Guillermo Cabrera Infante, Trei tigri tristi, traducere de Dan Munteanu Colán, Bucuresti, Curtea Veche Publishing, 2010.
„Pentru mine, a scrie,
si includ aici si ceeea ce
primeste, in general,
numele de literatura,
este in primul rând un joc.“
(Guillermo Cabrera Infante)
Romanul latino-american al epocii contemporane reprezinta nu doar o uluitoare innoire a formelor si formulelor narative, ci si, dupa cum demonstreaza, printre altii, Carlos Fuentes, un veritabil experiment la nivelul limbajului. Desigur, tendinta aceasta nu e specifica doar literaturii continentului sud-american, ea putând fi identificata si in scrierile unor autori extrem de diferiti, cum sunt Witold Gombrowicz, Italo Calvino, William Burroughs sau Maurice Roche, insa proza reprezentantilor „Boom“-ului e, poate, cel mai radical exemplu in acest sens, câta vreme ea, privita in ansamblu, neaga ordinea anterioara a planului lexical si propune, in locul acesteia, inovatia totala, dezodinea formala si umorul, utilizat in toate implicatiile sale. Limbajul romanesc devine, astfel, el insusi, semn al ambiguitatii, fiind marca a pluralitatii semnificatiilor, dar si retea complicata de aluzii si trimiteri livresti, expresie predilecta a unui model de opera mereu deschisa pentru acel cititor (ideal!) atent la detaliile aparent neinsemnate. Trecerea de la formele literare „traditionale“ la cele „ale viitorului“ – dupa caracterizarea aceluiasi Carlos Fuentes – este, asadar, extrem de evidenta la nivelul acestei proze, care dovedeste la tot pasul o vitalitate extraordinara si o capacitate unica de adaptare la noi ritmuri si la alte aspecte tematice decât cele consacrate de un prea lung uz literar. Poate ca nicaieri nu sunt toate acestea atât de evidente ca in creatia lui Guillermo Cabrera Infante si mai cu seama in „magnum opus“-ul sau, Trei tigri tristi. Cunoscuta si apreciata in cercurile literare cubaneze inca din anul 1964, sub titlul Vista del amanecer en el tropico (pentru care primeste chiar Premiul Biblioteca Breve) si publicata in anul urmator drept Trei tigri tristi, cartea aceasta, pe care adesea critica a numit-o, in ciuda opozitiei autorului, „roman“, este o opera unica si halucinanta, adevarata (si borgesiana!) carte de nisip, capabila sa provoace in fiecare pagina cliseele de gândire si de interpretare si sa scape oricarei incercari de a fi pusa in orice fel de pat al lui Procust.
„M-am nascut in Cuba si sper sa mor in Anglia“, spunea, in 1983, Guillermo Cabrera Infante, iar acest lucru se va si intâmpla caci, dupa 1965, el renunta la cariera diplomatica si decide sa ramâna in Europa, opunându-se deschis cenzurii regimului lui Fidel Castro, asa cum, anterior, se opusese si celui al lui Fulgencio Batista, in calitate de cofondator al revistei Nueva Generacion. Opera sa, desi mai putin cunoscuta decât a altor reprezentanti ai generatiei „Boom“-ului latino-american, este extraordinara, atât in ceea ce priveste volumele de proza scurta (Así en la paz como en la guerra, 1960 sau Delito por bailar la chachacha, 1995) ori de proza de larga respiratie, cum e mai ales Tres tristes tigres, de memorialistica La Habana para un infante difunto (1979) sau scenariile de film, remarcabil ramânând The Lost City, care consacra, o data in plus, marea tema – de-a dreptul obsesie a scriitorului – si anume atmosfera specifica Havanei si Cubei anilor ’50 in general.
Trei tigri tristi incepe cu o „Nota“ si un „Avertisment“ semnate de autor, in care cititorii sunt anuntati ca aceasta carte „este scrisa in spaniola cubaneza. Adica, e scrisa in diferitele dialecte care se vorbesc in Cuba, iar scriitura nu este decât o incercare de a capta din zbor glasul omenesc, cum s-ar spune“, completate, ulterior, cu nesfârsite jocuri de cuvinte, inventii lexicale si experimente narative sau de expresie, menite sa configureze un urias joc de cuvinte, un puzzle lexical, fara egal in intreaga literatura latino-americana si comparabil, poate, doar cu marile constructii narative din Sotron, de Julio Cortázar, sau Abaddón, Exterminatorul, de Ernesto Sábato. Cabrera Infante insusi isi defineste opera drept „distrugerea deliberata a tuturor acelor structuri ce tind, in mod traditional, sa fie perfect organizate“, veritabila revolutie la nivelul frazei scrise, implicând mai cu seama ritmul inimii in domeniul aparent atât de strict al cuvântului scris. Cartea aceasta, dincolo de enorma provocare pe care o pune in fata fiecarui cititor, demonstreaza si o noua intelegere a lumii si a omului modern, caci aceasta noua lume e guvernata de noi forme de reprezentare a realitatii exterioare si a nivelului realitatii istorice. Amplificarea sau chiar exagerarea marcilor specifice genului romanesc, precum si ruptura evidenta la nivelul limbajului sunt menite a accentua faptul ca, acum, proza trebuie sa exprime cât mai coerent cu putinta nu doar realitatea universului obiectiv, ci si marile dileme ale civilizatiei occidentale in ceea ce priveste evolutia personajului literar insusi – care se va vedea lipsit, desigur, de acea coerenta a prozei deceniilor anterioare. In plus, romanul – fie ca il numim sau nu astfel! – trebuie sa stie cum sa abordeze si propria sa estetica si sa se transforme, deci, intr-o specie literara capabila sa includa dimensiunea eseistica si interogatia perpetua asupra propriilor origini ca strategie constanta, iar nu (doar) ca eventuala solutie de final. Limbajul devine, deci, istorie, fundamentata in insasi conditia de metafora a realitatii exterioare, iar nu in determinismul acestei conditii. Nimic altceva, in fond, decât valorizarea unei estetici si practici a rupturii, atât de bine documentata de Octavio Paz in studiile sale asupra modernitatii literare.
