Lhasa si Rafa

Am trecut si în 2010. Ne-am pacalit ca de obicei cu urari care mai de care mai magica si mai lipsita de realism. Stiti formula: „Fie ca…“. Fie ca orice. Ca oricum nu se îndeplineste. Cel putin, nu aici, în tara asta de rahat. Nu aici, în locul acesta uitat pe buna dreptate si de Dumnezeu, si de oamenii care îl locuiesc. Mai ales de acestia, care sufera din mosi-stramosi de o endemica afazie.
Daca îmi doresc ceva în acest nou an? Sa fie mai suportabil raul ce ne asteapta pe foarte multi dintre noi. Stiu ca este o dorinta aberanta. Alegerile s-au dus, voda s-a înscaunat, dregatorii, vechi si noi, au primit pohta ce-au pohtit. Ce-or face nu ne mai priveste pe noi. Ca oricum nu mai putem schimba nimic. În schimb, vom putea avea privilegiul de a arunca si cu pietre, rosii si oua stricate, într-un stradal spectacol de lumina si culoare. Preponderent rosie. Ma rog, aceia dintre noi care înca mai pot sta în picioare. De foame, disperare si depresie. Restul ne vor tine isonul, ba de pe un pat de spital, ba de la ferestrele caselor neîncalzite. Asta e.
Doua stiri m-au impresionat în acest debut de an. A murit la Montréal, în vârsta de 37 de ani, Lhasa de Sela. Habar n-aveam cine e tipa. Citind editorialul lui CTP din „Gândul“, am ascultat plin de curiozitate videoclipul postat de acesta pe site. Abia atunci am înteles teribilul sau necrolog. Când CTP este cu adevarat pasionat de ceva, de sub tastatura îi iese mai întotdeauna ceva memorabil. Lhasa, interpreta inclasabila, facea o muzica de nicaieri si de oriunde. Era atinsa de aripa geniului. Metisata, ea însasi practica o arta a tuturor influentelor, izbutind sa ramâna originala, de necopiat. Nu e întâmplator ca a trait ceva vreme în Franta, ca a ales sa se stabileasca la Montréal. I-am urmarit cu atentie pronuntia. Ireprosabila. Spaniola si engleza îi erau cele doua limbi ale copilariei. Tardiv, franceza i-a venit însa ca o manusa. O poeta si o autoare de cântece cum de la Tracy Chapman n-am mai întâlnit. Sau poate de la Angèlique Ionatos. S-a stins în urma unui cancer de sân. A fost curajoasa pâna la sfârsit si a cântat oamenilor cât a mai avut putere sa o faca. Ea s-a dus, muzica si versurile ei ramân. Sa ne bucuram pentru asta. Îi sunt recunoscator CTP-ului national pentru acel text zguduitor. Uite-asa mai sunt posibile revelatiile. Cele bune, vreau sa spun… Nu ezitati, dati pe google you tube si alinati-va cu videoclipurile Lhasei. Merita. Si face bine sufletului.
A doua stire care mi-a dat fiori, dar de alta intensitate si natura: Nadal l-a învins pe Soderling. A facut-o, ce-i drept, într-un demonstrativ, la Abu Dhabi, în prima saptamâna a anului 2010. Suedezul îl scosese pe Federer, dupa o victorie îndelung asteptata. Boss-ul circuitului îl conducea pe viking pâna la acel meci cu un zdrobitor 12-0, desi confruntarea lor de la US Open, din sferturi, fusese una echilibrata. Elvetianul venea dupa sarbatorile petrecute alaturi de cele doua gemene ale sale, bebeluse. Nu era reglat la joc, cum se spune, iar masivul nordic a profitat. Marturisesc ca m-am temut de faptul ca Rafa va fi din nou învins de Soderling. Ultimele doua întâlniri le pierduse. La Roland Garros si la Turneul Campionilor de la Londra. Cea din urma partida consemnase un esec usturator pentru iberic, în doar doua seturi. Iar acum, pe hard-ul de la Abu Dhabi, o suprafata pe care Soderling o agreeaza, dupa triumful „istoric“ al acestuia în fata lui Federer, ma temeam ca El Rey va pierde din nou. N-a fost asa, maiorchinul revansându-se tot în doua seturi, chiar daca strânse. În definitiv, între primii zece jucatori ai lumii diferenta este minima, uneori o minge norocoasa sau o greseala copilareasca putând înclina soarta meciului. Important este ca, desi neoficial, acel meci a umplut cu oxigen bateriile fostului lider mondial. Urmeaza turneul de la Doha, unde iau startul Federer si Davidenko. Apoi, Australian Open. Acolo va fi testul suprem. Nadal are de aparat titlul cucerit în urma cu un an. Ne vom edifica peste doua saptamâni, asadar. Eu îi tin pumnii lui Rafa Nadal.