Poetii mei – 2010 (VIII)
Daca nu ar fi gasit, oricum inspirat, titlul noii sale carti aparute in 2010, la Casa de Editura Max Blecher, Ionel Ciupureanu si-ar fi putut-o intitula linistit „acelasi nimic“. Pe ce ma bazez? Simplu, pe volumele anterioare ale poetului din Craiova, in care viata se târaste intr-un no man’s land ce aminteste de tarâmurile distruse unde-si fac veacul poetii damnati ai catastrofei care nu lasa urme.
„Miscari de insecta“ arata ca poezia acestui poet negru subvietuieste in regnuri pe care ochiul obisnuit nu le poate percepe, aidoma acelor bacterii care si-au modificat ADN-ul si pot rezista intr-un mediu unde arsenicul predomina. Insa la ce bun poezia daca nu poate sugera ceea ce omul obisnuit refuza oricum sa vada si daca nu incearca sa consume ceea ce plamânii nostri refuza? Viata e mai complexa decât ce vedem in vitrine.
Daca ar fi sa ma gândesc la cartile scrise de Ionel Ciupureanu, inca de la debutul din 1994 cu „Pacea poetului“ (Premiul USR pentru debut, totusi, doua premii ale filialei Craiova), as spune ca omul din cartierul Lapus este poetul unidimensional prin excelenta, preocupat de continua eviscerare a lucrurilor care se petrec sub ochii sai. Tonalitatea sub-joasa, monotonia, senzatia de detracare permanenta, repetitiva si aparent insolenta, efectul unui maelstrom mintal care presupune aparitia unei „ordini creata si vie“, alta decât cea comuna (Liviu Rusu, „Eseu despre creatia artistica“), iata potentialele surse producatoare de poezie la Ciupureanu. Poetul este un serialist (revin si revin obsedant lectiuni favorite, imagini-matrice in poemele sale) pentru care lumea este o imensa masinarie complicata in pierdere de substanta si materie. Devitalizarea, iata ce surprinde de fiecare data ochiul vorace al poetului, un ochi enorm, sofisticat precum al acelor insecte care pot vedea din aer sau de la sol lucruri atât de mici ca nici nu exista, acea viermuiala de gesturi mecanice, absurde si de neinteles pe care poetul le observa ca un mic demiurg – daca nu ar fi el insusi prins in lantul asta al voracitatii care domina lumea sa. Este ca atunci când culcat in iarba, la soare, te simti privit de ceva si deschizând ochii vezi cum ochii in fatete, panoramici, ai unei insecte cu elitrele amenintatoare te scaneaza. Te-a si scanat.
Instinctul foamei, al falcilor care murseca in continuu este cel mai des sugerat („se frige bine copilul spumos / inecat si reanimat“ – amintind de „canibalismul“ Aglajei Veterany), intr-o bolgie a ospatului terifiant, tantalic precum in acest poem care poate trezi groaza si infinita mila pentru ceea ce piere: „Auzisem ca arde femeia mea si chiar femeia mea ardea / m-am si gândit sa ard cu femeia mea / dar mi-am incendiat numai femeia // de unde esti femeie si de ce spui ca esti moarta / vântul când ma agita iata nu bate / ca mai exist as crede si eu // femeia mea si carnea ei sunt prea urâte / seamana cu berbecii care mai au carne / tu esti un haos ce ma satura de atâta mâncare // imi si fac cârnati din tine si verze grase din tine / si cabluri care misca vântul / printre cârnatii astia“ („Vântul nu bate“). Primele versuri ale poemului introduc deja surpriza, pe un ton usor comic (putini critici au sesizat umorul, chiar noir, prezent in poemele lui Ciupureanu, de regula e invocat dramatismul lor), dupa care avem o continuare in cheia unei expresivitati vechi testamentare, zona in care Ciupureanu exceleaza, caci terenul sau predilect este populat de fantasme si duhuri ce populeaza vechile eresuri orientale, dupa care vine sugestia ospatului sardanapalic: „femeia sa“ este un haos de carne din care se poate hrani o „lume care mâncase din ea insasi“, o frecare de burti si de pofte, o aglomerare fetida de glande care tin de viziunile lui Bosch. Si nu doar in sens de astâmparare a foamei fizice, e o foame de dincolo de gura si de stomac, un razboi al lumilor care se devora una pe alta, intr-o necroza a timpului. Si alte poeme ale cartii sunt adnotari la o voce feminina care-i da „replica“ in mod constant, nenumita, dar cu atât mai puternica, o vestala a suferintei, menada silita la expectativa: „Ai dat cu vopsea te-ai umplut de vopsea / erai si cu mine si cu tot ce mai era acolo / nu? // in afara de noi nu / si atunci ce faci? il visez pe ionel si spal geamurile / plâng noaptea cu varul pe mine // fiindca da da sângele meu se dilata si visez cu usurinta / si-atunci ugerul imi iese din zugraveala / dar ce-ar trebui sa fac? sa nu-ti mai imaginezi asta sa faci // daca trebuie ma ingrop si singura ca se poate / il visez pe ionel sa vad daca mai traieste / dar pot sa si tac ca lumea-mi spune sa tac“ („Pot sa si tac“).
