Întrebari pentru dreapta conservatoare româneasca

Cristian Patrasconiu, „Repere Intelectuale ale Dreptei Românesti“, Editura Humanitas, 2010

Cu câteva luni în urma a fost lansata la Hotel Marriott, într-un cadru somptuos, o culegere de interviuri cu câteva personalitati ale lumii intelectuale românesti declarate adepte ale unei viziuni de dreapta, cu tendinta conservatoare. Numele celor intervievati nu au nevoie de prezentari: Andrei Plesu, Al. George, Virgil Nemoianu, Neagu Djuvara, Vladimir Tismaneanu, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Horia-Roman Patapievici, Lucian Boia. O buna parte dintre cei numiti mai sus au fost sau sunt membri activi ai societatii civile, sustinând si prima reorientare politica si ideologica din societatea româneasca, ce a avut loc în 1996. De altfel, Valeriu Stoica îi asaza în postura de „maestri“ ai unei noi „scoli de gândire a dreptei“ (p. 7).
Conservator într-o Românie în care aproape totul trebuie schimbat
Majoritatea celor intervievati încearca sa delimiteze si sa defineasca viziunea de dreapta a societatii în raport cu oferta stângii. Andrei Plesu deschide seria de interviuri cu o necesara distinctie între doctrina si ideologie. Doctrina este o încercare de întelegere a lumii si de proiectare a unei viziuni asupra ei, cu un scop preponderent creator, în timp ce ideologia este o forma de gândire birocratizata, redusa la minim, nascuta din dorinta de putere. Desigur, în practica politica cele doua dimensiuni sunt inevitabile, caci doctrina nu poate fi sustinuta în afara vointei de putere, în timp ce ideologia, în lipsa doctrinei, risca sa perverteasca politicul. Este ceea ce într-o mare masura s-a întâmplat la noi în perioada comunista.
Spre deosebire de stânga, dreapta are o orientare conservatoare, pune accentul pe educatie, pe persoana umana si pe libertate, valorizeaza sfera religiosului si nu crede în salturi sociale sau în revolutii spectaculoase. Domnul Plesu explica aparitia spiritului de dreapta în perioada postcomunista în primul rând prin necesitatea unei reactii fata de ororile regimului comunist. De aici si natura reactiva a dreptei contemporane românesti: „Nu am avut o dreapta ofensiva, o dreapta care sa construiasca, ci am avut o dreapta strict reactiva. A fi de dreapta însemna pur si simplu a fi anticomunist. Sigur ca, istoric vorbind, era de înteles.“ (p. 28)
O buna parte dintre cei intervievati evidentiaza multiplele dificultati ridicate azi de identificarea unor politici de dreapta, în opozitie cu cele de stânga. Aceste dificultati sunt cauzate de faptul ca exista tot mai multe partide de dreapta care aplica politici de stânga, precum si partide de stânga care pun în practica politici de dreapta. La asta se adauga, dupa cum observa N. Manolescu, faptul ca „stânga si dreapta sunt în România postcomunista niste concepte împrumutate de la altii, fara acoperire în realitate.“ (p. 178).
Mai mult decât atât, Andrei Cornea remarca un paradox fundamental, specific societatii postcomuniste românesti: dreapta, care în mod traditional are o orientare conservatoare, la noi este de partea reformelor, în timp ce stânga, identificata cu FSN-ul mostenitor al Partidului Comunist si apoi cu PSDR-ul, tinde spre conservarea statu-quo-ului si a propriilor privilegii. Paradoxul este completat apoi cu o întrebare care este cu siguranta mai mult decât un artificiu retoric: „Cum poti fi conservator într-o Românie în care mai totul trebuie schimbat? Explic astfel de ce e greu uneori sa te decizi daca esti de dreapta sau de stânga.“ (pp. 216-217)
Seria de interviuri se încheie cu istoricul Lucian Boia. Pe lânga deosebirile enumerate si de altii, între viziunea de dreapta si cea de stânga, Lucian Boia face câteva precizari interesante referitoare la extrema dreapta. Daca în mod traditional dreapta este individualista si stânga este comunitarista, atunci extrema dreapta, totalitarista fiind, nu se poate încadra, pe o linie imaginara, mai la dreapta dreptei moderate, ci mai degraba la stânga stângii moderate. Pornind de la acest paradox Lucian Boia emite ipoteza existentei unui amalgam ideologic în cazul extremei drepte: aceasta împrumuta din partea dreapta a spectrului politic dimensiunea conservatoare si nationalista, în timp ce accentul pus pe comunitate si totalitarism îi apartine stângii: „Ca vorbim de rasa, în cazul Germaniei naziste, ca vorbim de statul fascist, în Italia, peste tot avem de-a face cu comunitatea – o comunitate coerenta ordonata, organizata.“ (p. 309). Totodata, Boia nu exclude posibilitatea ca notiunea de „extrema dreapta“ sa fie o inventie a stângii, din dorinta defaimarii adversarilor politici.
