Pâna sa ajunga „într-o elegie cu obloanele trase“, cum suna titlul cartii sale celei mai recente (2011), Ion Cocora s-a aflat mereu într-o stare de expansiune a imaginatiei, sub un regim fantasmatic, himeric al scrisului, foarte putin atras de datul imediat al trairii si cautând, dimpotriva, multiple medieri metaforico-simbolice ale expresiei. Când îi recenzam debutul din 1969 cu „Palimpsest“, scriam deja
ca „lirismul lui Ion Cocora se realizeaza deplin în acele poezii în care fondul esential elegiac se transmite prin
intermediul unui stil „artist“, în racursiuri elegante de imagini rare, în propozitii somptuoase de ceremonial rafinat, calculat în toate articulatiile sale“.
Recitirea acelor versuri nu schimba prima impresie, ba o chiar întareste, caci si în cartile urmatoare, adica în „Dezlegare de chaos“ (1973), „Suveranitate launtrica“ (1975), „Inventatorul de numere“ (1976), linia mare a poeziei ramânea aceeasi, caracterul de „oficiere“ al discursului continua sa fie retinut în mai toate comentariile critice. Nu era de mirare, fiindca poetul ucenicise la scoala „Stelei“ clujene, la care colabora frecvent (alaturi de Gheorghe Grigurcu, Florenta Albu, Romulus Guga), iar exemplul rostirii ritualice si solemne a lui A.E. Baconsky se afla prin apropiere. Epurari de natura tipic (neo)modernista ale concretului real, transcrieri caligrafice de stari si de contururi pentru altii palpabile, filtrate ecouri livresti conturau fizionomia unui subiect disponibil pentru reverii si extaze neoromantice, senzatia frusta cedând locul bucuriei formelor vaporoase, dar mai curând unor sedimentari de stari launtrice, între memorie si fantazare: „Marea sporeste ranile în memorie / scutul se bucura atins de vârful sagetii / inima mea e o expeditie într-o ordine data / palid jublieu de corn peregrin /…/ goarne se aud la marginea publica a sufletului / luna îmbatrâneste printre pariuri // ma întorc strain catre sfânta mea nastere“.
Acea „margine publica a sufletului“ ramânea mereu în penumbre visatoare, refuzându-se etalarii în lumina confesiunii directe. „Întunecate drumuri ale solitarului“ (un pic trakliene), exaltari usor emfatice trimitând uneori spre Saint-John Perse („Ma cobor spre obârsia vânturilor spre a ma obisnui cu devastarile. Nebunia ierbii descopera în lacrimi auzul pribeagului. Iarasi e în firea zilei sa demaste trofeele“), câte o „ofranda reverie“ (sintagma foarte potrivita pentru acest mod a scrie), „turnuri lunare care cresc în cuvintele somnambulilor“, „sfânta cenusa lunara“, „sfânta iluminare“, „pasarea (care) de mult nu mai e decât spirit“, „mirese (ce) dorm în iarba slavita de imnuri“ – faceau parte din acest depozit al unui univers imaginar în curs de constituire, în care formularile inspirate, nu putine, coexistau cu destule clisee „puriste“. Oricum, se cauta atunci „inefabilul“ si decantarea materiei în stari eterice, iar un vers final spunea mai totul despre acest lirism care-si refuza din principiu alimentarea la sursa vitala frusta: „Sa vina cu credinta cei pregatiti sa vorbeasca altfel decât lumina laptelui din care se hraneste primul nascut“. „Ochii vostri sa inventeze o fiinta mai pura“ cerea un vers peste câtiva ani, pe o pagina apropiata de strofa aceasta, în care notatia unor elemente de decor natural se voia, si ea, transfigurata: „smocuri de frunze / se învapaiaza pe crengi / asteapta sa le devore / un suflet ideal“… Sau: „Din cuvintele si insomniile poetului creste o floare imaculata“… Ca „spirit mostenitor al visului“ se prezenta subiectul liric si ceva mai târziu, conventiile de decor mai functionau, cu pauni, flaute, „fantasme de harfe“, nimfe, câte-un centaur; „femeia ideala“ avea „origine de lira“, un soi de optimism estetic era la ordinea zilei – „Am avut întotdeauna credinta în mareata veghe a tortei…, în azuria lumina a numerelor“ – suna un vers din volumul intitulat semnificativ „Inventatorul de numere“, un ciclu altminteri unitar si închegat. Câte-un poem de expresiva grupare a metaforelor în vecinatatea concretelor ilustra bine acest tip de discurs cumva mozaical-imagistic, aproximând mai degraba stari, o atmosfera difuza decât acte si trame anecdotice, comunicând printr-un sistem de relee ale sugestiei repede instalat de o imaginatie inventiva: „Exista ochi de elefanti si ochi de pisici fosforescente / exista seara rosie de dinaintea casei fierarului / exista lacrimile ce pâlpâie ca trestiile pe lacuri / exista o memorie mai rabdatoare decât un câine credincios / exista în flacara o umbra / întrucâtva catarg întrucâtva calaret / exista si ploaia care cade / aurita peste suveranele meleaguri ale matematicii“.