Este o voce-medium contorsionata de propria neputinta, care capteaza zvonurile si febra unei lumi nestiute, cu acea chinuitoare acuitate a celor posedati, o bolboroseala de Pythie domestica, supusa ea insasi terorii, eroziunii imediate si, in grad restrictiv inalt, interdictiei de a se exprima. Stranietatea este in general nota dominanta a poemelor din toate timpurile ale lui Ciupureanu, insotita de sentimentul tot mai acut al morbidului care devasteaza o lume in care toti nu sunt decât niste „organe“ predispuse la acuplare monstruoasa.
E interesant in acest volum al lui Ciupureanu, spre deosebire de altele, parca, faptul ca avem un tip de contrapunct al miscarii poemelor, un soi de portativ care desi exulta provizoratul si indefinitul, este atent orchestrat. Asta poate pentru ca „Miscari de insecta“ are si un editor profesionist. Asa se intâmpla ca am putut depista poeme care par emise de alta voce, cum ar fi „Câteva nopti“, „Ceva tulbure“, „La celalalt capat“, „Daca mai eram“ etc., in care este depasita contorsiunea din poemele sale tipice spre o retorica si o deschidere a versului de alta factura, ce permite respiratia mai ampla si chiar „meditatia“, caracteristica in general refuzata poemelor sale.
Exista la noi un poet care pare, cumva, sa anticipeze momentul Ionel Ciupureanu (se tot vorbeste de bacovianismul poetului, dar e o idee ciufuta, nu ma convinge), cu acea agonica autoeviscerare a textului, un demolator de poezie pentru care molozul este adesea mai important decât constructia. L-am numit pe Viorel Padina, cel din „Poemul de otel“, unde putem citi un poem-inaintas al poemului „Lumina unde ma aflu“, in care o voce de copil se roaga unui tata teratomorf pentru iertare si dragoste. Un sentiment al neputintei atât de acut exprimat de acesti doi poeti, totusi diferiti ca structura a liricii, nu putem gasi prea curând si, chiar daca Ciupureanu s-ar putea sa nu fi citit poemele lui Padina, voi exemplifica pe loc cu cele doua poeme pentru a se vedea cum doi poeti din generatii de creatie diferite ajung sa exprime urletul si neputinta aceleiasi lumi. Iata, spre ilustrare, poemul lui Padina: „L-am lovit in cap, capul s-a spart, sângele a tâsnit. M-a pupat pe gura, am inceput / sa plâng, ce ai cu mine…? Eu sunt, a grohait, taticule, de ce ma omori? Ger adiat / Lake ingeras al meu“ („Lake“). Iata si poemul autorului craiovean: „Taticule sa nu mai grohai taticule / inventeaza-ma din agitatia ta / si din halcile tale din care nu pot sa mai scap / mi-e si rusine fi-mi-ar tarâna usoara / nu mai vreau sa-mi revin / ca nici nu mai pot sa te nasc taticule si / lumina se si cimentase-n creierul meu / fi-mi-ar tarâna usoara“ („Lumina unde ma aflu“). Evident, poeticele celor doi sunt profund diferite, dar exista un punct de sutura unde poezia lor se intâlneste si creeaza, ca in aceste poeme stranii, senzatia unui limbaj comun. In fond, cred ca asta fac toti poetii importanti, se intâlnesc intr-un anume punct unde limbajele lor isi pot comunica si se pot fecunda reciproc. Poezia este o Retea, nu un Poet anume, nu unul, oricât de valoros ar fi, ci mai multi. Altfel, poezia vremii ar fi saraca si neinteresanta. Cei care vâneaza poeti mari cu orice pret sunt criticii slabi, cei care se ofera sa fie garantii unor topuri saptamânale, in vreme ce poezia adevarata e reprezentata de oameni care se intâlnesc cu versurile lor in puncte de rezonanta care fac posibil impreuna ceea ce Nichita Stanescu numea nobilul „os al fruntii“.
