Primii pasi sunt întotdeauna importanti, poate chiar decisivi – pe terenul de tenis. O întâlnire potrivita, o alegere inspirata, putina sansa reprezinta ingredientele unui parcurs de succes. Pentru asa ceva nu e tocmai nevoie de o matematica aliniere a astrelor, desi norocul îsi are partea sa de contributie în amenajarea unui destin tenisistic glorios. Pe de alta parte, si reciproca are o logica la fel de valabila. Oare câti campioni de juniori, talente autentice si mari sperante nu s-au ratat când s-a pus problema trecerii la seniorat? Oare câti straluciti pusti, ce promiteau marea cu sarea, nu au dat chix când au facut pasul catre profesionism?
Jo-Wilfried Tsonga a avut noroc. De la bun început. Primele schimburi de mingi le-a efectuat împreuna cu tatal sau, Didier, care dadea ore de tenis în timpul liber. Iar „batrânul“, fost international congolez de handbal, era un maestru al pedagogiei sportive. Evenimentul s-a petrecut la Sarthe, pe terenurile unui satuc ce se numea Fay. Ulterior, Jo a trecut sub îndrumarea lui Hamid Laaquira, excelent tehnician, progresând sub culorile Universitatii din Maine. De acolo l-a preluat Joël Cruchet, în cadrul clubului Coulaines din Trois Vallées. Joël, un bun meserias, pe care Jo nu l-a uitat niciodata, invitându-l pe cheltuiala sa la meciul de Cupa Davis contra României de la Sibiu din 2008, l-a transferat apoi în grija lui Frank Lefay. Acesta, antrenor de moda veche, pedant si fanatic al loviturilor perfecte, avea sa slefuiasca acel cristal salbatic pe nume Tsonga: „Jo cel de astazi, campionul celebrissim, este aidoma celui de altadata, copilul pe care l-am învatat tenis. Imens forhand, serviciu gigantic, cautarea celei mai propice lovituri – toate le avea de pe atunci! Si când îl ascult pe coach-ul sau din prezent vorbind despre disciplina sub auspiciile careia se pregateste Jo, îl revad pe baietelul de altadata. Îmi amintesc ce teribila vointa avea sa se antreneze. Când îl simteam ca a obosit, îi spuneam ca nu voi fi pe teren a doua zi… caci era singurul fel în care puteam fi sigur ca nu-l voi gasi dis-de-dimineata acolo, asteptându-ma. Doar asa ajungea sa se mai si odihneasca flacaul…“ (op. cit, p. 17). Iar Yvette Lefay, sotia antrenorului cu barbison si presedinte al clubului Coulaines, îsi aminteste ca dupa ce Jo a atins optimile Wimbledon-ului în 2007, venind apoi sa le faca o vizita, ea si l-a actualizat mnezic dupa cum urmeaza: „Este un baiat fermecator, provenind dintr-o familie foarte buna si eu cred ca succesul lui e determinat de educatia primita acasa. Este deosebit de politicos! Pe vremuri, copil fiind, juca clar mai bine decât toti ceilalti, dar în plan social si psihologic Jo încerca sa nu-i epateze cu calitatile sale pe ceilalti, menajându-le sensibilitatea!“ (ibidem, p. 17).
Când a împlinit 13 ani, micul Tsonga a atras atentia oficialitatilor din cel mai important oras din apropiere, Poitiers. Petrece la clubul din urbe doi ani de pregatiri intense, rastimp în care îsi desavârseste corporalitatea si îsi perfectioneaza înca si mai mult tehnica. În 1999 devine campion al Frantei la categoria de juniori 13-14 ani, învingându-l net pe Jean-Baptiste Robin (7-6, 6-4), dupa ce a izbutit performanta de a nu pierde nici o mansa de-a lungul întregului campionat. Intrarea în lumea buna a tenisului din Hexagon si-o facuse deja, asa ca specialistii FFT (Federatia Franceza de Tenis) l-au recomandat INSEP-ului (Institutului National al Sportului si Educatiei), o adevarata industrie a sportului francez de performanta. Iar la INSEP, o stie oricine, nu au acces decât cei mai buni. La INSEP Jo a lucrat cu Nicolas Perrotte, Louis Borfiga si Olivier Soulès, pedagogi de mare valoare.
Progresele nu întârzie sa apara. Iar aceste progrese sunt determinate atât de excelentele conditii de pregatire (baza materiala, echipamente, burse, antrenori), cât si de formidabila dotare fizica si tehnica de care dispune pustiul Tsonga. 2003 este anul în care acesta „explodeaza“. Ce-i drept, o face pe urmele unei traditii a juniorilor francezi de valoare. Jo câstiga US Open-ul, învingându-l pe cipriotul Marcos Baghdatis (7-6, 6-3), pe-atunci numarul unu mondial al categoriei de vârsta. Înaintea lui Tsonga, si Arnaud Di Pasquale, si Richard Gasquet triumfasera la Flushing Meadows. În timpul acelei finale, Jo traieste o autentica revelatie: „ Mi-am dat seama ca în tenis un punct urmeaza altui punct. Înainte, când faceam o greseala, vinovatia ma urmarea minute si zeci de minute, împiedicându-ma sa fiu concentrat asupra a ceea ce urma…“ (ibidem, p. 18.)
Triumful lui Jo este unul total. El marturiseste ca în urma cu un an asistase la finala seniorilor, disputata între Sampras si Roddick – iar acest lucru i se paruse un eveniment colosal. Traise sentimentul ca urmareste o înclestare a zeilor. Iar acum, iata, primeste cupa campionului de juniori, pe aceeasi arena Arthur Ashe din New York. Ce putea fi mai înaltator? Pâna si bâlbâielile în engleza provocate de emotia în fata tirului de întrebari puse de jurnalisti n-au mai contat atunci…
E-adevarat ca în Masters-ul juniorilor, celebrul Orange Bowl, unde toata lumea astepta o finala Tsonga-Baghdatis, pustiul din Mans a dezamagit, fiind eliminat din prima runda de un outsider, prilejuindu-i astfel lui Marcos sa devina campion mondial. I s-a reprosat lui Jo lipsa mentalului, neputinta de a face fata presiunii, prea multa pasivitate în joc. Or, dimpotriva, Tsonga se dovedise extrem de agresiv… doar ca debutase cu un poignet dureros, abia reusind sa tina racheta în mâna! Dar cine sa stie asta? Jurnalistii abia asteapta sa-i sfâsie pe învinsi…
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 311