Dreapta vs stânga – de la Revolutia Franceza la Edmund Burke
Dintre toti autorii intervievati mi se pare ca H.-R. Patapievici ofera, din punct de vedere istoric si doctrinar, cea mai completa fundamentare pentru optiunea sa de dreapta. Este motivul pentru care ma voi opri si voi discuta mai îndeaproape ideile domniei sale. Domnul Patapievici considera ca exista trei momente istorice esentiale pentru dihotomia dreapta-stânga, definitorie pentru modernitatea politica. Este vorba despre Revolutia Americana, Revolutia Franceza si despre cariera politica a lui Edmund Burke.
Revolutia Franceza este cea care introduce si consacra opozitia dintre monarhie si republica. „Seria monarhica e caracterizata prin termenii: Vechiul Regim, Biserica, ierarhie sociala, ordine divina, restaurarea traditiei. Seria republicana e caracterizata prin termenii: Republica, revolutie, anticlericalism, egalitate, ordine rationala, a face tabula rasa cu traditia.“ (p. 245). În Revolutia Franceza avem, asadar, originea  opozitiei dreapta-stânga, stânga fiind de partea revolutiei, pe când dreapta este conservatoare. Spre deosebire de Franta, în America antagonismele revolutiei se discuta în termeni usor diferiti: aici este vorba de impunerea unui regim republican independent, în schimbul unei colonii exploatate de o monarhie, a domniei legii si controlului puterilor într-un regim electiv, în schimbul abuzului si arbitrarului sub monarhia ereditara etc. Din punctul de vedere al domnului Patapievici, Revolutia Americana e cea care consacra valorile modernitatii clasice: domnia legii, controlul puterilor în stat, libertatea cetatenilor garantata printr-un regim democratic bazat pe proprietate privata.
Dar, spre deosebire de Revolutia Franceza, cea Americana nu bulverseaza ordinea existenta, ci este o miscare conservatoare. Deci, conform grilei dreapta-stânga, produsa de Revolutia Franceza, modernitatea clasica ce apare în urma Revolutiei Americane este una de dreapta. Din perspectiva unui european, în America si progresistii sunt tot de dreapta. Prin aceasta asumare a valorilor democratiei americane îsi justifica domnul Patapievici adeziunea sa la viziunea de dreapta: „din punct de vedere european, tot sistemul politic american s-a dezvoltat în interiorul unor optiuni de dreapta. Ceea ce înseamna ca modernitatea clasica însasi este, asa-spunând, de dreapta. Ca principiu, stânga, revolutionara în esenta ei, este o anomalie a modernitatii.“ (p. 248)
În numele acelorasi valori ale modernitatii clasice, Edmund Burke va respinge excesele Revolutiei Franceze, devenind prototipul oricarui conservator. Burke critica zelul revolutionar si dorinta revolutionarilor francezi de a impune o ordine sociala care nu se poate justifica prin apelul la traditia societatii. El condamna excesele Revolutiei, care doreste sa impuna în mod tiranic o noua ordine si sa distruga tot ce tine de vechea orânduire (Vechiul Regim), în numele evolutiei progresive a societatii, în limite care tin cont de trecutul si de specificul acesteia.
În concluzie, principiul revolutionar aplicat societatii reprezinta dimensiunea tipica pentru stânga, în timp ce principiul conservator si progresiv reprezinta aspectul esential al dreptei. Acestea sunt caracteristicile care, din punctul de vedere al lui H.-R. Patapievici, sunt definitorii pentru raportul stânga-dreapta: „Toate trasaturile care pot migra, în functie de conjunctura istorica, de la stânga la dreapta si invers sunt conjuncturale. Singurele trasaturi esentiale sunt cele care privesc raportul stângii si dreptei cu traditia constituita – iar aceste trasaturi sunt definitorii pentru ca nu pot migra din definitia uneia la definitia alteia.“
(p. 250).
Unde sunt conservatorii români?
Asadar, un conservator de dreapta respinge întotdeauna excesele revolutionare de stânga în numele valorilor modernitatii clasice. Dar care sunt aceste valori? Pentru H.-R. Patapievici modernitatea clasica se reduce în principiu la cinci termeni: rationalismul, capitalismul, spiritul stiintific, secularizarea si domnia legii. Rationalismul este dat de preponderenta pe care o capata facultatea rationala în cadrul facultatilor sufletului omenesc, o data cu sfârsitul Evului Mediu. Capitalismul denumeste acea ordine a economiei libere, bazata pe proprietatea privata individuala. Spiritul stiintific apare în urma exercitiului facultatii rationale, conducând la aparitia stiintei moderne si a unei viziuni de tip rational-stiintific asupra lumii. Secularizarea e definita ca retragere a dimensiunii religioase din spatiul public si neutralitate a statului fata de religia cetatenilor. Secularismul cunoaste diverse forme în statele Europei sau în America. Si, în fine, statul de drept este rezultatul unui anumit echilibru între libertatea cetatenilor si institutiile statului, garantia sa fiind data de domnia legii asupra tuturor cetatenilor.