Unul dintre cei mai buni critici de poezie din România care s-a pronuntat despre poezia lui Ciupureanu a fost Stefania Mincu, in „Despre starea poeziei“ (Pontica, 2003), cu referire la volumul „Krampack“ (poetul mai are in palmares titluri precum „Amos“, „Falci“, „Adormisem si ma gândeam“). Voi face o scurta paranteza si voi spune ca poezia lui Ciupureanu nu s-a scris in deplina inocenta critica, cum par sa recepteze unii dintre criticii tineri de azi, care au descoperit-o de data recenta. Despre poezia sa au scris, intre altii, Eugen Negrici, Nicolae Manolescu, Marin Mincu, Octavian Soviany, Al. Cistelecan, Alex. Stefanescu, Marian Victor Buciu, Ion Buzera etc. Asta ca sa nu mai fim siliti sa repetam fara discernamânt „filogeneza“ receptarii unui poet in România, convinsi ca noi si doar noi am descoperit noul Adam. E pierdere de vreme si lipsa de continuitate in act. Evident, insa, este salutar gestul de a reevalua scrisul sau de pâna acum, chiar daca uluiala ar trebui sa faca, mai degraba, loc meditatiei critice serioase si reflectarii a aceea ce s-a scris serios pâna acum despre poet.
Stefania Mincu facea in interventia sa din cartea amintita apel la limbajele lui Lacan si Freud pentru a demonstra ca poetul pune la lucru „simptome ale limbajului psihotic“: „Caracteristica sus-numitului limbaj este aceea ca el spune fara sa vrea, printr-o implicare de sine a subiectului poetic in patologia verbului (…) Este un limbaj – cel din volumul lui Ciupureanu – cu adevarat riscant, dejectiv si total ambivalent psihic si semantic, fara declansare propriu-zisa in forma stiuta a poeziei anterioare, adica fara formulare direct inteligibila si interpretabila a continuturilor tragice ale „pacientei lirice“, ci doar ca perplexitate agramata sau, daca vrem, inconstient programata“.
Stefania Mincu a reusit, cred, cel mai corect sa descifreze mecanismul producator ale acestui eu liric delabrat, aparent inert, intuitiv si ecorsat, supus unei presiuni care vine din interior si care deverseaza in afara materia abjecta din care sunt facute disperarea si neantul: „In orasul asta putintel plesnit la gât / stropindu-mi ciorapii si izmenele si legitimatia // femeile mele visara maxilare si dinti / si-apoi sughitul meu in cutii pe tehjghele / intrând sau iesind / ma tot leganau pentru a nu putrezi // chiar isi dadeau seama daca vomam / nu refuzau nimic pentru a nu pierde nimic // ma-mpiedicam doar de umbrele lor / trecuse lumina si cotrobaiau // deasupra ochiului meu fusese pamânt / mai departe n-am fost niciodata // aceasta-i fanfara si nu se mai stie / femeilor le-am aratat altceva // si-au tacut“ („Fata de masa deasupra“).
Intr-adevar, poezia sa este una care tinteste in fond, ca orice poezie puternica, tacerea, inaudibilul, o libertate „cutremuratoare prin consecintele ei“ (Stefania Mincu), acele fervori stupefiante ale unei alte lumi care ne pot produce noua, bunaoara, groaza sau greata, dar in fata carora, daca stam sa ascultam putin, avem revelatia: „cosmarul nostru e oricum prea crispat / sub povara celor inexistenti“.
Poezia lui Ionel Ciupureanu este un document de limbaj de prima mâna al epocii noastre.