernismul literar este numit, pe rând, avant-gardism, neo-avant-gardism şi chiar modernism…, spune Ihab Hassan în încheierea, numită „Postfaţă 1982: Spre un concept de postmodernism”, la cea de-a doua ediţie, din 1982 (în Caiete critice nr. 1-2/1986, p. 181), a volumului The Dismemberment of Orpheus: Toward a Postmodern Literature, apărut iniţial în anul 1971. Hayden White, profesor de literatură comparată la Stanford University, ne asigură că postmodernismul literar american s-a impus în anii ’60-’80 („Modernismul american, postmodernismul şi avangarda”, în Modernism şi antimodernism, coordonator: Sorin Antohi, Editura Cuvântul, 2008).
Literatura postmodernistă s-a dovedit a fi cât se poate de controversată, asupra ei emiţându-se cele mai diverse, stranii şi contradictorii opinii. „Singura condiţie fermă de înregimentare printre postmodernişti rămâne conştiinţa unui autor că este Postmodern şi dorinţa sa de a se situa şi a produce sub acest semn”, spune, de exemplu, în anul 1986, Breon Mitchell, profesor de literatură comparată şi germanistică la Indiana University, Bloomington (Samuel Beckett şi controversa postmodernismului, în Caiete critice nr. 1-2/1986, p. 24). Astfel, romanul Numele trandafirului nu e considerat postmodernist pentru că demonstrează anumite trăsături specifice literaturii postmoderniste, ci pentru că „ştim bine că Eco îşi deapănă povestea în deplină conştiinţă a «apartenenţei» sale la postmodernism.” (ibid.).
Şi totuşi noi nu avem de unde să ştim în ce anume constă „conştiinţa apartenenţei” a lui Eco şi a altor o mie de scriitori contemporani la postmodernism, pentru ca, pornind de aici, să aflăm ce anume ar putea să însemne literatura postmodernistă, în cazul în care menţinem ideea lui Mitchell. Dacă „toată lumea e de acord că s-a petrecut o schimbare majoră, că Modernismul a ajuns la sfârşit şi că a sosit o eră nouă, postmodernistă” (ibid.), după cum susţine acelaşi Mitchell, atunci „toată lumea” ar trebui să spună totuşi în ce anume constă, din punct de vedere literar, estetic, „schimbarea majoră” adusă de postmodernism…
Există însă şi cercetători literari care se încumetă să definească noua direcţie literară şi, în felul acesta, să limpezească, cât de cât, apele. Ba chiar constatăm că postmodernismului literar i se dau mai multe definiţii, parte din ele contradictorii. Malcom Bradbury, romancierul şi profesorul de Studii Americane şi Creative Writing de la Universitatea East Anglia, recunoaşte în prelegerea Postmodernismul, romanul şi lumea mediatică a televiziunii, susţinută la Seminarul Stuttgart, numit Sfârşitul postmodernismului: noi direcţii (1991), că ideea sa despre postmodernism diferă substanţial de modul în care acest curent literar este înţeles de colegii săi de seminar John Barth, Ihab Hassan, William Gass, Raymond Federman: „ceea ce am de spus eu însumi este probabil contrapunctual, foarte posibil adversativ, raportat la comentariul celorlalţi vorbitori” (revista Vatra nr. 9-10/2011).
O observaţie asemănătoare o face şi scriitorul şi teoreticianul englez John Barth în anii ’80, care se distanţează şi el de modul în care un alt grup de cercetători notorii – Alter, Graff, Hassan – înţeleg postmodernismul. El nu admite, de pildă, că tot postmodernismul literar este întocmai aşa cum îl consideră aceşti critici, adică un fel de „decadenţă palidă şi stoarsă” (Literatura Reînnoirii: Ficţiunea postmodernistă, în Caiete critice nr. 1-2/1986, p. 166).
Pe de altă parte, în timp ce unii critici consideră că postmodernismul succedã modernismului şi că el are, în consecinţă, un alt canon/ concept decât acesta, Matei Călinescu apreciază în anul 1987 că „postmodernismul este o faţă a modernităţii” (Cinci feţe ale modernităţii, p. 259), că este o faţă a literaturii moderne, iar nu o literatură întemeiată pe un alt canon. Deşi „s-a format un corpus de scrieri (…) receptate de obicei ca postmoderne”, acesta „nu se constituie totuşi într-un nou canon” (ibid.,
p. 147), într-un nou concept faţă de cel modern, pentru că între operele acestui corp există diferenţe structurale şi stilistice evidente, spune Matei Călinescu. Să credem, în consecinţă, că există mai multe concepte de literatură postmodernistă?