In Trei tigri tristi, aceste strategii ale rupturii sunt identificabile in utilizarea numeroaselor puncte de vedere ce apar pe parcursul cartii, in configurarea nivelului logic-cronologic, in tehnica montajului cinematografic foarte bine insusita de scriitor, toate ducând la concluzia ca proza devine, pentru Cabrera Infante, fictiune, in sensul pe care Borges il dadea termenului, astfel incât maniera in care cititorul trebuie sa decodifice sensurile textului variaza de la o sectiune la alta. Insusi titlul cartii e menit a consacra jocul lingvistic practicat cu atâta placere de autor, Cabrera Infante afirmând ca „trei tigri tristi nu inseamna, practic, nimic“, ci doar o punerea alaturi a unor cuvinte care l-au atras prin sonoritatea lor. (In paranteza fie spus, versiunea in engleza a acestei mari carti a literaturii latino-americane este intitulata Three Trapped Tigres, tocmai pentru a se pastra, pe cât posibil, sonoritatea specifica din limba spaniola) Prin urmare, titlul nu mai trimite la nici o realitate (textuala) tematica, ci are doar rolul de a semnala, de la bun inceput, limbajul ca materie privilegiata a unui demers estetic de o anvergura nemaiintâlnita pâna atunci. In plus, incercând sa „capteze din zbor glasul omenesc“, Trei tigri tristi pune in prim plan procedeele oralitatii, dar nu in sensul unei verosimilitati realiste, ci ca semn al deconstructiei – si reconstructiei – sensurilor traditionale. Acelasi rol il are si epigraful din Lewis Carroll: „Si incerca sa-si imagineze cum arata flacara unei lumânari dupa ce aceasta a fost stinsa“. Limbajul nu mai este, deci, simplu mijloc de exprimare a realitatii imediate, palpabile, ci tocmai a ceea ce se afla dincolo de ea si, cumva, pe deasupra acesteia. Literatura devine, ea insasi, joc verbal pur, transpunere a mecanismelor oralitatii drept practici ale scriiturii, fictiune autoreferentiala care consacra noua proza drept cautare metafizica a Cuvântului.
Realitatea textului alcatuit dintr-un Prolog, opt capitole (impartite la rândul lor in blocuri narative compacte, dominate de un anumit glas si de o tonalitate specifica) si un Epilog, va fi ocupata, prin urmare, de numeroase voci narative, consacrând o structura prin excelenta deschisa – dar nu inexistenta, asa cum o parte a criticii s-a grabit sa afirme. Tehnica fragmentarii continue si spontaneitatea expresiei determina un altfel de proces al lecturii si reclama, fara indoiala, un altfel de cititor. Comparat, pentru toate acestea, cu José Donoso din El obsceno pájaro de la noche sau cu Sarduy, din De donde son los cantantes, Cabrera Infante se individualizeaza profund mai cu seama prin aceea ca, pentru el, „structura“ inseamna mai ales interactiunea personajelor si a relatiilor personale de pe parcursul textului, Julio Ortega neezitând chiar sa vorbeasca despre o adevarata „micro-structura“ in Trei tigri tristi, naratiunea, in sens tradtional, nemaifiind deloc esentiala. Caci aceasta carte nu este despre ceva anume – decât, poate, daca punem alaturi anumite detalii, despre atmosfera Havanei de la inceputul anilor ’50. Numai ca acest mod de a structura un text literar nu e cu totul nou, câta vreme, daca suntem atenti la detaliile din intreaga opera a lui cabrera Infante, autorul se raporteaza in permanenta la Tristram Shandy, romanul lui L. Sterne, iar in anumite momente chiar la viziunea din anticul Satyricon al lui Petronius; ori, daca ne raportam la jocurile lingvistice, la Zazie dans le metro, de Raymond Queneau, unde personajele conjuga verbe si dezbat coincidentele sau corespondentele ortografice sau ortoepice.