Izvoarele limbii române

Cercetarea noastra etimologica (mai bine zis atâta cât am expus din ea) începe sa scoata la iveala existenta unui numar mult mai mare de cuvinte românesti de origine latina decât se credea pâna acum. Ce importanta are acest adaos? S-ar putea spune ca numeroasele cuvinte latinesti ale limbii române consemnate de mult ca atare în lucrarile de specialitate sunt suficiente pentru a-i asigura un statut necontestat de limba neolatina, ceea ce face ca aportul nostru (constând deocamdata într-un spor de latinisme) sa para oarecum un lux. Pentru ca statutul ei ramâne, în fond, acelasi. Si totusi nu este doar un lux: existenta unui numar mai mare de latinisme în limba româna consolideaza acest statut, schimba procentele ponderii pe care le au elementele sale constitutive. Fiindca orice modificare de pondere a unui element atrage dupa sine schimbari în fiecare dintre celelalte. Încalcarea altor domenii lingvistice (slavona, maghiara, turca) n-a putut fi evitata în cele câteva articole anterioare, si aceasta împrejurare ne va sili, mai devreme sau mai târziu, sa ne justificam propriile ipoteze, care difera considerabil de rezultatele eforturilor anterioare ale lingvistilor, consemnate în dictionarele limbii române cu indicatii etimologice.
De aceea am anuntat în finalul articolului anterior ca voi schita structura reala (în viziunea mea) a vocabularului românesc din punctul de vedere al originii, pentru a se vedea mai limpede rostul cercetarii de fata.
Am reusit pâna acum, sper, sa sporesc constiinta latinitatii, prin prezentarea unor evolutii semantice de la latina la româna nu o data surprinzatoare, însa perfect admisibile, deoarece în anumite contexte biblice îsi gasesc, asa cum am vazut, explicatii satisfacatoare. Exploatând aceasta sursa, care e departe de a se fi epuizat, voi continua, desigur, sa dezvalui numeroase alte latinisme înca nedepistate ca atare.
La acestea se vor adauga mai târziu alte numeroase cuvinte românesti dintr-o a doua sursa primordiala, aceasta însa neexplorata pâna acum (sau explorata doar sporadic si cu totul insuficient), si anume limba moeso-gotica.
În ceea ce priveste sporul de latinisme pentru limba româna, el va modifica procentele care-i definesc statutul între limbile romanice. Latina dunareana se profileaza net pe fondul panromanic, pe de o parte printr-un numar relativ important de cuvinte pastrate numai în limba româna (si totusi „relativ redus“, daca le privim „în întreaga desfasurare istorica“ a limbii, dupa I. Fischer), si pe de alta parte, printr-un numar „frapant“ de mare de cuvinte panromanice absente din limba româna. Ei bine, împutinarea acestor „absente“ va fi unul dintre efectele cercetarii noastre.
În ceea ce priveste moeso-gotica pe care îmi propun s-o valorific sistematic ca sursa primordiala a limbii române, trebuie sa spun ca cercetarea ei am început-o cu peste trei decenii în urma si ca am publicat sporadic, începând din 1990, o serie de ipoteze etimologice, mai ales din domeniul vietii crestine (credinta si institutii). Exploatând aceasta sursa (repet, neadmisa oficial ca atare), am propus înca de pe atunci, în paginile suplimentului „Lumea crestina“ al cotidianului „România libera“, apoi, în 2005, în pagina culturala realizata de N. Prelipceanu si I. Zubascu, o serie de etimoane diferite de cele general acceptate, pentru numeroase si importante cuvinte românesti din domeniul credintei, cultului si vietii spirituale si politice (sfânt, duh, pocainta, prihana, hulire, jupân, cneaz, voivod etc.), dar întâmplarea a facut sa întrerup expunerea acestor ipoteze mai înainte de a fi apucat sa precizez ca ele acopereau numai o mica portiune dintr-o arie mai vasta a superstratului germanic vechi, revendicat de mine ca o bogata sursa a limbii române. S-a putut astfel crea impresia, presupun, ca demersul meu ar fi întrutorul similar încercarilor din trecut (Gamillscheg, Diculescu, Puscariu, Stefanescu-Draganesti), care nu au reusit la vremea respectiva sa-i convinga pe cei mai reputati istorici ai limbii române (Densusianu, Rosetti) din pricina caracterului „izolat“ al cuvintelor presupus germanice vechi: „Ar fi de mirare – suna obiectia lui Rosetti – ca româna sa fi împrumutat de la populatiile germanice câteva cuvinte izolate, atunci când ne-am fi asteptat la o serie de termeni, grupati în diferse categorii, care sa corespunda unor fapte precise de civilizatie“. Ei bine, obiectia cade în fata setului masiv de date furnizat de Biblia lui Ulfila, din care se poate închega un ansamblu lingvistic perfect coerent, care sa corespunda unor „fapte precise“ de cultura si civilizatie.
