Claude Moreau este un jurnalist de limba franceza pasionat de tenis. Actualmente freelancer, a lucrat pentru televiziune si a fost sef de departament la Prisma Sport. El însusi un tenisman de nivel înalt, cunoaste fenomenul sportului alb „din interior“. Patima sa pentru acest sport, care de multa vreme a încetat sa fie exclusiv o activitate doar atletica, l-a purtat pretutindeni prin lume acolo unde se organizeaza saptamâna de saptamâna competitiile ATP si WTA. Claude Moreau este asadar un nelipsit martor al „imperiului unde soarele nu apune niciodata“, cum spunea odinioara despre circuitul profesionist de tenis campionul român, Ion Tiriac.
Cartea pe care el a dedicat-o lui Jo-Wilfried Tsonga, „La force tranquille“ (Editions Favre, Lausanne, 2008), este un text ce respecta toate regulile artei. Biografie, adica bine informata, ea este si carte de comentariu. Carte de comentariu si doldora de judecati de valoare, este totodata si volum de impresii, autoreferentiale si externe, dar si un text bine construit, armonios pus în pagina – caci Moreau alterneaza discret spusele eroului despre sine si viata sa cu amintirile, marturiile si opiniile celor care l-au cunoscut pe tenisman. Stilul este placut, amical, retorica, una de gala, iar rândurile curg natural, ca de la sine. În fapt, lectura acestei carti edifica si cucereste, oferind o perspectiva clara asupra unui destin tenisistic de prima mâna.
De aceea, o voi lua cu începutul… Jo s-a nascut la 17 aprilie 1985 în regiunea Mans, undeva în vestul Hexagonului, în apropierea Atlanticului. Se spune ca nu este deloc indiferent locul în care vezi prima oara lumina soarelui. În cazul viitorului mare tenisman, lucrurile chiar asa stau. Desi în prezent Jo-Wilfried are un frumos apartament în Suresnes, într-un banlieu al Parisului, iar în apropierea casei lui curge silentioasa si domoala Sena, acesta nu s-a simtit niciodata parizian. „Acasa“, adevarata lui casa, este la Savigné-L’Évêque, comunitatea aflata în Sarthe, unde a crescut alaturi de familie si unde iubeste mereu sa se întoarca, aidoma unui modern Anteu. Jo spune: „Tin la locul asta. Ma simt suta la suta om al Mans-ului si sunt astfel pâna în vârful dintilor. Provin de-acolo si nu mi-e rusine cu asta. Sa fii din Mans înseamna sa adopti un comportament tipic, sa simti într-un fel anume, sa vorbesti într-un stil inconfundabil, sa ai un comportament special fata de oameni. Si apropo de limba, când sunt departe de casa, îmi pierd obiceiul sa folosesc unele expresii ce exprima savoarea locala a vietii, dar le regasesc instantaneu când ma întorc printre ai mei. Pentru mine e lipsit de relevanta cum te îmbraci, ce meserie practici, care ti-e reusita sociala. Dispretuiesc toate aceste repere exterioare. Poate ca tovarasii mei din Mans nu au urcat la fel de mult ca mine pe piramida succesului, dar nu-mi pasa. Ei sunt prietenii mei, fac parte din viata mea si nu pot sa uit asta“ (op. cit, p. 7).
De unde o asemenea modestie, de unde o astfel de buna-crestere, mai cu seama în cazul unui copil al unei familii interrasiale? Parintii lui, Didier si Éveline, sunt profesori de tara. În Franta asta înseamna enorm, tot la fel cum însemna si în România interbelica – modelul mioritic fiind copiat dupa cel din Hexagon. Didier, dascal de fizica si chimie la liceu, s-a nascut în Congo, Brazzaville. A fost un sportiv eminent, facând handbal de performanta si fiind titular în echipa nationala. El a jucat pentru campioana congoleza „Diavolii negri“, fiind desemnat o data cel mai valoros handbalist al continentului. Din pricina frictiunilor etnice si religioase, s-a refugiat în Franta, unde si-a trecut doctoratul. Si a cunoscut-o pe Éveline, o femeie puternica si fermecatoare, excelent pedagog. De altfel, mama lui Jo activeaza si astazi ca profesor într-un centru pentru copii cu nevoi speciale. Din aceasta întâlnire umana de excelenta calitate s-a nascut un cult al familiei si al educatiei serioase, întemeiate pe morala, respect al omeniei si discretia modestiei.
Parisul i s-a parut mereu tânarului sportiv un loc al pierzaniei, un labirint al angoasei si depravarii. Fara sa fie un monah, a suferit întotdeauna din pricina poluarii existentiale pe care a descoperit-o în capitala franceza. Jo consemneaza cu trista bucurie: „Se fac sase ani de când locuiesc la Paris. Nu ma simt deloc parizian. Nu sunt genul care sa frecventeze barurile si discotecile. La Paris ma simt fara vlaga, e un aer nesanatos, alimentatia mea sufera acolo. Eu degust placerile simple ale vietii. Nimic nu ma face mai fericit decât sa ma întorc acasa cu o bagheta în mâini si cu un teanc de carti la sub brat. Acolo, la mine în sat, ma simt fericit. Sa stau sub un parasolar în gradina discutând cu amicii despre ultimele evenimente, sa merg cu ei la pescuit, pe tacute, cu o undita în mâna sau sa facem gratar în padure, astea sunt ingredientele paradisului meu. Îmi place sa ma bucur de oameni“ (idem).
Dar mai multe despre acest extraordinar sportiv si despre viata sa – în numarul viitor.