„(…) există divergenţe serioase chiar în interiorul teoriei postmoderne”, spune Terry Eagleton în Teoria literară, exprimând în acest fel convingerea mai multor critici şi teoreticieni care cercetează literatura postmodernă. „Termenul – de postmodernism – a fost atât de des folosit încât pricinuieşte mai multe probleme decât soluţionează”, apreciază Richard Rorty în Pragmatism şi filozofie post-nietzscheană, II, Editura Univers, Bucureşti, 2000, p. 10.
Diferenţele substanţiale dintre operele numite (totuşi) „postmoderniste” („postmoderne”) conduc la teorii diferite/ divergente asupra acestei literaturi şi a canonului ei. Lipsa de consens a definiţiilor sau a aproximărilor conceptuale date în general literaturii postmoderniste de către cercetători ca Mitchell, Atler, Graff, Linda Hutcheon, Ihab Hassan, Barth, Gass, Federman, Bradbury, Terry Eagleton, Caramello, Newman, Scarpetta, Brian McHale, Matei Călinescu etc. nu ar trebui să ne îngrijoreze totuşi chiar atât de mult, pentru că între cei care înţeleg diferit există atât critici care înţeleg deformat literatura postmodernă, cât şi critici care o înţeleg aşa cum este ea într-adevăr, iar noi, care nu suntem străini de această literatură, putem să judecăm autenticitatea sau lipsa ei de autenticitate. Dar fireşte că judecata pe care o facem depinde de propria competenţă şi că, în lipsa competenţei, putem ajunge şi noi la puncte de vedere eronate.
O altă problemă pe care o ridică literatura postmodernistă este aceea dacă ea mai poate fi numită literatura „acestor zile”, aşadar „contemporană”. Dacă în anul 1991, la Seminarul Stuttgart, se vorbea deja despre „sfârşitul postmodernismului” şi chiar despre noile direcţii literare ivite după el, înseamnă că literatura postmodernistă a şi dispărut din peisajul literar contemporan… Înseamnă că există posibilitatea ca literatura postmodern(ist)ă, cu care mulţi scriitori şi critici din afara Americii de Nord – români de pildă – se socotesc încă contemporani, să fi devenit între timp un fel de „literatură a trecutului”, iar practicanţii şi teoreticienii ei de azi să fie depăşiţi de evenimente…
Moartea postmodernismului pare să fie dovedită şi de apariţia pe scena culturală a altor isme…, care îşi caută fiinţa şi îşi dispută întâietatea. În partea introductivă a volumului Transmodernismul (Princeps Edit, Iaşi, 2011, ed. a II-a), Theodor Codreanu înregistrează, alături de transmodernism, o serie de concepte precum „hipermodernism, paramodernism, new modernity, globmodernism, geomodernism, post-postmodernism, postmodernism premodern etc.”, care ar reprezenta tot atâtea direcţii culturale sau moduri de a surprinde realitatea culturală contemporană. Din toată această bâiguială conceptuală post-postmodernă, doar conceptul de transmodernism are şansele de a se impune, ne asigură Codreanu. Numele noii epoci culturale este cel de transmodernism.
Deşi sunt date care ne-ar îndreptăţi să calificăm literatura postmodern(ist)ă drept o literatură care şi-a încheiat existenţa în Occident, cred că va fi totuşi util, instructiv să cunoaştem literatura de care unii scriitori abia s-au despărţit, în timp ce alţii – de pildă, scriitorii români – o mai practică încă… Întru cunoaşterea literaturii postmoderniste (postmoderne) ar trebui ca, pe de o parte, să prizăm noi înşine această literatură, iar pe de altă parte, să cercetăm studiile unor critici şi teoreticieni despre care, trăind ei în spaţiul cultural în care literatura postmodernistă a luat fiinţă, ne închipuim că au înţeles-o mai bine.
Autor: VIRGIL DIACONUApărut în nr. 473