Lectia chineza

Muzeul National de Istorie a României gazduieste, dupa cum se stie, pâna la 31 iulie, expozitia „Comorile Chinei“, proiect mai amplu care a inclus si o serie de conferinte sustinute de specialisti chinezi: arheologi, istorici ai artei, muzeografi si care se va încheia cu o expozitie româneasca în capitala Chinei, „Comorile României“, în vara anului urmator. În afara de faptul ca o expozitie de o asemenea anvergura se poate vedea în România o data la o generatie, daca nu o data la o suta de ani – pentru ca ea nu implica doar eforturi logistice imense si costuri uriase! –, e important sa vedem ce au însemnat aceste conferinte, dincolo de rigoarea lor stiintifica.
O civilizatie straveche
Xu Xiaodong, cercetator la Muzeul Palatului, a ales sa vorbeasca despre „Bronzuri si portelanuri antice din China“. Simbol al unei civilizatii mondiale, bronzul are o larga reprezentare în aceasta expozitie, inventarul bogat (arme, piese de ceremonial, instrumente ritualice etc.) demonstrând în special diferentierea sociala a comunitatilor care traiau acum 5.000-6.000 de ani. Pe masura ce productia se dezvolta, ca urmare a descoperirii de noi zacaminte, a stapânirii tehnicilor de producere a aliajelor, ca si a tehnicilor de decorare, obiectele cresc în rafinament, acelea dintre ele care erau mai bine realizate gasindu-se, evident, la curtea imperiala. Aceleasi tehnici avansate de prelucrare si de decorare se întâlnesc si în producerea vaselor de ceramica, fapt care confera o mare diversitate si o acuratete extraordinara a imaginilor de pe aceste vase. Între acestea, cele de portelan se remarca prin finete, stralucire, prin culori vii – fie ca vorbim despre rosu, violet, albastru, caramiziu, specific dinastiei Qin, fie despre galbenul imperial, albastrul întunecat, dar viu, despre rosu, culori aduse cu precadere din import, având un mare continut de fier si sporind calitatea portelanului, care a atins apogeul în timpul dinastiei Ming (1358 – 1644).
Însa finetea, stralucirea, splendoarea decoratiei, transparenta smaltului sunt date nu doar de lutul si de culorile de calitate, ci si de iscusinta mesterilor si mai ales de priceperea pregatirii cuptorului pentru arderea vaselor, „specializare“ pe cât de importanta, pe atât de greu de stapânit, întrucât cuptorul a ramas pentru mult timp un mare mister. Este si motivul pentru care poporul a nascocit tot felul de ziceri, tocmai pentru a reflecta greutatea obtinerii pieselor de rezistenta, valoroase prin ele însele. Una dintre acestea spune: „Chiar daca ai avea o avere de zece mii de siraguri de bani, tot nu face cât un obiect de portelan din dinastia Qin“, iar un alt proverb aminteste surprizele la care se asteapta mereu mesterii: „bagate în cuptor au o culoare, scoase din cuptor au zece mii de nuante“. Câteva dintre aceste obiecte de o frumusete aparte se gasesc în expozitia de la Muzeul National de Istorie a României.
Despre epoca neolitica în care au fost produse unele dintre ele a conferentiat Song Jian, directorul Muzeului din Shanghai. Însa specificul perioadei nu este dat doar de ceramica, ci si de jad si de fildes. Material de o duritate sporita, jadul din aceasta epoca este de cea mai buna calitate, iar frumusetea pieselor arata o prelucrare minutioasa, elaborata, în mai multe etape, tradând o maiestrie iesita din comun. Se presupune, nu întâmplator, ca aceste obiecte aveau un caracter ritualic, fiind folosite la stabilirea legaturii cu divinitatea de catre capeteniile de triburi, care erau în acelasi timp samani. Faptul acesta, completat de activitatea comerciala si de cea razboinica, asigura baza diferentierii sociale.
Situl de un milion de metri patrati
Daca despre jadul moale se stie ca nu provenea din Shanghai, fildesul putea fi procurat din zona, acum 5.000 de ani clima permitând dezvoltarea elefantilor pe o arie foarte mare, ce cuprindea si acest oras. Este lesne de înteles ca, desi existau foarte multe triburi, descoperirile arheologice demonstreaza faptul ca rata de evolutie era diferita, iar acest fapt se observa foarte bine în organizarea si inventarul mormintelor: între 5400 si 4400 î.Hr. stratificarea sociala era foarte clara, „fiecare îsi stia locul sau în comunitate“, a precizat Song Jian. Spre exemplificare, el a adaugat ca locul cel mai bun era în centrul cimitirului, loc „rezervat“ capeteniei tribale, iar pe masura ce importanta sociala scadea, inventarul funerar si extinderea spre nord a zonei mormintelor arata ca acolo erau îngropate femeile. Mai amintim ca prizonierilor, foarte numerosi, le era rezervat un tratament dur. Merita sa retinem însa raspunsul pe care l-a dat directorul Muzeului din Shanghai la întrebarea „Ce suprafata are situl acesta, care a permis concluzii atât de sigure?“ Raspunsul a fost uluitor si îl reproducem fara nici un comentariu : „Un milion de metri patrati“.
