J.M. Coetzee, Copilăria lui Isus, traducere de Irina Horea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.
Evangheliile canonice nu oferă detalii cu privire la copilăria lui Isus, şi nici cele apocrife nu sunt prea darnice în această privinţă. Intitulându-şi cartea publicată în anul 2013 tocmai Copilăria lui Isus, J.M. Coetzee surprinde din nou. Dar surprinde de două ori, căci, pe de o parte, cititorii doritori să afle date (eventual exacte…) despre primii ani ai vieţii lui Cristos nu vor găsi aşa ceva în textul de faţă, iar pe de altă parte, admiratorii formulei (formulelor) narative practicate de laureatul Premiului Nobel din anul 2003 în creaţiile anterioare vor fi uimiţi să descopere cu totul altceva în The Childhood of Jesus.
Strategiile alegoriei
Textul acesta, considerat de numeroşi critici literari drept cel mai reuşit al lui Coetzee după Dezonoare, se individualizează mai cu seamă prin structura dialogată, acesta fiind aspectul pe care îl remarcă pe dată cei obişnuiţi cu maniera scriitorului de origine sud-africană de a-şi organiza materialul epic. Căci, spre deosebire de ritmul aparent monoton din Viaţa şi vremurile lui Michael K. sau de tonalităţile specifice autobiografiei ficţionalizate din Miezul verii, de pildă, unde erau recognoscibile măcar fragmente ale unui univers înrudit din punct de vedere estetic cu cel realist, Copilăria lui Isus mizează mai cu seamă pe dialogurile purtate de personaje şi, deopotrivă, pe caracterul fragmentar al experienţelor acestora. Nimic nu este explicat sau, cel puţin, nimic nu este explicat până la capăt, lectorul trebuind să se implice activ în decodificarea sensurilor unui text neobişnuit şi tulburător, ale cărui semnificaţii trimit în egală măsură spre un soi de transpunere în cheie beckettiană a dialogurilor lui Platon şi spre alegoria complexă şi de largă respiraţie, dar fără ca, pentru a atinge aceste deziderate, autorul să recurgă la profunzimi psihologice sau la complicaţiile unei acţiuni dinamice.
De altfel, subiectul este aproape linear, urmărind dificultăţile pe care le au doi refugiaţi, David, de cinci ani, şi Simón, de aproximativ patruzeci şi cinci, la sosirea la Novilla, după ce, în prealabil, au stat câteva săptămâni într-un lagăr, la capătul unei lungi călătorii pe mare. Numele pe care le poartă acum nu sunt ale lor, ci doar numele pe care le primesc (a se citi care le sunt date/ puse de autorităţi, la fel ca şi vârsta), semn că, odată cu stabilirea la Novilla, vor începe o nouă viaţă, marcată de altă limbă (spaniola, pe care o învaţă, de nevoie, mai mult sau mai puţin în tabăra de refugiaţi) şi, mai ales, de lipsa amintirilor cu privire la existenţa lor anterioară. Problema tocmai aici este, deoarece, incapabil să-şi amintească ceva şi având ghinionul să piardă scrisoarea care conţinea detalii despre identitatea mamei sale adevărate, copilul rămâne singur pe lume. Iar bărbatul care, deşi lipsit, la rândul său, de amintiri, nu a pierdut complet conştiinţa unui trecut de natură să-i clarifice nu doar originea, ci şi conduita, decide să-l ia în grija sa, devenind, după cum va spune autorităţilor, „responsabil“ pentru soarta lui David. Constatând că Novilla, locul unde presupunea că va putea începe o nouă viaţă, e mai degrabă un teritoriu distopic decât un nou paradis, Simón încearcă să o găsească pe mama băieţelului, convins că acesta, chiar fără să şi-o amintească şi fără a-i mai şti numele, o va recunoaşte instinctual imediat ce o va vedea. Astfel, cei doi o descoperă pe Inés, iar ea intră în joc şi îşi asumă rolul de mamă, tocmai la timp pentru a se implica, alături de Simón, în salvarea lui David de reprezentanţii autorităţilor decise să-l trimită la o şcoală de corecţie, din cauza caracterului rebel şi mai cu seamă din cauza refuzului constant de a se supune regulilor din această lume nouă, dar deloc minunată.