În „Dezlegare de chaos“ mai ramân, totusi, în competitie, usor vlaguite în caligrafiile lor, „lira de aur scufundata în paragini lunare“, „tronul de marmura“ al poetului si „pajistile împaratiei lui“, caci poetul se mai afla înca în cautarea unui fel de „sectiune de aur“ lirica, invitându-l o data chiar pe magistrul Pitagora sa-i mustre pe „falsii discipoli“ care „dezerteaza din numere si chiui(esc) în vazduhul rece al verii“, cu „voci senzuale“, uitând de „noaptea din înalt“ în care „vulturul coboara sa-i prinda o decoratie pe piept“ cântaretului – împarat ori numai „flasnetar“…
Un titlu ca „Plante de dincolo“ nu arata ca ar fi aparut desprinderea decisa de regimul poetic al fantazarii si decantarilor simbolice. Poezia ramâne si ea o asemenea planta, crescuta în continuare pe solul ca si exclusiv al imaginatiei. În cutare text, „foarte departe a ramas si ploaia ce astepta sa fie pictata“ „dealul înzapezit din fata ferestrei“ pare fals ca o „imaginatie“, „harta lumii“ e înlocuita cu un câmp închipuit plin de maci obsedanti; poetul se vrea „complice pâna la capat… acelei stiinte a visului“. Partea cu adevarat rezistenta a cartii este amplul ciclu „Oda Caligrafului sau fictiunile artistului la maturitate“, suita de variatiuni, bine articulate, pe tema raportului dintre scris si trait, dintre natural si scriptural, cu o dictiune ceremonioasa, dar fara emfaza. În obisnuita pozitie înalta, pe vârf de „colina“ inspirata, „melancolia dictionarelor te ajunge pretutindeni ca un abur“, iar „printre invitatii“ sla o „întâmplare mondena“t e propus si „André Breton“, poate nu fara temei, data fiind fluenta aproape de un soi de dicteu automat, supravegheat însa, a discursului bogat în imagini insolite. Dimensiunea livresca a scrisului lui Ion Cocora e de întâmpinat acum cu satisfactie, caci au disparut cliseele poetizante mai vechi, în profitul asociatiilor ce învecineaza inspirat senzatia elementara – filtrata, însa, în distilerii de traditie manierista – cu litera poemului.
