Libertinaj

T.O. Bobe, Contorsionista, Editura Humanitas, 2011

În literatura ultimului deceniu, cu destul de bogata sa oferta de genuri, nu multe au fost cartile cu reala priza la public, iubite si recitite, capabile sa-si creeze fan-cluburi si sa-si atraga cititori de toate felurile. „Baiuteii“ fratilor Florian sau „Cruciada“ Florinei Ilis s-au apropiat, totusi, de proportia magica între succes critic si succes „de casa“, probabil si gratie tematicii lor solare (copilaria), care le-a adus în orizontul lecturilor scolare. Romanul lui T.O. Bobe, „Cum mi-am petrecut vacanta de vara“, a reusit, de asemenea, sa ajunga un favorit al publicului, însa în mod oarecum paradoxal, dat fiind ca ramâne una dintre cele mai experimentale proze din literatura româna recenta, o facatura de limbaj, croita polemic fata de conventiile literare. Primita bine si de critica pentru originalitatea sa (mai ales într-o vreme când prin proza noastra bântuia „autofictiunea“), „compunerea“ lui Bobe a putut fi citita si îndragita din motive traditionale, care îi depaseau problematica teoretica implicita. Adica tocmai pentru acel „scolar“ cu imaginatie iesita din tâtâni si cu un naucitor repertoriu de idei de-a gata. Caci perspectiva naratorului unic ancora textul într-o substanta umana palpabila si contura un veritabil „erou“, desi foarte sarjat în gestica sa nevrotica. Fireste, T.O. Bobe, scriitor de sera nouazecista cartaresciana, autor al unui foarte bun volum de poeme „centrifugale“, nu avea, de fapt, treaba cu realismul psihologic. Scolarul sau era doar o fiinta de hârtie, un bricolaj de automatisme psihice, de clisee lingvistice si stereotipuri mentalitare rupte din lumea adultilor. În fond, faptul ca scriitorul tine la postmodernism – si e gata sa-l sustina cu argumente ca la carte – s-a vazut în patima cu care a combatut acum câtiva ani, pe forumul „Observatorului cultural“, pledoaria lui Paul Cernat despre oportunitatea „temelor mari“ în proza noastra tânara.
Volumul recent, „Contorsionista“, îl lasa pe T. O. Bobe descoperit în pornirea sa spre experiment, întrucât îi lipseste acum alibiul naratorului unic, care sa umanizeze textul. Într-adevar, unii fani ai romanului „Cum mi-am petrecut…“ s-au aratat, în mediul virtual, cam deziluzionati de noua carte, sofisticata si narcisista. Luat la bani marunti, volumul e usor inegal, caci – aflam din marturisirea de pe coperta – autorul si-a „iubit“ prea mult prozele ca sa le mai slefuiasca, si voi spune din start ca unele ar fi putut pica la montaj („Buna dimineata, cimpanzeeo“ si „Tandretea felinelor mici“ mi se par trase de par). Mai rau e ca povestirile de aici au fost „gândite“ în anii ’90, iar T.O. Bobe nu si-a sters, de atunci, urmele unui candid epigonism cartarescian. Anxietatea influentei (deja semnalata de cronicari) îl pune pe scriitor într-o situatie cu atât mai ingrata, cu cât cartarescianismul are prestigiu, dar nu foarte multi prozeliti, ceea ce face ca asemanarea stilistica sa sara imediat în ochi (spre deosebire de emulii poetici ai lui Ion Muresan, de pilda, atât de multi încât „epigonismul“ se mai si neutralizeaza). As observa, însa, ca o parte din primirea mai calduta facuta de data aceasta lui T.O. Bobe s-a împiedicat de o nefireasca (azi) prejudecata critica. Povestirilor sale – e drept, extrem de eclectice stilistic – li s-a imputat optiunea în sine pentru o formula postmoderna (si nu calitatea ei), ergo reluarea unui mod de scriitura „tehnic“, considerat a fi fost saturat de textualismul optzecist. Lipita uneori de acesta din urma, etichetei „postmoderne“ i se adauga si data de expirare, conforma istoricizarii generatiei literare respective. Un topos critic cu atât mai bizar, cu cât tocmai unii romancieri de extractie optzecista – Gheorghe Craciun, Petru Cimpoesu, Horia Ursu – ramân cel mai constant pomeniti (alaturi de Mircea Cartarescu) în topurile prozei din ultimul deceniu si ceva.