Iar dacă unii cititori au vrut cu tot dinadinsul să descopere simboluri creştine în textul lui Coetzee, alţii au negat existenţa acestora, câtă vreme imaginile (şi aşa doar vag) biblice sunt astfel tratate de scriitor încât provoacă în permanenţă şi alte interpretări, excluzând orice viziune unilaterală. Pe de altă parte, unii exegeţi au afirmat chiar că Novilla ar fi un soi de blând domeniu utopic unde ar domni buna înţelegere între oameni şi bunăvoinţa eternă, în faţa cărora se ridică mereu atitudinile rebele ale lui Simón şi David, priviţi ca reprezentanţi ai unui soi de anarhism pasional. Numai că, desigur, aflându-ne în faţa unui text al lui Coetzee, lucrurile sunt mult mai complicate şi trebuie abordate mult mai nuanţat. În primul rând, pentru că romanul acesta refuză să-şi dezvăluie sensurile cu uşurinţă, dacă e să ne gândim doar la amănuntul că titlul nu e vreodată explicat în vreun fel care să relaţioneze strict faptele protagoniştilor cu cele evocate în textul biblic. Apoi, pentru că, deşi dialogurile marchează numeroase pagini ale cărţii, ele par a nu mijloci comunicarea interumană, ci a consacra singurătatea celor care se întreabă şi răspund, însă dau mereu senzaţia că nu utilizează acelaşi cod. Căci, enervat de lipsa hranei suficiente şi de absenţa unei locuinţe confortabile, Simón vrea să facă rost de mâncare şi de o slujbă care să-i permită să-i ofere copilului o viaţă decentă. Se angajează ca salahor la un depozit, dar nu reuşeşte să înţeleagă de ce munca grea e făcută de oameni care lucrează cu braţele, în condiţiile în care câteva maşini ar rezolva totul mult mai eficient. Răspunsul pe care îl primeşte îl uluieşte, însă spune totul despre Novilla, care nu e nicidecum o lume posibilă, ci „unica în care se poate trăi“, după cum i se explică. „ – Dacă aţi aduce o macara aţi isprăvi cu descărcatul într-un timp de zece ori mai scurt. – Aşa-i, e de acord şeful de echipă. Dar ce rost ar avea? Ce rost ar avea să faci lucrurile de zece ori mai repede?…“.
Amintirea literaturii
Cartea lui J.M. Coetzee are, s-a spus, capacitatea de a impune o scriitură indirectă şi de a aborda marile probleme ale umanităţii din perspective nebănuite. Dar şi de a invoca literatura anterioară într-un asemenea mod, încât ea nu doar să ofere noi răspunsuri provocărilor altei epoci, ci şi să ajute cititorul să mediteze asupra sensurilor profunde ale acestui atât de neobişnuit text. Astfel, nu e deloc întâmplător că Simón face aluzii sarcastice la Candide, dovadă că memoria sa culturală nu a fost încă anihilată, dar şi că el e mereu conştient de posibila recontextualizare filosofică a oricărei probleme cu care fiinţa umană se confruntă. Nu se explică niciodată pe parcursul textului ce anume a determinat această uitare a trecutului, dacă ea este voluntară sau impusă, însă Coetzee face, astfel, o aluzie clară la epidemia de orbire care afectează personajele lui José Saramago, în celebrul Eseu despre orbire. Pe de altă parte, permanentele întrebări pe care şi le adresează Simón sau cărora încearcă să le găsească un răspuns satisfăcător nu numai că nu-l fac să se simtă mai bine sau să-şi înţeleagă mai corect situaţia, dar par chiar să-l împiedice să trăiască. Numai că aici e problema esenţială a cărţii lui Coetzee: Simón nu doreşte, ba chiar mai mult, el nici nu acceptă să trăiască asemenea celorlalţi oameni ajunşi la Novilla (un veritabil univers kafkian din care nu există cale de ieşire!) şi, chiar dacă presimte că întrebările sale nu vor primi răspunsuri, nu încetează să (şi) le adreseze – tocmai pentru a nu deveni asemenea celorlalţi, adică o fiinţă lipsită de conştiinţă.