Peste aproape doua decenii, când revine în câmpul poeziei, Ion Cocora constata – cum zice titlul volumului din 1983 – ca „ar mai fi de trait“, si e o revelatie importanta, revigoranta pentru scrisul sau. Spatiul fantazarii, al imaginatiei si reveriei purificatoare se confrunta acum cu ceea ce lipsise aproape cu totul din versurile mai vechi, adica cu datele unei biografii ceva mai concrete si mai ancorate în cotidian. Concurenta e înca mare, si nu o data visatorul purist de altadata revine în forta, cu atât mai mult cu cât un loc important începe (de fapt continua) sa fie detinut de însusi procesul scriptural, de miscarea constructiva a discursului poetic însusi. Se înmultesc, oricum, referintele la actul compunerii textului, ceea ce mai amâna cumva contactele nemediate cu „concretul“ ambiental sau cu marturisirea directa a „trairilor“, deviind atentia spre ecuatia dintre verbal si „real“. Ceea ce s-a câstigat cu siguranta este o anume modestie a rostitorului, cu consecinte în benefica atenuare a „retoricii“: „umil printre vechi si faimoase retorici / printre surâsuri printre preziceri printre reverente / printre trompete printre busturi printre ceasornice / îti masori viata ca pe un câmp de rapita /…/ stai cu sufletul la gura si astepti sa scrii un vers“. Ca aceasta competitie nu e simpla, o dovedeste frecventa substituirilor de acte existentiale concrete cu proiectii ale imaginatiei; verbul „a imagina“ revine adesea, numit ca atare: „imagineaza-ti un text sa te scufunzi în el ca în fosnetul marii / ori în somnul ce te gasea în racoarea parului în dezordine al balerinei“, „versul citabil intra pe usa din fata“, iar „dinaintea marii“ contempla de fapt „pielea cuvintelor în cenusa focului de corali / are revelatia parabolei într-un crâng / matasos de propozitii“, ba chiar „inventeaza o retorica / asterne patul iubitei si pune întreg harul de a-i descrie lobul urechii“… Recunoscuse, de altfel, pe pagina precedenta, ca „poetul nu se va dezice niciodata de chiriasa serafica / din sângele sau“, care ramâne, desigur, poezia…
Naravul din fire n-are lecuire, s-ar zice, si poetul nostru se lupta cam degeaba cu el. Ies versuri de multe ori foarte frumoase, pe care trebuie sa le recunoastem ca tinând, ele mai ales, de firea profunda a autorului, care nu se poate, în fond, apropia de realul, prea „aspru la îmbratisat“, ca sa vorbim ca Rimbaud, ci îl aproximeaza doar de departe ori arunca spre el punti suprapuse ale închipuirii. Un ceremonios proces de „textualizare“ sui generis a tot si a toate are loc, sugerat în metafore pretioase si în stiuta stare de reverie: „memoria textului pastreaza în adâncul ochiului ei / un chip de femeie privit cum se-nstraineaza-n oglinda / un fular galben ca un tapet de cuvinte în antologia de sindrofii / subtile ale toamnei / iar vântul serii plin de gravuri si de aparitii ale unui vis / ce-si devora propria realitate / îi rasfata silabele si imnurile / sa creasca în voie împrejur zidul inform al melancoliei / pe care tremura palida imaginea poetului“. Chiar si atât de mult evocata femeie iubita sufera acest proces de derealizare, de suav purgatoriu al imaginatiei: „a vorbi despre tine înseamna sa-ti imaginezi / ceea ce nu se poate spune cu exactitate ca este“, „imaginea ta suprarealista va fi un protest împotriva precaritatii vietii / descrierea unui tub de oxigen ce obliga plamânul muribundului / sa nu uite ca au fost cândva pasari“. Interesanta, chiar aceasta ultima sintagma a versului: evenimentul existential concret trimite mereu, ca si obligatoriu, la (i)realitati creditabile doar la nivel simbolic! Asa stând lucrurile, poetul are doar pe jumatate dreptate sa spuna: „scriu poemul / ca pe un ritual al dezhumarii / nu mai pun niciun pret / pe versurile pline de fast“. Fastul s-a mai simplificat, ce-i drept, fervoarea estetizanta s-a mai domolit, însa caligrafia poemului e departe de fi deteriorata; ceva mai apropiate de carnea si sângele trupului, inscriptionarile poetice ramân mai curând tatuaje silizate decât rani sângerânde si dureroase: „de aur e clipa poemului // beau vin rosu de unul singur / si nici macar nu e sâmbata seara // îmi smulg pielea de pe trup / si scriu pe fragezimea ei aburind ca un sânge de miel / cu o melancolie de eterni proletari“. Rana promite imediat sa devina, nu-i asa, litera decorativa pe viitorul pergament al poemului…
Versurile din „Oda Caligrafului sau fictiunile artistului la maturitate“, reluate si amplificate fata de ciclul din „Plante de dincolo“, se înscriu astfel perfect în logica acestei simbioze dintre viata si texte, fara mari tensiuni si zguduiri dramatice. Sunt poeme echilibrate, reflectii pe tema conditiei si statutului „artistului“ în raport cu viata imediata, si poetul a avut o excelenta intuitie amplificându-le într-un moment când actiunea de recuperare, fie si relativa, a „realului“ era în plina desfasurare. E de spus, la recitirea îmbogatita a ciclului, ca el e una dintre realizarile sale majore si foarte reprezentative pentru însasi natura raporturilor, puternic mediate cultural, cu lumea din jur. Accentele elegiace se înmultesc acum, „fictiunea“ cândva salvatoare îsi tradeaza precaritatea si insuficienta.
