Sari la conținut
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Apărut în nr. 314

Linistea colosului (6)

    Când soarta te lasa din brate, nu poate exista sfâsiere mai aspra! Asa încheiam interventia de data trecuta, accentuând asupra teribilului ghinion pe care l-a trait tenismanul francez Jo-Wilfried Tsonga „beneficiind“ de multiple si succesive accidentari. Aceste accidente de parcurs aveau sa-l prabuseasca pe promitatorul tânar atlet mult dincolo de prima suta mondiala a sportivilor din ATP. Înca si mai grav, încrederea în sine, aspect decisiv în tenisul de înalta performanta, i se erodase pâna aproape de zero. Lui Jo i se parea ca nimic nu-i merge cum trebuie, ca un zeu suspicios îi refuza sansa unui progres dezirabil si, pâna la un punct, legitim. De aceea, în cariera lui tenisistica a contat enorm faptul ca antrenorul de-atunci, fostul jucator profesionist de top Éric Winogradski, nu doar un excelent tehnician, ci si un pedagog de vocatie si, mai cu seama, un caracter de prim ordin, a ales sa ramâna alaturi de el. „La greu“, cum se spune pe la noi.
    Éric, natura optimista, gândea cam asa: „Se mai întâmpla, doar n-o sa-l las taman acum pe Jo!“. Orb la sistemicitatea accidentarilor, antrenorul francez prefera sa vada în acestea simple întâmplari nefericite, banale ghinioane. Si ca dovada ca nu ia deloc în tragic asemenea sincope, îngrijoratoare pentru multi altii, inclusiv oficiali ai FFT, Winogradski a refuzat o detasare pe lânga DTN (Directia Tehnica Nationala). El a crezut profund în talentul si în forta morala a elevului sau, ignorând frecventa si înlantuirea oarecum logica a accidentarilor, ca si sensul lor amenintator. A fost printre putinii care l-au mai creditat cu reale sanse de revenire pe tenismanul din Mans.
    În urma unor chinuitoare tratamente si cure de recuperare, Jo îsi reia antrenamentele si, dupa mai bine de patru luni de pauza, reintra în competitii în luna septembrie 2006. O face cu succes, chiar daca în turnee minore – singurele care îi erau accesibile în functie de clasamentul ATP. El câstiga astfel clallenger-ul de la Rennes, dar si trei turnee Future, doua la Bath si unul la Lille. Sfârseste anul într-un progres de puncte, care-i asigura locul 212 mondial. Anul 2006 ramâne ca o piatra de hotar în destinul de tenisman al junelui Tsonga. El a învatat o lectie cumplita, de care nu va uita niciodata: „Mi-am petrecut aproape doi ani în spital, dar nici o clipa nu m-am gândit sa renunt la tenis. Însa chiar si astazi, când sunt sanatos, simt aceasta teama ca trupul ma va trada. De aceea sunt numai ochi si urechi la cel mai mic semnal pe care corpul mi-l trimite“ (op. cit., p. 28).
    Reînvierea si, ulterior, decolajul spre performanta pe care le-a cunoscut Jo-Wilfried s-au datorat în mare masura lui Éric Winogradski. Fireste, acesta a lucrat cu „materialul clientului“, a beneficiat de taria de caracter, de optimismul si vointa celui ce fusese numarul doi mondial al juniorilor. Însa fara încapatânarea, adeseori frizând fanatismul, dovedita de Winogradski nimic nu s-ar fi întâmplat. Probabil ca Jo ar fi schimbat antrenorul, care l-ar fi parasit vazând ca tenismanul cu radacini africane nu se recupereaza fizic, traind accident dupa accident.
    Cei doi, Jo si Éric, s-au cunoscut – o repet – în 2004. Antrenorul, fost tenisman de valoare în anii 1980-1990, a fost coach-ul lui Richard Gasquet din 2001 pâna în 2003. El l-a preluat pe Jo când acesta îsi încheia activitatea de junior, batând la portile senioratului pro. Nu multi antrenori se înghesuie într-un astfel de moment. Motivul? Unul simplu: majoritatea pustilor, oricât de promitatori ar fi, se rateaza, iar talentul juvenil nu este deloc o garantie a succesului matur. Mai mult, Tsonga îi marturisise care erau modelele sale: marocanul Younes El Aynaoui si rusul Marat Safin. Când ai asemenea canoane, saturate de perfectiune tehnica, în pozitie de dascal al tenisului mai curând te sperii decât te inflamezi pentru gustul elevului tau! Marile modele te blocheaza, îti întuneca educatia step by step, îti sugruma moderatia si rabdarea, îti induc visuri inaccesibile si tocmai de aceea false… În plus, Tsonga era marcat de experienta antrenoratului precedent, din vremea când lucra la el acasa, în provincie. Nu a fost deloc usor sa-i adapteze apetitul de antrenament la alte rigori, mai înalte si mai sofisticate.
    Dar iata cum îsi aminteste Jo debutul relatiei lor: „La început, lucrurile nu prea se legau. Ma antrenasem atâtea mii de ore cu Olivier Soulès, ca mi-a trebuit o buna bucata de timp pâna am receptat cum se cuvine mesajul lui Éric. Eu aveam pe-atunci niste convingeri sincere, dar tipic adolescentine, iar el avea principiile lui de antrenor. Ma bombarda cu sfaturi pe care nu le urmam deloc. Aproape ca ajunsesem la conflict. De fapt, tot ce aveam amândoi nevoie era sa ne cunoastem. Iar pentru asta e nevoie de timp. În viata mea tot ceea ce am reusit sa edific a fost doar cu rabdare. Mie nu-mi plac relatiile superficiale. Dupa o vreme am ajuns, în fine, la un fel de compromis. Si asta se numeste, simplu, încredere reciproca“ (idem, p. 29).
    Dar despre progresul si „mântuirea“ lui Tsonga, gratie relatiei cu Winogradsky, saptamâna viitoare.