Sari la conținut
Autor: Cornelia Maria Savu
Apărut în nr. 273

Kalafoutis & principii

    (O portie de râs cu Yasmina Reza)

    Trebuie sa recunosc faptul ca am mers la cel mai nou spectacol al stagiunii 2009-2010 a Teatrului de Comedie cu niscaiva indoieli. Mi-era sa nu pic in plasa pomului (mult) laudat la care se zice ca nu e bine sa te duci cu sacul. Si textul Yasminei Reza e chiar unul mult laudat si premiat.
    „Doamne… ce macel!“ („Le Dieu du carnage“), piesa scrisa in 2006, a avut premiera mondiala in acelasi an la Schauspielhaus Zürich (Elvetia), in regia lui Jürgen Gosch. Peste doi ani, autoarea (nascuta in 1959 la Paris, actrita si scriitoare de teatru, romane si scenarii) si-a montat textul la Théâtre Antoine, in capitala Frantei, cu Isabelle Huppert in rolul Véronique. Tot in 2008, Mathew Warchus a facut din „Doamne… ce macel!“ un spectacol de top al stagiunii, la Gielgud Theatre West End din Londra, cu Ralph Fiennes in rolul avocatului Alain Reille, productie care a obtinut, in 2009, Premiul Laurence Olivier pentru cea mai buna comedie.
    In februarie 2009, acelasi Mathew Warchus pune in scena piesa Yasminei Reza pe Broadway. Succes fulminant. Productia obtine 3 Premii Tony, la categoriile cea mai buna piesa, cea mai buna regie si cea mai buna actrita in rol principal, Marcia Gay Harden in rolul Véronique. Si 3 nominalizari la cel mai bun actor/actrita pentru ceilalti participanti la spectacol.
    „Doamne… ce macel!“ se joaca si in prezent pe Broadway si a ajuns la a treia distributie, din care fac parte Jeff Daniels si Lucy Liu.
    Sa mai spun ca amintita piesa e a sasea, in ordine cronologica, din dramaturgia Yasminei Reza, care cuprinde „Conversatie dupa inmormântare“ (1987, text montat si in România), „Trecerea prin iarna“ (1990), „Arta“ (1994), „Trei versiuni ale vietii“ (2000) si „O piesa spaniola“ (2004).
    Regizorul Lucian Giurchescu a pus in scena „Doamne… ce macel!“ (intr-o excelenta traducere proprie) la Sala Studio a Teatrului de Comedie. O sala in care, chiar când nu se face experiment, intimitatea ori macar apropierea publicului de actori e una cu grad mare de risc atunci când ceva nu functioneaza cum trebuie pe scena-podea ca lume de proximitate (in toate sensurile) la picioarele spectatorilor. Care „intra“ in livingul minimalist – loc de desfasurare a ostilitatilor – timp de o ora si jumatate (fara pauza) si trebuie sedus, tinut in plasa, câstigat de succesiunea rapida de mici amanunte ale obisnuitului unei zile oarecare, turbionate in cutia de rezonanta a vizitei ce se va dovedi una cu bucluc. Dar oare nu se ascunde  cel caruia, de obicei, evitam sa-i rostim numele tocmai in amanunte?
    O bancheta – canapea, doua fotolii, o masuta pentru cafea si alte „tratatii“ rapide, câteva rafturi cu albume de arta si o carte pe coperta careia e inscriptionat, alb pe negru, supradimensionat, Africa, un pupitru cu telecomanda pentru ascultat (sau oprit) muzica, un telefon fix, un vas cu lalele (10 euro buchetul mare, pentru ca sunt aduse din Olanda). O femeie in drum spre maturitatea prima, imbracata intr-o pijama de interior (din nou la moda, in vremea flower-power era numita, exotic, surabaya) agita betisoare aromate aprinse. Un barbat cu pulover en coeur potriveste la locul lor, inca o data, câteva obiecte. Sunt ambii in asteptarea musafirilor. Si astfel familia Houllié intâlneste familia Reille. Doi mici burghezi, ea scriitoare in volume colective dedicate sustinerii drepturilor cetatenesti in Africa, el grosist, mai ales de incuietori si instalatii sanitare, se intersecteaza cu doi mari burghezi, el avocat scortos, cu onorarii manoase in procesele unei renumite firme de medicamente, ea, consultant in marketing.
    Se intâlnesc si rutina unei zile oarecare, pentru amândoua familiile, se transforma intr-un veritabil cosmar. Al bunelor intentii, al civilitatii, al manierelor elegante care „securizeaza“, vorba regizorului, frustrarile si obsesia onorabilitatii. Un mic incident ce urma sa fie rezolvat amiabil, in câteva minute, se amplifica gradat pâna ajunge sa se transforme intr-un macel de salon. In care sunt date pe fata retineri si constrângeri cronicizate deja, dezamagiri, disfunctionalitati de cuplu, teama de fluctuatiile bursei, ravagiile militantismului la moda, obligatia de  a fi, in orice imprejurare, „politic corecti“. Pe masura ce se „ambeteaza“, si din vorbe si in urma consumului de alcool, cele patru personaje se „dezbraca de caracter“, dau de pamânt cu eleganta de europeni uniti, de intrati de buna voie in conventiile sociale si isi manifesta, care cum poate, lehamitea existentiala, de la pledoaria ca la bara, la râsu-plânsu’ cu accente isterice si chiar la debordarea, la propriu, pe un pretios album cu reproduceri ale lucrarilor lui Oskar Kokoscha.
    Intre enuntarea unei chichite avocatesti, grija pentru destinul opresatilor din „Kinsascha“ si o „halca“ zdravana de kalafoutis (prajitura facuta dupa o „straveche reteta cretana“, cu care gazda a vrut sa-si epateze oaspetii), de stabilitatea europeanului unit se alege praful si pulberea.
    Nu i se striga facu-ti si dregu-ti Europei (Unite), cum ne-au obisnuit dramaturgii autohtoni ai noului val, doamne fereste, dar Europa aceasta, bine festelita, care trece la ora ceaiului si prin livingul familiei Houllié, de obsesia si poncifele careia esti invitat sa te eliberezi printr-o copioasa portie de râs, nu e mai putin apasatoare si, de ce nu, prost cladita.
    Intr-un decor minimalist adecvat textului (Puiu Antemir), in costumele semnate de Anca Raduta (in consonanta cu „datele“ personajelor), beneficiind si de ilustratia muzicala aleasa de Vasile Manta (unde trebuie si cât trebuie), Tania Popa (Véronique Houllié), Marius Drogeanu (Michel Houllié), Delia Nartea (Annette Reille) si Alexandru Conovaru (Alain Reille) ofera publicului un adevarat regal actoricesc in patru. O foarte buna stapânire a resorturilor comice ale textului, o remarcabila colegialitate de replica (replicile in cascada sunt greul teatrului scris de Yasmina Reza), ritm si iarasi ritm, dictie fara repros. Si, peste toate, reprimarea oricarei tentatii de a ingrosa, de a dubla situatiile comice prin contributii personale, repede detectabile intr-un teatru care mizeaza tocmai pe autentic, pe firesc, pe ruptul din viata, cum se zice.
    Montarea lui Lucian Giurchescu e limpede cristal, e provocatoare de performante actoricesti, e comedie pura, ceea ce nu e putin lucru in ziua de azi a teatrului, de la noi si de aiurea. Daca vreti sa râdeti din toata inima, cum n-ati mai facut-o demult, e musai sa vedeti spectacolul „Doamne… ce macel!“ Nu e gablont, e  bijuterie veritabila.