Despre Ulfila se stie ca predica în veacul al IV-lea, la Dunarea de Jos, în trei limbi: latina, greaca si „gotica“. În noua noastra perspectiva, mai putin sceptica, bazându-ma pe setul de date furnizat de Biblia gotica, am mers, cum am amintit, pe urmele lui Diculescu, Puscariu, Stefanescu-Draganesti, încurajat fiind si de o afirmatie a lui Iorgu Iordan („Toponimia româneasca“, 1963): „Principial, existenta unor împrumuri germanice vechi în limba noastra nu mai poate fi contestata“. Am parcurs astfel textul Bibliei lui Ulfila nu asa cum se procedeaza de obicei, adica privindu-l ca pe un monument al limbilor germanice, ci cu ochiul treaz al românului dispus sa accepte o posibila influenta germanica veche asupra limbii sale. Rezultatul a fost o adevarata revelatie: departe de a fi neînsemnat, acest superstrat este masiv si esential, este o componenta definitorie a limbii române, o fibra veche, profunda si intima a ei. Prin caracterul sau compact si organic face sa cada obiectia lui Rosetti. Pe baza acestui bogat izvor, ignorat pâna mai ieri (Biblia lui Ulfila), se poate face lesne gruparea termenilor în diverse categorii, care sa corespunda unor fapte precise de civilizatie, pentru ca, citit din perspectiva limbii române, textul dezvaluie sute si sute de cuvinte „gotice“ (sau getice si gotice) în limba româna actuala, dintre care multe din fondul ei principal, ca sa nu mai vorbim (acum) despre faptele de limba veche, în parte iesite din uz, sau despre cele dialectale.
Mai mult, din studiul acestui text mai putem trage concluzia ca recuperarea este dubla: de autohtonisme getice si de elemente gotice de aductiune, împletite strâns, dat fiind ca primul superstrat al limbii române, revendicat aici de noi, si anume cel germanic vechi, si-a exercitat influenta exact pe teritoriul lingvistic de substrat al limbii române, în spatiul panonic si daco-moesian.
Si înca ceva: prin valorificarea acestui izvor ne situam într-o perfecta normalitate europeana a neolatinitatii, altfel spus, situatia din limba româna nu se deosebeste prin nimic de situatia celorlalte limbi romanice, unde superstratul germanic vechi este recunoscut drept primul si cel mai important adaos la fondul de latinitate.
Cum ramâne atunci cu superstratul slav? Mergând pe urmele lui Ilie Barbulescu, numerosi slavisti si/ sau istorici ai limbii române (I. Patrut, Gh. Bolocan, G. Ivanescu) îl situeaza în perioada „post paleo-slovenica“, abia dupa crestinarea slavilor, ca si a maghiarilor, relativ târziu (aproximativ în veacurile IX si X), când limba româna se închegase în trasaturile sale esentiale.
În ordinea vietii spirituale, contactele dintre valurile de migratori si populatia crestina stabila din fostele provincii ale imperiului în care se vorbea latina si moeso-gotica (intrate într-un proces de simbioza romanico-germanica) au avut caracterul unor înfruntari violente. Sa nu uitam ca, pâna a se crestina, atât bulgarii cât si maghiarii pagâni i-au supus la crude persecutii pe valahii crestini în locurile unde izbuteau sa-si impuna dominatia. Istoriografia înregistreaza numeroase acte de mucenicie ale caror victime au fost valahii. Deosebirea dintre vechii crestini valahi si noii crestini bulgari si maghiari s-a mentinut o buna bucata de vreme. Zelul religios al veneticilor care s-au crestinat în pripa si de nevoie pentru a fi primiti în Europa, cum am zice astazi, a fost îndeaproape impulsat si manipulat de interesele divergente ale celor doua centre de putere spirituala si politica de atunci, Roma si Bizantul, aflate într-o acerba rivalitate care va duce curând la marea schisma din 1054.
În aceste conditii vitrege, valahii, carora nu li se mai recunostea vechea autocefalie religioasa obtinuta pe vremea marelui Justinian, au trait într-o lunga si eroica defensiva a valorilor vechii lor identitati amenintate. Climatul nu era prielnic pentru relatii de simbioza cu noii veniti, ci dimpotriva, de antibioza. În momentele dificile, de diminuare si chiar anulare a independentei lor politice, vlahii s-au straduit sa-si pazeasca cel putin identitatea spirituala, iar marturia acestei stradanii este tocmai caracterul conservator vechi crestin al limbii române.
Dupa aceasta sumara jalonare a terenului pe care vom pasi în continuare, si dupa precizarea privitoare la izvoarele principale ale limbii noastre: cel latin si cel moeso-gotic, îndeosebi în filoanele lor biblice, îmi exprim speranta ca în curând se va vedea limpede ca întreaga viata a comunitatii noastre atârna (din lat. aeterno) de cele vesnice, ca e întocmita (din lat. dogma), sau alcatuita (din moeso-gotica: alhs = templu si taujan = a face) în cel mai profund spirit crestin. Cel putin în nazuintele ei înalte, daca nu întotdeauna si în planul practic, adesea constrângator (prin nevoia de adaptare la adversitatile sale inerente) la vremelnice abdicari si concesii. Vremelnicia însa nu anuleaza, ci dimpotriva, prin raportarea implicita si necesara la cele nepieritoare, confirma întotdeauna hotarât, ca instanta calauzitoare, vesnicia.