Sari la conținut

Istoria – gradina sau herbar?

Autor: SERGIU ANDON
Apărut în nr. 369

In vreme ce insemnarea precedenta – in care, pornind de la o emisiune de televiziune glosam despre istorie, adevar si moralitate istorica – se afla sub tipar  (Multe adevaruri, putin Adevar aparuta in Cultura nr.368), o alta emisiune, difuzata pe alt canal, reaprindea interesul unei dezbateri pâna la riscul aparentei deziceri.
Chiar aglomerarea controverselor legate de istoria nationala ajunge sa para dubioasa. Captusiti de Larry Watts („Fereste-ma Doamne de prieteni“), cu nenumarabile dovezi ca inamicii pereni si oculti pândesc nu numai teritoriul, ci si fiinta nationala, sens in care incursiunile lor se poarta adesea asupra istoriei, m-am pomenit intrebându-ma, paranoic, desigur, daca nu cumva frecventa tematicii exprima si ea o diversiune. Ajuta in acest sens concluzia cam unilaterala ce rezulta din a doua emisiune, ca ne hranim cu mistificari. S-a tras puternic in Florian Cristescu, cred ca si in Dumitru Almas, autori ce-au „otravit“ copilaria celor acum in retragere cu iluzia unor stramosi eroici si independenti. Detaliile ce micsorau proeminenta marilor voievozi sunt pesemne reale, iar istoria, ca stiinta, trebuie sa le descopere si sa le consemneze. Dar placerea cu care se decojea stralucirea trecutului facea loc unui cinism deprimant. Infiorat ca de o lânceda racoare sepulcrala, nu am putut evita o conexiune fantasmagorica – instinct de aparare, probabil – amintindu-mi ca mentorul spiritual  al realizatorului emisiunii a fost suspectat in timpul vietii de apartenenta la KGB. Conexiunea e rusinoasa, desigur, dar o marturisesc pentru ca e Saptamâna Mare si, mai ales, pentru ca ne dovedeste, prin aberanta ei, cât de sensibila si riscanta e filosofia istoriei, cum nu va putea fi ea separata nicicând de instinctul etnic. Vitalitatea ascunsa a instinctului etnic transforma istoria intr-o eterna sursa de patetism si capricii, ca dragostea. Care da de lucru si trubadurilor si ginecologilor.
Emisiunea optase deci pentru abordarea rece, stiintifica. Opinentul principal, care domina platoul de pe plasma, el aflându-se la Timisoara, era un tânar regizor de film documentar. Mai demult, apelase la el Adrian Cioroianu, ca ministru de externe, cu proiectul interesant al unui ciclu consacrat marilor figuri ale istoriei nationale moderne. Inevitabil – ori poate tocmai asta se dorea – s-a ajuns la Ion Antonescu. Regizorul zicea ca a lucrat cu pasiune pâna ce s-a poticnit la Odesa de domnul, fost tovaras, Zavadski. Zavadski l-a blocat pe tânarul regizor prezentându-se ca unic supravietuitor al unui masacru oribil, casapire plus incinerare, comis in niste hambare de la marginea orasului de armata româna. N-am retinut numarul victimelor, dar era cu mai multe zerouri. Un singur om de ar fi fost ucis in felul acela si tot merita loc in istorie mai mult decât calaul sau. Dar nu s-a inteles daca marturia supravietuitorului Z. este confirmata de alte probe ori e masluire, supravietuitorii fiind mai respectati de catre istorici si para-istorici decât martorii de catre criminalisti. Totusi, tânarul regizor a stopat finalizarea proiectului, conditionând-o de o ceremonie cu scuze publice, la fata locului, in numele Statului român. O pretentie morala, o atitudine civic fireasca, dar si adânc politica. Iata deci si o a doua concluzie, anume ca, orice-ai face, ori ce-ai drege, plimbându-te la brat cu istoria nu se poate sa ocolesti trotuoarul politicii. Care, fiind cam noroios, stropeste ciorapii de matase ai cunoasterii obiective.
Firesc, s-a reluat mai vechea discutie a vicierii stiintei prin comandamente politice. In care a excelat, dupa cum se stie, propaganda ceausista. A fost solicitat telefonic si Cristian Tudor Popescu, intr-o ipostaza cu totul noua. Nu a fost mai putin briant decât in domeniile care l-au consacrat deja – scriitor de S.F., jurnalist, cronicar de tenis, cinefil. Acum intervenea ca profesor in tehnica manipularilor prin presa si cultura. Gerontovor cum il stim,  l-a strivit pe Sergiu Nicolaescu, devoalând abuzurile propagandistice ale epopeii lui cinematografice. Spre exemplu, totala ignorare a pioseniei lui Mihai Viteazul, definitorie in opinia lui C.T.P. pentru personalitatea voievodului descapatânat, ocolita de cineast pentru motive ideologice binecunoscute. Dilema era daca superproductiile nicolaesciene au intarit curajul de a face fata pericolului sovietic ori dictatura interna.
Raspunsul nu avea cum sa fie limpede, asa ca emisiunea a luat-o pe partea pedanteriilor arhivistice. Doi istorici prezenti pe platou au fost cuprinsi de frenezia eruditiei si, in câteva minute, panteonul national devenise un bestiar. Calugarenii n-au fost decât o ambuscada, Rovinele – o victorie la pauza, Mircea – un biet vasal, Tepes– un naimit. Pe Stefan – despre care stim sigur ca a avut multe pacate – l-a salvat aureola si inaltarea pe iconostas, ca si pe martirii Brâncoveni – scapati de A.N.I. si D.N.A. – iar pentru tragicul rege Decebal n-a mai ramas timp.
