Yukio Mishima, Zapada de primavara, traducere din japoneza si note de Angela Hondru, editia a II-a, Humanitas Fiction, 2012, 340 p.
Yukio Mishima, Ingerul decazut, traducere din japoneza si note de Andreea Sion, Humanitas Fiction,
2012, 290 p.
Yukio Mishima (1925-1970, pe numele sau adevarat Kimitaka Hiraoka) este unul dintre marii scriitori japonezi ai secolului XX (poet, prozator si dramaturg), numele sa fiind des invocat atunci când se numara cei pe care Nobelul i-a ocolit pe nedrept. A publicat peste patruzeci de volume (romane, povestiri, piese de teatru, eseuri), oferind astfel una dintre cele mai complexe si fidele imagini ale unei Japonii aflate in plin proces de modernizare. Japonia, recompusa discret in scrierile sale, este surprinsa in momentele controversate când traditiile se vad asediate si amenintate de tehnologia si de modul de viata occidental, oferind imaginea unor oameni aflati in deruta, lipsiti de repere valorice, ratacind in amestecul deseori grotesc de forme ale unor civilizatii total diferite. Consecintele sunt, nu de putine ori, caricaturale. Nationalismul si loialitatea fata de sistemul imperial l-au determinat pe Mishima sa recurga la moartea ritualica, prin seppuku, in urma esecului (de altfel, previzibil) al unei lovituri de stat pe care o organizase.
Yukio Mishima a inceput sa scrie literatura la vârsta de doisprezece ani, ascunzându-se de tatal sau, care era simpatizant al nazismului german si adept al rigorii militare, considerând literatura un semn de efeminare. Ajutat in schimb de mama sa, baiatul scria doar noaptea, caci in inopinatele controale pe care i le facea, tatal ii distrugea toate manuscrisele gasite. Mare admirator al clasicilor japonezi, dar si al lui Oscar Wilde (se pare ca si Mishima era homosexual) si al lui Rainer Maria Rilke, Mishima a devenit celebru la 24 de ani, odata cu publicarea romanului „Confesiunile unei masti“, fiind de-a lungul anilor nominalizat de trei ori la Premiul Nobel, pe care l-a primit insa protectorul si admiratorul sau, Kawabata Yasunari. Totusi, cea mai mare realizare literara ce poarta marca numelui sau este tetralogia „Marea fertilitatii“ la care Mishima a scris pâna in ultima zi a vietii. Inainte de a-si face seppuku – gest care concentra disciplina si demnitatea vechilor samurai din care se tragea – acesta a trimis la editura ultimul volum, „Ingerul decazut“. In acea dimineata scria: „Viata omeneasca este limitata, dar mi-ar placea sa traiesc vesnic“. Toate cele patru romane scrise intre 1968 si 1970 – „Zapada de primavara“, „Cai in galop“, „Templul zorilor“ si „Ingerul decazut“ – au fost traduse din 2009 pâna in 2012 la Editura Humanitas.
Nu se poate intelege ultimul roman al tetralogiei, „Ingerul decazut“, fara a face trimitere, daca nu la toate celelalte volume, cel putin la primul, „Zapada de primavara“, coeziunea interna cu acesta fiind evidenta, atât la nivel de intriga narativa si de constructie a personajelor, cât si in ceea ce priveste viziunea asupra evolutiei istorice a tarii. Astfel, in primul volum, pe fundalul Japoniei, unde civilizatia isi pierde autenticitatea, iar noii oameni nu mai sunt explicati de pamântul pe care cresc si de traditii, se incheaga o frenetica si tragica poveste de dragoste. Protagonistii sunt Kiyoaki, fiul Marchizului Matsugae, descendent al unei familii de samurai, un nouveau-riche al erei Meiji. Demnitatea sobra a inaintasilor nu mai este decât o umbra, caci spiritul razboinic si disciplina le sunt total straine. Daca Marchizul este total preocupat de afaceri si de civilizatia occidentala (filme, mâncare, decoruri, stil de viata), Kiyoaki ilustreaza si mai convingator aceasta forma de „declin“. Tânar extrem de frumos, delicat, capricios, predispus la melancolie si la visare, „se simtea ca o planta fara radacini“. Nu pune pret pe invatatura, dar isi insusise rafinamentul civilizatiei orientale, fiind crescut in casa Ayakura, familie de aristocrati saraciti, pe care parvenitul Marchiz se ofera mereu s-o sustina financiar. E singuratic, lipsit de initiativa si de vointa, arogant, dar emana o stralucire fizica greu de inchipuit. Condus de firul tainic al destinului, tânarul se indragosteste de frumoasa si rafinata Satoko, fiica aristocratului Ayakura. Cei doi copilarisera impreuna, dar dragostea este respinsa, capricios, rând pe rând, de catre fiecare. Dupa ce Satoko accepta logodna cu printul imperial, iubirea dintre cei doi izbucneste cu violenta, ajutati fiind de Tadeshina, slujitoarea lui Satoko si de Honda, prietenul lui Kiyoaki. In urma sarcinii si avortului hotarât de ceilalti, pentru a ascunde jignirea adusa familiei imperiale, Satoko se retrage, in ciuda vointei tuturor, la o mânastire, iar Kiyoaki, dupa eforturile disperate de a o vedea, se imbolnaveste si moare, nu inainte de a-i spune lui Honda ca se vor reintâlni, aluzie la tema reincarnarii care devine predominanta in volumele urmatoare, inclusiv in romanul „Ingerul decazut“, unde cititorii se pot reintâlni cu avocatul Honda care are acum in jur de optzeci de ani si care are impresia ca se intâlneste cu cea de-a treia reincarnare a lui Kiyoaki, celelalte doua facând subiectul romanelor anterioare ale seriei. Toru Yasunaga este tânarul care, in ochii lui Honda, are toatea atributele pentru a fi noua reintrupare a prietenului sau din tinerete, al carui suflet se supune neobosit procesului de transmigratie.