Dar fata de vârsta încorsetata a optzecismului narativ, vârsta postmodernismului – sa-i spunem – nouazecist, de care tine si T.O. Bobe, pare o epoca de libertinaj. În anii ’80, proza textualista îsi consuma fortele în demonstratii teoretice devenite, de la un punct, de sine-statatoare, iar umbra livrescului si polemica ascutita cu scriitura realista colonizau si secatuiau întregul spatiu fictional. O „metoda“, transformata în maniera, de care nu s-a putut descotorosi Matei Visniec, nici Ioan Grosan cu totul, printre altii. Din anii ’90, unii scriitori ies, însa, din acel cerc strâmt si vicios al deconstructiei autosuficiente. Simona Popescu, T.O. Bobe, Razvan Radulescu, Bogdan Popescu, desi foarte diferiti tipologic, au în comun un feeling postmodern prin faptul ca traiesc cu frenezie simulacrele si slabirea reperelor ontologice, pe care le pot prelungi într-o scriitura fluenta, de viziune si cu dezinvoltura.
Nu alta e substanta ne-substantiala a prozelor din „Contorsionista“. T.O. Bobe stie, fara îndoiala, o gramada despre mecanica fictiunii si conventiile reprezentarii, care au format tema atâtor carti de teorie postmo, totusi el sublimeaza aceasta hiperconstiinta într-o adevarata degringolada imaginativa, nu o data euforica si contagioasa. Personajele stravezii si cadrele halucina(n)te din „Contorsionista“ fac spectacol în sine, caci prozatorul îsi asuma relativitatea hedonist si frivol, se abandoneaza suportabilei usuratati a realitatii, diluând totul într-o cascada de suprafete colorate. Povestirile sale fie pornesc de la situatii cotidiene, pe care le filmeaza cu distorsiuni pâna în punctul în care se transforma în holograma, fie se exerseaza pe marginea unor genuri literare conventionale, rastalmacite ca într-un atelier de creative writing. Caracterul de exercitiu stilistic e marcat în fiecare poveste si inevitabil pândit de gratuitate, caci sintaxa capricioasa a imaginilor si „întâmplarilor“ nu asculta neaparat de vreo logica narativa (ma-ntreb, de pilda, daca „Cea mai frumoasa femeie din lume“ nu ar fi aratat la fel cu mai multe pagini în minus), cât, mai ales, de pura placere a scriptorului. Dupa cum, fara prea multa subtilitate, explica în piesa din deschidere, acesta tine sa faca giumbuslucuri, sa se dea în stamba, sa faca circ stilistic. De înteles atunci ca va mai pierde pe drum spectatori fara rabdare ori îi va nemultumi pe critici din cauza ca „sacrifica epicul si personajele“ (cum zice Luminita Corneanu).
Chiar si în lipsa acestor borne de când lumea ale prozei, chiar daca îsi da apa la moara propriilor fantezii stilistice, „compunerile“ lui T.O. Bobe au, totusi, unitate de ton si perspectiva. Tempo-ul poematic se simte pretutindeni si el aduna în textura unei sensibilitati omogene si detaliul hiper-realist, si dezvoltarile imaginare. Majoritatea povestirilor au, de asemenea, structura de (anti)odisee: aceasta se desfasoara într-un oras recognoscibil („Rapirea din serai“, „Irina. I se duce un fir de la ciorap“, „Buna dimineata, cimpanzeeo“), într-o istorie apocrifa („Cum am întemeiat Montrealul“) sau, cu bogate efluvii neoromantice, în capul îndragostitului („Cea mai frumoasa…“, „Nemuritorul“). „Eroii“, cu nume, dar, de obicei, fara stare civila, calatoresc sau, mai bine zis, bâiguie prin geografii pe jumatate reale, atrasi la fiecare pas de himere. O stare de incertitudine – epistemica si ontologica – mineaza, la modul aproape senzorial, fiecare aventura. Ziaristii porniti sa faca un reportaj prin Constanta aluneca pe nesimtite în istoria romantata sau mitica a orasului; sarmanilor exploratori de lume noua le scapa, ca nisipul printre degete, toate reperele si granitele tarâmului descoperit; parasit de prietena sa, protagonistul din „Nemuritorul“ reface, într-un puzzle stiintifico-fantastico-schizofrenic, cronologia altminteri prozaica a iubirii esuate; iar mintea Irinei, din probabil cea mai buna proza a volumului, se face franjuri sub ochii nostri, într-o perfect anodina zi bucuresteana, pe masura ce sâcâitoarea anxietate a eroinei îi transporta impresiile în absurd.
Aproape toate prozele transmit sentimentul fugii pamântului de sub picioare. Asta n-ar fi, sa zicem, decât înca o teza postmoderna, daca autorul ei de aici nu s-ar pricepe sa o trateze cu umor shandian (ca în parodiile nebune din „Cum am întemeiat…“), cu nostalgie transformata în disperare („Nemuritorul“), cinic, dar si panicat („Irina…“), poate cu o exaltare megalomana de „auctore“ (mai pregnanta în „Cea mai frumoasa…“ si „Tandretea felinelor mici“), însa de cele mai multe ori cursiv, inventiv si palpitant. T.O. Bobe poate transpune aceleasi putine melodii în mai multe game si din acest motiv mi se pare un savuros poet-prozator pe spatii medii care nu va fi niciodata un la fel de bun romancier (fara ca asta sa-i scada meritele).