Nu surpriza unora dintre dezvaluiri crispa, ci exclusivismul lor. De fata si el in emisiune, Eugen Istodor, profesionist al demitizarilor, jubila. Consecvent principiului, deja marturisit in insemnarea anterioara, al Adevarului ca o cupola, nu pot fi decât de acord cu rigoarea stiintifica, iar prin credinta constanta in libertatea spiritului nu pot fi decât de acord si cu tratarea sarcastica a miturilor. Imi amintesc de o socanta expozitie de arta plastica deschisa intr-unul din anii Primaverii de la Bucuresti (’68 -’71) la o sala ulterior demolata de pe strada (culmea!) Nicolae Iorga. Portretele lui Stefan, Avram Iancu, Balcescu si câti altii (prin portrete intelegând mulaje tridimensionale, lucrate in tehnica mastilor) ii infatisau pe corifei in lumina naturalismului extrem, cu bolile si cu tarele lor fizice sau psihice. Expozitia a stârnit murmure desigur, dar depun marturie ca nu am iesit din ea mai putin patriot. Satira, ca si rigoarea stiintifica, ca si polemica onesta nu pot decât improspata constiintele. Ceea ce nu trebuie pierdut din vedere este coexistenta mesajelor, a modurilor de exprimare, complementaritatea lor si, pe de alta parte, perspectiva globala.
Observam ca istoriile oficioase sunt marcate oriunde de subiectivism. Oricât de obiectiva ar fi literatura istorica, pretutindeni exista un rezumat popular al memoriei colective, care nu exceleaza in rigoare si care vizeaza alta finalitate decât cunoasterea perfecta. In constiinta rusilor sau a ungurilor – ca sa luam antitezele cele mai frecvente din cartea lui Watts – rezumatul popular retine eroismul exemplar, dârzenia, ardoarea patriotica, dar mai putin sau deloc violarea nemtoaicelor ori belirea românilor. Cultura americana a abordat curajos razboaiele din Coreea, Vietnam sau Irak, dar nu s-a apropiat altfel decât epopeic de genocidul pieilor rosii. Asupra cruciadelor din America Latina, catolicismul pastreaza, aidoma, o respectuoasa distanta, ca si cum hecatombele populatiilor precolumbiene inca ar exhala duhoarea suprimarii lor. Japonezii, vikingii, arabii, israelienii, anglo-saxonii, frantujii, teutonii, urmasii directi ai romanilor etc. etc., urmeaza acelasi curs. A-l pune la indoiala ar insemna sa contesti insasi principala materie prima a istoriei, care consta intr-o perpetua succesiune de violente, eliberari si stapâniri. Sunt unul dintre cei mai mari adversari ai razboaielor, dar asta e natura umana si ma conformez stupiditatii ei. De aceea nu regret efortul, ramas fara rezultat, de a-i explica fiicei mele Mihaela-Victoria, pe când avea vreo 5 ani, cum se justifica totusi urcarea pe tron a lui Bogdan cel Orb, in pofida betesugului sau. Scuza sacrificiului pentru tara, neam, credinta nu o convingea pe Mihaela de ce trebuise sa se bata „chiar asa, sa-si scoata ochii!?!“. Copila avea dreptate, sacrificiul in razboaie e absurd, dar tine de fatalitatea speciei, si fara el, fara cultura lui, fara constiinta asumata a necesitatii lui, comunitatile devin victime sigure ale altora. Exceptiile – cum ar fi spiritualitatea ceha – nu schimba regula. In 22 de veacuri, versul 405 din „Asinaria“ nu a cunoscut decât o cizelare ce-i intareste intelesul: homo hominis lupus.
Fata de aceasta cruda si inexorabila realitate, obiectivismul istoriografic este nu numai insuficient, ci si periculos, asa cum aerul respirabil nu poate fi compus numai din oxigen. Nicio cultura nu rezista numai prin compendii de date si fapte obiective, durabilitatea comunitatilor este proportionala cu bogatia si originalitatea mitologiilor. Constiinta istorica trebuie sa urmeze exemplul credintei religioase, in spatiul careia rafinamentul teologic coexista simbiotic cu bigotismul si chiar cu superstitia. Inginereste, Calul Troian poate fi contestat, dar cine o face? Fara legende, comunitatile devin populatii de grajduri sau menajerii. Are deplina acoperire incredibila afirmatie a cercetatorului imaginat de Ismail Kadaré („Dosarul H“): „Au vrut sa le fure eposul“.
De altfel, nici obiectivistii nu pot fi pâna la capat… obiectivi. Spontan, ca de obicei, realizatorul emisiunii i-a intrebat pe invitatii sai care ar fi cea mai puternica manipulare din ultimii 22 de ani. Incitarea era evidenta, dar niciunul nu s-a oprit la decembrie ’89. Poate ca din respect fata de patosul si eroii reali ai acelor zile. Dar si patosul si participarea au fost aglutinate inclusiv prin manipulare, fapt de acum stabilit istoriceste, chiar daca nu complet. Asta inseamna, o data in plus, ca spiritualitatea colectiva metabolizeaza si adevaruri precise si exagerari si erori. Ca viata. Se clasifica in herbare, dar se perpetueaza in natura libera si câteodata haotica.