Cum era de asteptat, Mausoleul împaratului Qinshihuang a facut obiectul unei conferinte sustinute de Zhang Jianlin, director adjunct al Institutului de Arheologie al provinciei Shaanxi. Însa revista „Cultura“ a gazduit deja o pagina despre armata de teracota a acestui împarat, asa ca, în cele ce urmeaza, vom retine câteva dintre raspunsurile directorului Jianlin cu privire la conservarea si protejarea patrimoniului în China. Nu de alta, dar ar putea fi molipsitor. Poate descopera cineva de pe aici ce fac altii, în alte parti ale lumii, si preiau macar intentia de a proteja ce a mai ramas în spatiul nostru dunarean, dupa dezastrul de la Cetatea Troesmis si alte exemple asemanatoare. Amintim doar, din cauza spatiului limitat, ca cea de-a patra prelegere a avut ca obiect „Arta budista în timpul dinastiei Sui“.
Grija pentru vestigii
Când arheologii au arheologi ca oaspeti, discutiile sunt intense, deloc plicticoase si cu intentia de a epuiza subiectele: metode de cercetare, modalitati de conservare, tehnici de investigare etc; astfel ca tirul întrebarilor a fost nemilos, iar raspunsurile au fost pe cât de detaliate, pe atât de surprinzatoare pentru cei din sala, care se asteptau sa gaseasca preocupari, dotari si tehnici de investigare pe care doar o mare putere economica si le poate permite. Chiar si asa, surprizele au fost de proportii. Tinând seama ca situl mausoleului Qinshihuang are 56 de kilometri patrati, iar cel la care ne-am referit deja are o suta de kilometri patrati, prima întrebare a fost: cum se împiedica jaful? Ni s-a raspuns ca Mausoleul este considerat sit de gradul întâi si se afla, tocmai de aceea, în grija mai multor specialisti si ca investitiile facute în ultimii zece ani sunt cele mai mari din istorie. Întâi, imediat ce se excaveaza o fosa, daca se gaseste ceva valoros se construieste o hala, care poate fi doar una de lucru sau poate fi o hala de cercetare, de conservare si pentru activitati curente; ca statul a cumparat terenul si l-a împrejmuit cu gard; în locurile sensibile s-au instalat camere si… senzori de trepidatie; ca taranii din satele apropiate sunt angajati part-time – fiind toata ziua pe câmp, pot supraveghea situl.
O alta întrebare se referea la cercetarea mormântului împaratului. Raspunsul a fost cât se poate de simplu: este o chestiune politica a statului chinez – respectiv, nici un mormânt al vreunui împarat sau rege nu va fi deschis în urmatorii 15 ani. Se întelege de ce – vestigiile se pastreaza cel mai bine în pamânt. Doar la noi s-au deschis santiere dupa ’89 într-o frenezie suspecta, apoi am asistat neputinciosi la jefuirea lor sau la suspendarea cercetarilor din lipsa de fonduri sau din cauza alocarii discretionare a acestora. În ceea ce priveste metodele de investigare moderna, altele decât cele clasice, directorul din Shaanxi a enumerat câteva. Printr-o colaborare fructuoasa cu Institutul de Geofizica si cu cel de Fizica Pamântului al Academiei Chineze, au elaborat peste treizeci de tehnici de sondare a zonelor cu potential arheologic, astfel ca, anual (si ca urmare a proliferarii constructiilor civile), se descopera circa 3.000 de morminte noi. Între aceste tehnici a amintit: telesondare în infrarosu, sondare cu ultrasunete, radar penetrant sau… cutremur indus.
Lasam cititorul sa traga concluziile, noi precizam doar ca o mare putere economica îsi permite cheltuieli pe masura pentru prezervarea trecutului sau. La fel de mare, dupa cum se vede. Si am mai spune, ca la scoala: din aceasta lectie noi am mai învatat ca gestionarea vestigiilor arheologice este politica de stat; ca este nevoie de bani pentru conservarea, cercetarea, promovarea acestei uriase bogatii numite istoria nationala, dar, si atunci când banii lipsesc, ajunge farâma de bun-simt de a nu dori sa-ti suplimentezi conturile scotând pe taraba – la propriu si la figurat – trecutul tarii tale.