Exact aceasta e şi lecţia pe care încearcă să i-o predea lui David, copilul imposibil de educat în conformitate cu regulile absurd-birocratice din Novilla. Iar lecturile celor doi din Don Quijote din această perspectivă trebuie privite. Băieţelul, asemenea unui nou Isus aflat în faţa înţelepţilor din templu, afirmă că ştie să citească, că ştie să numere şi chiar că el însuşi este adevărul. Dar are nevoie, cu toate acestea, de cineva care să-i fie alături. Iar Simón nu va refuza acest rol, devenind, însă, nu doar echivalentul unui biblic Iosif, ci şi un Sancho capabil să dezlege pentru micul Don Quijote de lângă el toate misterele lumii în care ambii se simt străini şi, nu o dată, captivi.
Numai că textul lui Coetzee demonstrează şi o stranietate metaficţională cum rar întâlnim în literatura contemporană. În primul rând, trebuie să remarcăm că autorul lui Don Quijote nu este, aici, la Novilla, după cum aflăm din lecturile protagoniştilor, Miguel de Cervantes, ci Cide Hamete Benengeli – nimeni altul decât ficţionalul autor arab al cărui inexistent manuscris (o traducere!) s-ar fi aflat, aşa cum ştim de la Cervantes, în posesia autorului real al lui Don Quijote… Coetzee sugerează, astfel, într-o manieră de-a dreptul borgesiană, că Novilla este ea însăşi doar o ficţiune, un univers inventat în cadrul unui text, aflându-se, deci, oarecum mai aproape de esenţa (ficţională a) lui Benengeli decât de cea (reală a) lui Cervantes. De aceea personajele afirmă că vorbesc în spaniolă, însă Coetzee, ca autor, scrie în engleză… Copilăria lui Isus devine, privită astfel, o carte ce intră într-un extraordinar dialog textual nu atât (sau nu doar) cu Biblia la care se face aluzie prin titlu, ci mai cu seamă cu capodopera lui Cervantes, de care o apropie structura personajelor şi situaţiile cu care trebuie ele să se confrunte. Căci David se închipuie – şi se şi prezintă – ca fiind cavaler, ştiind într-adevăr să numere şi să citească. Dar în conformitate cu propriile sale reguli – care sunt, absolut întotdeauna, cele ale imaginaţiei. Nimic altceva decât susţinea cunoscutul personaj alter ego al lui Coetzee, Elizabeth Costello, şi anume că imaginaţia e mereu superioară raţiunii… Trebuie să ţinem seama, apoi, şi de faptul că, deşi comparat de unii critici cu discursul lui Orwell din O mie nouă sute optzeci şi patru sau Ferma Animalelor, ori cu anumite fragmente din Minunata lume nouă a lui Huxley, textul lui Coetzee, citit cu atenţie, are mai puţine legături de substanţă cu aceste celebre discursuri distopice, apropiindu-se mai degrabă de structura parabolică a operei kafkiene, Copilăria lui Isus fiind şi un excelent exemplu de parabolă a căutării sensului. Al vieţii şi al cărţii, deopotrivă.
Finalul romanului reprezintă, cel puţin în parte, o replică la călătoriile lui Don Quijote, dar şi la Fuga în Egipt a lui Iosif însoţit de Maria şi de micul Isus. Căci, ameninţaţi de măsurile represive ale autorităţilor, Simón şi Inés îl iau pe David şi pleacă (fug?…) din Novilla. Cu toate riscurile. Însă părăsesc acest ţinut al birocraţilor lipsiţi de înţelegere şi de pasiune şi dominaţi doar de o superficială amabilitate care riscă să nu mai însemne nimic, pentru a putea trăi şi iubi cu adevărat: „Asta-i tot. Căutăm un loc unde să stăm, să ne începem viaţa cea nouă“.