Plin de curaj si încredere dupa excelentul demisezon estival, Jo-Wilfried Tsonga sufera înca de pe urma unei suparatoare crize de lumbago. Mentalul lui e bine, corpul se lupta sa nu cedeze. Ar fi si pacat, caci gigantul din Mans este pe val, jocul i-a sporit în calitate, iar clasamentul îi îngaduie prezenta pe tabloul principal al unor turnee impozante, la care înainte vreme era obligat sa
dispute calificarile.
Jo trece Atlanticul la sfârsitul lui august 2007 mânat de o mare ambitie. Campion de juniori la US Open în 2003, el stie ca suprafata îi convine, iar publicul îl iubeste. Totodata, Tsonga este constient de sansa pe care o are ca sa confirme ca parcursul londonez de dubla speta (Queen’s si Wimbledon) va avea si o continuare, nefiind deloc un accident. Iata ce-si aminteste francezul din acea perioada pregatitoare de dinainte de Flushing Meadows: „Sunt cam în urma cu pregatirea, dar trebuie sa particip la US Open. Am auzit ca numerosi comentatori si specialisti cred ca Wimbledonul n-a fost pentru mine decât rezultatul unei fericite întâmplari. Un eveniment lipsit de viitor. În mintea mea lucrurile stau diferit, caci pentru mine este evident ca nivelul jocului îmi crescuse foarte mult si acea buna evolutie nu fusese exclusiv o lovitura norocoasa. Însa trebuie sa confirm acest adevar, nu atât pentru mine, cât mai ales pentru ceilalti“ (op. cit., p. 37).
Iar aceasta încredere greu cucerita e de natura sa faca minuni. La New York, în primul tur Jo îl elimina pe veteranul spaniol Oscar Hernandez, scor 7-5, 6-1, 6-3. Rezultatul nu e chiar o surpriza, fiind lucru stiut ca ibericul e un „zgurist“ prin excelenta. În schimb, în meciul urmator, Jo înfrunta un tenisman celebru, pe britanicul Tim Henman, un jucator de Top Ten admirat de multi pentru tehnica sa desavârsita, dar si pentru clasicitatea jocului sau. Ce-i drept, Tim se afla pe pragul retragerii, iar acest meci este chiar ultimul dintr-o cariera bogata si glorioasa. Dupa o lupta cu scântei si numeroase lovituri stralucitoare, se impune atletul mai proaspat si mai motivat. Tsonga îl învinge pe Henman cu 7-6, 2-6, 7-5, 6-4. În turul III gluma se îngroasa, caci uriasul de culoare da piept cu favoritul numarul doi, nimeni altul decât spaniolul Rafael Nadal. Si desi hard-ul nu e tocmai suprafata îndragita a delfinului federerian, Rafa se califica mai departe în urma unui joc strâns si, desigur, spectaculos: 7-6, 6-2, 6-1.
Sezonul de sala 2007 nu e tocmai unul nereusit pentru Tsonga. El atinge în premiera o semifinala a unui turneu ATP din gama 250, la Lyon, dupa ce trece în cascada de Spadea, Gasquet si Rochus, fiind eliminat doar de compatriotul lui, Sebastian Grosjean. În fine, la Paris-Bercy, un Masters Seris foarte iubit în Franta, Jo îsi ia revansa în fata lui Sebastian, eliminându-l în primul tur dupa o partida foarte echilibrata, scor 6-3, 3-6, 6-3. Bucuria îi este însa de scurta durata, deoarece în turul urmator Richard Gasquet se „razbuna“ pentru înfrângerea de la Lyon si-l învinge pe Jo cu un sec 7-5, 7-6. Pe undeva era si firesc acest dus rece, caci Richard se pregatea pentru Masters-ul de la Shanghai, unde cu onoare se calificase.
Prin urmare, Jo-Wilfrid nu avea a se plânge de anul 2007, cel mai bun sezon al sau de când trecuse la profesionism. Daca pustiul lui père Didier traise o autentica drama în 2005 si 2006, perioada minata de o suita parca blestemata de accidentari si ghinioane, acum se parea ca îi venise rândul la festin. Talentul, forta atletica si inteligenta tactica, toate acestea dublate de o încredere în sine de fier – îi îngaduisera un salt neverosimil în clasamentul ATP, el sfârsind anul pe locul 43. Prin urmare, Jo avea toate motivele sa gândeasca în felul urmator: „Daca o sa ma pregatesc beton în perioada acumularilor de iarna, debutul noului sezon, în 2008, ar putea fi unul traznet. Teribil, nu?“ (idem., p. 37). Dar despre anul „decolarii“ lui Jo spre înaltimile tenisistice, saptamâna viitoare.