În urma acestei prezentari succinte a ideilor expuse de H.-R. Patapievici as dori sa interoghez viziunea de dreapta ce se degaja de aici. O prima întrebare se refera la modalitatea legitimarii conservatorismului. De ce sa facem apel, atunci când vrem sa fim conservatori, la evenimentul fondator al Revolutiei Americane si la conservatorismul anglo-saxon, mai degraba decât la Revolutia Franceza si la un anume conservatorism european? Întrebarea îmi pare cu atât mai legitima, cu cât începuturile modernizarii în Tarile Române se leaga în mod direct de Revolutia Franceza. Majoritatea pasoptistilor nostri sunt modelati de spiritul revolutionar parizian, iar unii participa cu entuziasm la evenimentele din capitala Frantei. Principiile „Proclamatiilor“ citite în Tarile Române la 1848 sunt inspirate direct din „Declaratia drepturilor omului si cetateanului“ adoptata de Adunarea Nationala a Frantei în august 1789. La fel stau lucrurile si cu Constitutia noastra din 1866, care o are ca model pe cea belgiana, inspirata si ea din principiile aceleiasi „Declaratii“. Deci, cel putin din punct de vedere istoric, mi s-ar parea mai legitima o încercare de justificare a conservatorismului având ca punct de plecare Revolutia Franceza, mai degraba decât pe cea Americana. Apoi, diferentele între felul de desfasurare a celor doua Revolutii, precum si critica conservatoare a lui Burke la adresa Revolutiei Franceze cred ca pot fi explicate într-o oarecare masura prin apelul la contextul istoric, la mentalitatea individualista tipic anglo-saxona sau la spiritul liberal de origine protestanta. Mai sunt însa valabile aceste explicatii atunci când vine vorba de istoria cu totul particulara a Tarilor Române, de mentalitatea rural-arhaica predominanta la noi sau de un anumit etos de extractie crestin-ortodoxa?
Forme fara fond
Într-un paragraf al interviului sau, domnul Patapievici remarca faptul ca raportarea la traditie este definitorie pentru orice conservator: „nu poti cunoaste decât în interiorul unei traditii de cunoastere, la care sa te poti raporta, pe care sa o poti critica, în orizontul careia sa poti gândi“ (p. 253). Or, ceea ce devine surprinzator în contextul acestei afirmatii este lipsa aproape totala de referinte la traditia conservatoare din România. În afara de pomenirea în câteva rânduri a numelor lui A. Saguna, Maiorescu, Eminescu, P. P. Carp, A. Popovici, Marghiloman, Maniu etc., nu gasim la nici unul dintre cei intervievati referiri la ideile, viziunea sau doctrina celor pomeniti mai sus. Este însa, în acest context, justificata referinta la o traditie conservatoare anglo-saxona fara a aminti nimic despre conservatorii români? Oare nu ideile propriei noastre traditii ar fi cele care ar trebui sa conteze primele pentru un conservator? Caci ce anume conservam, daca nu ceea ce ne apartine? Nu seamana oare acest „import“ al ideilor conservatoare americane, aproape fara nici o contextualizare, cu celebra, deja, teorie a formelor fara fond?
Daca ne raportam la valorile modernitatii clasice pe care H.-R. Patapievici le apara, ne putem de asemenea întreba în ce masura sunt acestea specifice modernitatii românesti. Societatea româneasca a secolelor XIX-XX pare mai degraba dominata de o mentalitate arhaica, de inspiratie rurala, care idealizeaza în buna masura lumea satului, si nu de spiritul rational sau stiintific. Capitalismul produce la noi, cel putin în a doua jumatate a secolului XIX, o depreciere a starii generale a societatii românesti. De aici si numeroasele critici la adresa ordinii capitaliste si a institutiilor moderne, venite mai cu seama din partea conservatorilor români. Secularismul, asa cum apare si este cunoscut în Occident, nu e specific societatii noastre. Dimpotriva, la noi religia nu numai ca nu este expulzata din spatiul public, dar contribuie în mod esential la construirea unui discurs politic referitor la identitatea nationala. Si, în cele din urma, referitor la statul de drept, acesta este instituit prin crearea institutiilor necesare, multe dintre ele fiind însa vazute ca „forme fara fond“. De altfel, functionarea deficitara a statului de drept în perioada interbelica a facut posibila si ascensiunea unei formatiuni extremiste precum Miscarea Legionara.
Dupa cum vedem deci, trasaturile definitorii ale modernitatii clasice, asa cum le întelege H.-R. Patapievici, se regasesc destul de vag în cazul societatii române moderne. Iar acestea, atât cât au existat, au fost mai degraba rezultatul actiunilor „revolutionarilor“ pasoptisti si nu a conservatorilor, care, de cele mai multe ori, s-au dovedit critici radicali ai modernitatii (e suficienta trimiterea doar la Eminescu, Iorga sau Nae Ionescu).
Asadar, în urma acestor remarci sumare, închei vazându-ma nevoit sa fac din nou apel la întrebarea domnului A. Cornea, careia, marturisesc, nu i-am gasit înca un raspuns: „Cum poti fi conservator într-o Românie în care mai totul trebuie schimbat?“