„Scrisul“ ramâne o tema de meditatie si în volumul „Va fi o fuga“, din 2005, în prelungirea „odei caligrafului“, cu slabiciuni si scepticisme marturisite acum si mai direct – poetul scrie „cu mâna stânga“, simte ca se afla „într-o rascruce tenebroasa a vietii“, promite ca „de astazi încolo nu îsi (va) mai ascunde durerea în spatele“ poemului, simtind ca a „obosit sa mai fi(e) altcineva decât cel care (este)“, spune ca fuge „ca dracul de tamâie de cuvinte“, fiindca „cuvintele învata atâtea tertipuri într-o viata de poet“… Zadarnic, caci pâna si cearsafurile asternutului iubirii ajunse la amurg au „arome de cerneluri subtile“… Iar când vrea, în final, sa se retraga „într-o elegie cu obloanele trase“, tot cuvintele sunt cele care-l preocupa în primul rând, asa deteriorate si dezafectate cum i se pare ca sunt. Ba chiar traieste senzatia, cumva stanesciana, ca „însasi arta poeziei / ar putea sa se abata asupra poetului si sa-l devore“. De unde fusesera bune conducatoare de reverie jubilatorie, cuvintele s-ar zice ca si-au pierdut ori macar slabit puterea evocatoare. Semnificativ este faptul ca poetul recunoaste acum ca esentiala „realitate“ a universului sau tocmai suma proiectiilor imaginare, a acelor „ofrande reverii“ de odinioara: „doamne ce copil eram odata / versuri cu miros de lumi ce n-au existat / de trupuri inexistente de femei care ar fi putut / sa ma nasca daca s-ar fi nascut /…/ nu sunt nici viu azi nu sunt nici mort / doamne ce realitate eram odata“. Elegiile de acum exprima un sentiment de jignire al poetului cândva încrezator în visarile sale, care constata acum cu amaraciune devalorizarea acestui limbaj, ca si a poeziei în general. Ca sa exprime aceasta rea stare de spirit, recurge acum la brutalitati lexicale de neimaginat în registrele inefabilului si ale puritatii în care s-a exersat toata viata, încât putem citi, nu fara supriza, fortari triviale ale xpresiei, ce se vor invective la adresa alterarilor orei în materie de scris liric: „Poezia contemporana se pisa în încaltarile tale iubito / ca si când ti-ar presara în ele frunze de mosc / îsi freaca ochii lipiciosi si plini de fantomele alcoolului / sta între doua buze saftoase de sex si se declara ok“… Nu sunt singurele mostre de limbaj cautat „impur“, chemate silnic sa exprime lehamitea fata de degradarile la care pare supusa „poezia contemporana“. Ele distoneaza cu tonul dominant al poeziei lui Ion Cocora, care ramâne, în fond, tot un visator de lumi ceremonios înscrise, cu caligrafia lor pretioasa, chiar pe fundalul declinant al vârstei si al lumii în care a ajuns sa traiasca. Nu e deloc întâmplator ca pâna în ultimele texte din sumarul ultimei carti putem citi versuri ca acestea, tradând recidiva: „Traiesc în transa iubirii mai mult decât în realitatea ei“; sau: „noi nu vom învia din morti ci din cuvinte vii / ce ne dau înapoi viata cu care le-am dat stralucire“. Oricât ar razui scrisele de pe vechile palimpseste ale poeziei sale, poetul regaseste mereu sedimentarile himerice, ca straturi de profunzime, cu neputinta de sters si nutritive, ale lirismului sau.