Portretul pe care Mishima i-l face in prima parte a cartii tânarului extrem de inteligent, rebel si singuratic este impresionant, cititorul ezitând odata cu batrânul avocat in elucidarea adevaratei naturi a lui Toru, cele trei alunite identice cu cele de pe trupul lui Kiyoki, reintâlnite pe trupurile lui Isao si Ying Chan, toti trei murind in culmea frumusetii, la douazeci de ani, fiind elementul cel mai important in recunoasterea acestuia. Ceea ce impresioneaza si atrage este capacitatea acestuia de a vedea dincolo de existenta, de fapt, dincolo de nonexistenta, auzind si simtind alte ritmuri ale universului, asa cum vede navele pe mare, marite de optzeci de ori cu binoclul. Din pacate pentru Honda, baiatul este doar acea forta a rautatii in stare pura care atrage si distruge tot ce cuprinde: „Toru avea un chip frumos si palid, ca sculptat in gheata, pe care nu se citeau nici sentimente, nici dragoste, nici lacrimi. Insa tânarul cunostea bucuria de a privi. Mama Natura il invatase asta. Nici un ochi nu poate fi mai limpede decât cel care doar sta si priveste, fara a crea nimic. Orizontul nevazut, dincolo de care constiinta nu poate patrunde, era mult mai indepartat decât orizontul vizibil. (…) Daca privitul insemna intâlnirea dintre ochi si existenta sau mai bine zis intâlnirea a doua oglinzi ale existentei“.
Aroganta, rautatea, cruzimea si ingratitudinea este insa tot ceea ce se gaseste in Toru, adolescentul diabolic, in care se vede intrupat, de fapt, destinul Japoniei aflate intr-o continua decadere, cucerita finalmente de Coca-Cola, care ii devine emblema. Volumul se incheie cu pelerinajul lui Honda, acum abuzat, tradat, distrus fizic, psihic si social, la manastirea unde se retrasese Satoko. Reintâlnirea cu aceasta nu ii aduce insa mult sperata liniste, caca batrâna neaga povestea ei de iubire cu Kiyoaki si implicit tot ce traise Honda timp de optzeci de ani. Nihilismul constituie nota fundamentala a finalului acestui roman. Este in acest final ales de Mishima o negare a intregului ciclu, un fel de sinucidere premonitorie. In afara de frumusetea peisajului nu mai traieste nimic: „Gradina era pustie. Nu e nimic aici, s-a gândit Honda. Am venit intr-un loc unde, daca nu sunt amintiri, nu e nimic. Gradina se scalda in razele soarelui de vara, cufundata in tacere…“.
Fie ca e vorba despre iubire, prietenie, predestinare, budism, reincarnare, conflicte individuale sau de generatie, privirea lui Mishima – si implicit literatura sa – sunt vii, intense. Ele suprind liniile suprafetelor, dar patrund firesc si in profunzimea acestora, unde rascolesc febril, inregistrând cu frenezie tresaririle gândirii si ale simtirii. Cu naturaletea si usurinta cu care in fiecare pagina aduna sub ochii nostri piesa cu piesa si zugraveste pe nesimtite un colt de lume aflat la o rascruce istorica, Mishima patrude si in interiorul personajelor pentru a le reda intensitatea emotiilor. Nuantele cele mai infime ale senzatiilor sunt aduse la suprafata, dar cuvintele pastreaza intreg inefabilul.